Rolul agriculturii în dezvoltarea economică

Problema rolului agriculturii în dezvoltarea economică figurează în majoritatea lucrărilor de economie, dar puţine admit că în spatele ei se ascunde de fapt teoria implicită a dezvoltării agricole. Aceste două chestiuni sunt departe de a fi independente. Astfel, atunci când ne referim la dezvoltarea economică, implicit vorbim despre resorturile dezvoltării agricole, aflate în strânsă conexiune cu alte sectoare ale economiei, în special cu cel industrial.

Atunci când se afirmă că agricultura nu joacă un rol deosebit în dezvoltarea economică, se susţine că ea este un sector subordonat, pus în mişcare de industrie. Când, dimpotrivă, i se recunoaşte rolul motor, suntem tentaţi să-i atribuim capacitatea unei dezvoltări autonome. Aceste două poziţii relativ diferite se regăsesc în cele două teorii ale creşterii în agricultură: cea industrio-centristă şi respectiv cea agro-centristă.

Ele se regăsesc în conceptele teoretice ce se referă la dezvoltarea agricolă, fie direct fie indirect. Traversând partea fundamentală a teoriei economice ele au constituit din totdeauna unul din subiectele privilegiate de controverse ce au marcat reflecţiile privitoare la dezvoltarea economică.

Important este să se înţeleagă în primul rând compoziţia sectorială a surplusului economic (inclusiv contribuţia agriculturii), şi în al doilea rând impactul alocării lui între diferitele ramuri de activitate asupra puterii de acumulare şi de expansiune economică.

Complexitatea problematicii privind originile şi destinaţiile sectoriale ale surplusului economic

Economia politică repetă fără încetare că accelerarea dezvoltării economice este strict raportată la producerea şi utilizarea surplusului economic. Această afirmaţie, deşi unanim acceptată, ascunde totuşi profunde dezacorduri cu privire la sensul cuvintelor şi al realităţilor pe care le desemnează, dezacorduri pe care le vedem cristalizându-se în discuţiile teoretice şi luptele politice asupra originilor şi destinaţiilor sectoriale ale surplusului economic.

Controversa asupra originilor şi destinaţiilor sectoriale ale surplusului economic traversează toată istoria gândirii economice, focalizându-se de fapt asupra rolului agriculturii şi respectiv al industriei în creşterea potenţialului economic.

În plan macro-economic, conceptul de surplus economic este în general asimilat celui de economie globală netă. Dacă definiţia surplusului economic, ca excedent al producţiei sociale asupra resurselor necesare obţinerii lui este necesar acceptată, în schimb părerile diferă atunci când se încearcă o definire a producţiei şi a resurselor, şi mai ales când se încearcă cuantificarea lor.

Concepţia marxistă a surplusului, formată plecând de la aceea a lui Ricardo, este în mod cert una dintre cele mai riguroase. Surplusul economic este egal cu suma plusvalorilor sectoriale. La o privire mai atentă, conceptul de “surplus economic efectiv” propus de Paul Baran, şi acela de “surplus economic curent” enunţat de Charles Battelheim sunt copii conforme conceptului de plusvaloare socială sau de surplus economic al lui Marx. Judecând în ansamblu, surplusul economic poate fi măsurat plecând de la datele contabilităţii naţionale, ca rezultat al scăderii amortizărilor şi a masei sociale salariale din produsul intern brut şi asimilat masei de profit.

La nivel macro-economic, analiza condiţiilor creşterii potenţialului economic implică înţelegerea modului de formare a surplusului economic în cadrul proceselor de producţie şi mai ales a modului în care este ulterior folosit, investit sau risipit. Tocmai de aceea trecem peste definirea conceptului de surplus economic, abordând în continuare aspectele pragmatice legate de crearea surplusului, apoi absorbţia, economisirea şi investirea profitabilă a acestuia. În termeni pragmatici, problematica complexă a surplusului economic gravitează de fapt în jurul a trei întrebări fundamentale:

care sector de activitate contribuie cel mai mult la crearea surplusului economic;
care sector de activitate absoarbe cea mai mare parte a surplusului;
cum se explică că sectoarele de creare şi cele de absorbţie a surplusului pot să nu fie aceleaşi.

Miza dezbaterii privitoare la originile şi destinaţiile sectoriale ale surplusului economic este însăşi dezvoltarea economică, asimilată în totalitate cu teoria economică a industrializării. Naşterea industriei în mijlocul unei societăţi în care activitatea economică şi structurile sociale sunt dominate de agricultură este pentru unii participanţi la dezbatere rezultatul unei evoluţii endogene a societăţii rurale, iar pentru alţii, dimpotrivă, acela al proceselor care îi sunt exterioare. Industrializarea este fie maturizarea societăţii vechi, fie, dimpotrivă, germinaţia elementelor autonome care o fac ţăndări.

Momentele dificile ale controversei sunt marcate de trei evenimente majore ale istoriei moderne: revoluţia industrială, revoluţia bolşevică, independenţele politice ale lumii a treia. Toate trei au fost pretextul relansării dezbaterii asupra importanţei relative a agriculturii şi a industriei în dezvoltare. Forţând puţin nota, am putea adăuga un al patrulea moment, cel al dispariţiei blocului socialist din estul Europei.

Participanţii contemporani la “revoluţia industrială” la fel ca şi istoricii, au fost fascinaţi de această perioadă de puternică accelerare a producţiei şi a inovaţiilor industriale care, într-un fel, venea să confirme promisiunile de progres şi de putere a raţiunii practice enunţate de filozofia iluministă. La Ricardo şi Marx, burghezia industrială, industria şi oraşul reprezentau deja mişcarea, participau sub formă de conducători la istorie. Aceste forţe ale progresului nu au totuşi mână liberă pentru că se lovesc de inerţia şi chiar ostilitatea lumii arhaice în care se opun o ţărănime înapoiată şi o moşierime conservatoare. În viziunea clasicilor, venitul ţărănimii, renta funciară, reprezintă o deturnare neproductivă, iraţională a unei părţi din surplusul economic pe care industria l-ar fi utilizat într-un mod profitabil.

Aceasta din urmă (industria) pare să fie înzestrată cu toate virtuţile. Ea este prin excelenţă instrumentul revelării şi al folosirii forţei tehnice, graţie căreia omul se eliberează de muncile forţate impuse de vitregia naturii, controlează istoria şi face să se întoarcă vârsta de aur. Fascinaţi de această societate în care maşina sporeşte producţia, unde fabricile se fabrică şi unde apare întreprinderea manufacturieră şi apoi marea industrie, numeroşi istorici ai economiei au format, începând din secolul 18 şi până la începutul secolului 19, o imagine a schimbărilor tehnice şi a metamorfozelor sociale, căreia nu i se potriveşte decât termenul de revoluţie.

După revoluţia bolşevică, o controversă asemănătoare cu privire la căile şi modurile de industrializare sovietică i-a pus faţă în faţă pe cei mai eminenţi politicieni ai ţării sovietelor. Ea a culminat în anii 1928 – 1929 după ce luptele pentru supravieţuire din perioada comunismului de război şi-au pierdut din intensitate. Pentru fiecare participant la dezbatere, miza era construirea viitorului pe baza soluţiilor aduse la problemele momentului.

Ei se străduiau să ţină piept încercărilor imediate, fără a-şi pierde speranţa în utopiile socialiste, să trateze cu acelaşi entuziasm “realităţile prezente” şi pe cele potenţiale. Cadrul politicilor pe termen scurt: a fost “foamea de bunuri”, lipsa articolelor industriale de orice fel, aprovizionarea alimentară deficitară a oraşelor, “foarfecele preţurilor”, deteriorarea termenilor de schimb agricol. Strategiile pe termen lung: au avut drept scop consolidarea structurilor socialiste şi accelerarea creşterii economice. Pe aceste două planuri s-au confruntat două şcoli grupate în jurul unor personalităţi centrale: Preobrajensky şi Buharin.

Controversa sovietică asupra industrializării va renaşte 40 de ani mai târziu odată cu obţinerea independenţei politice a lumii a treia, care închide perioada colonială. Strategiile şi planificarea dezvoltării, care vizează în primul rând consolidarea poziţiilor politice printr-o reală independenţă economică, scot la lumină aceleaşi preocupări şi argumentări similare, deşi stilul diferă prin contextul istoric al noilor probleme. Poziţia lui Preobrajensky se regăseşte în tezele asupra “căii indirecte rurale” pe care lucrările lui Byres le ilustrează destul de bine. Pe aceleaşi realităţi se sprijină şi tezele opuse ale “căii indirecte urbane”, înrudite cu poziţia buharinistă şi legate de lucrările lui Lipton.

Analiza lui Lipton permite să se redefinească problema industrializării în structurile sociale ale economiilor subdezvoltate şi să se renunţe la abstracţia modelelor de dezvoltare, dar mai ales ea pune degetul pe absurditatea vizibilă a strategiilor de dezvoltare şi anume o exploatare feroce a sectorului agricol fără să se obţină din aceasta dezvoltarea industrială în numele căreia a fost organizată. Eşecul strategiilor de industrializare în majoritatea ţărilor din lumea a treia, intensificarea şi extinderea sărăciei îi dau dreptate. În viziunea liptoniană, discursul industrialist este o mistificare justificatoare a căii indirecte urbane.

Trei epoci, trei locuri, trei stiluri de dezbatere; pe de o parte, circumstanţele istorice ale dezvoltării pe plan tehnic, instituţional, naţional şi internaţional iar pe de altă parte contextul cultural al controversei care se schimbă şi o dată cu el maniera de a pune problema şi de a găsi răspunsuri la ea. Astfel controversa suferă diferite versiuni cronologice şi naţionale. Dintre aceste versiuni, le vom reţine numai pe cele contemporane grupate în tezele industrio-centriste şi agro-centriste. Primele estimează că industria este necesară agriculturii, celelalte - că agricultura este indispensabilă industriei.

Teoriile industrio-centriste şi cele agro-centriste în dezvoltarea economică

Teoria economică recunoaşte în unanimitate că industrializarea este chiar esenţa dezvoltării economice. În căutarea de activităţi motoare de dezvoltare, industria nu este înţeleasă în mod global. Dimpotrivă, este important să detectăm subansamblele care au rol director în industrializare şi pot aspira în această calitate la un statut de sectoare prioritare în cadrul strategiilor de planificare .

În această încercare de ierarhizare a industriilor, schemele de reproducţie lărgită a capitalului, pe care le propune Marx în opera sa de căpătâi, rămân puncte de referinţă. Dar un important progres este realizat odată cu tabloul input-output al lui Leontief. Consecinţa acestei linii de progresie a analizei pare să fie conceptul de industrie industrializantă. O rememorare succintă a acestor teorii asupra industrializării dovedesc paternitatea lor asupra tezelor de industrializare a agriculturii.

Teoriile industrializării

Primele studii de anvergură asupra alegerii investiţiilor şi a elaborării unei strategii de industrializare au fost întreprinse de economiştii sovietici, preocupaţi să consolideze în economie revoluţia politică. Problema alegerii industriilor prioritare s-a pus repede într-un context istoric dificil marcat de imperativul politic major de construire a socialismului.

În comparaţie cu planurile de reproducţie lărgită, lucrările referitoare la ierarhizarea industriilor au fost cele care realizează progrese substanţiale.

În fosta Uniune Sovietică, economistul Akulenko “preconizează” în 1928 să se acorde prioritate investiţiilor în “ramurile motoare” ale economiei. Aceste ramuri sunt cele ale căror activităţi situate “ în aval” şi “ în amonte” sunt semnificative. Se intuieşte deci importanţa schimburilor interindustriale în înţelegerea fenomenului de industrializare. Această intuiţie anunţă cu mai bine de un deceniu înainte tabloul input-output al lui Leontief. Acest tablou permite descrierea şi cuantificarea relaţiilor interindustriale.

Analiza relaţiilor interindustriale completează analiza sectorială. Ea demonstrează faptul că industriile cu relaţiile intersectoriale cele mai intense în amontele sau în avalul lor sunt industrii de bunuri de producţie. În concluzie, nu numai că sunt vehiculul progresului tehnic, dar au şi un rol de integrare a ţesăturii industriale şi de impulsionare a procesului de industrializare. Acestea sunt “industriile industrializante”. Destanne de Bernis defineşte aceste industrii drept cele a căror funcţie economică fundamentală este aceea de a provoca în mediul localizat, o modificare a matricei interindustriale şi transformări ale funcţiilor de producţie graţie punerii la dispoziţia întregii economii de noi ansamble de maşini care să crească productivitatea unuia din factori sau productivitatea globală.

Observarea experienţei noilor ţări industriale a permis completarea analizei în economia deschisă, arătând că industrializarea implică şi o puternică creştere a venitului pe cap de locuitor atunci când ea permite o realocare a resurselor spre sectoarele industriale de mare productivitate şi care corespund în cea mai mare parte sectoarelor de export.

Industrializarea agriculturii

Tezele cu privire la industrializare se îndreaptă în mod natural, după părerea noastră, spre industrializarea agriculturii. Această teorie este esenţa poziţiei industrio-centriste, întrucât în versiunea sa cea mai radicală susţine că agricultura nu se poate dezvolta fără industrie. În acest caz industria este sectorul motor iar agricultura este sectorul care trebuie pus în mişcare.

Prin industrializarea agriculturii economiştii au desemnat influenţa industriei asupra transformărilor fundamentale pe care le-a cunoscut agricultura de-a lungul dezvoltării sale. Frédéric List, printre primii, observă că agricultura nu face progrese decât printr-un contact mai strâns şi mai frecvent cu industria. Aceasta este atât un stimul cât şi un model pentru agricultură. List concentrează aici toată teoria industrializării agriculturii ce se va construi după el. Idea că industria este un sector-cheie pentru dezvoltarea agricolă, mai întâi pentru că îi furnizează cele mai moderne metode de producţie, rod al mecanicii şi mai ales al chimiei, şi apoi pentru că formează cererea, în special prin transformarea produselor agricole, este prezentă în majoritatea teoriilor de dezvoltare a agriculturii.

Kautsky “acuză” industria şi ştiinţele mecanice, chimice şi biologice, de apariţia agriculturii moderne. Preobrajensky vede în industria grea un vector al progreselor tehnologice în agricultură. Aceste analize vor fi reluate, repetate, dezvoltate, desăvârşite în economia dezvoltării. Asemeni tezelor despre industrializare, cunoaşterea procesului de industrializare a agriculturii constituie un important progres, alături de analiza input-output. Aceasta permite să se aprecieze în ce măsură progresele productivităţii muncii agricole pot fi atribuite efectelor de impulsionare / antrenare exercitate de industriile legate de agricultură în amontele şi avalul său.

Industria nu are numai rolul unic de a furniza elementele materiale ale acumulării de capital în sectorul agricol. Ea creează aici şi un climat instituţional şi socio-economic mai favorabil răspândirii inovaţiilor conform schemei dialecticii modelului şi al discipolului. Dacă agricultura se industrializează într-adevăr aceasta se datorează faptului că ea adoptă “ metodele, formele de organizare şi comportamentale care sunt treptat create în ramurile de activitate industriale… Procesul agricol de producţie se înrudeşte tot mai mult cu procesul industrial de producţie” (Malassis, 1973) . Din punct de vedere istoric influenţa industriei asupra agriculturii este de necontestat.

Termenul de “etapă a dezvoltării” ne duce cu gândul, la analiza lui Rostow. Mellor şi Johnston s-au inspirat din etapele rostowniene ale dezvoltării economice atunci când au stabilit cele trei mari etape istorice în evoluţia agriculturii.

Prima etapă este aceea a precondiţiilor de dezvoltare agricolă. În timpul ei au loc schimbările instituţionale şi comportamentale indispensabile creşterii output-ului: ameliorarea structurii funciare, a accesului la piaţa bunurilor de consum, a informaţiei cu privire la tehnicile disponibile, a schimbării comportamentelor şi a extinderii receptivităţii agricultorilor faţă de progres.

A doua etapă este cea a creşterii eficienţei proceselor de producţie agricolă prin răspândirea inovaţiilor “muncă intensivă” şi “economisire de capital”. Aceasta este forma adoptată de către dezvoltarea agricolă atunci când sectorul agricol reprezintă activitatea productivă dominantă, când cererea de produse agricole creşte odată cu populaţia şi cu venitul pe cap de locuitor şi când capitalul necesar extinderii sectorului industrial este greu de găsit.

A treia şi ultima fază a evoluţiei agriculturii este caracterizată printr-o tehnologie “capital intensiv” şi “economisire de muncă”. Deşi autorii nu folosesc această expresie, această fază este aceea a industrializării agriculturii. Ţări cu o mare densitate a populaţiei, asemenea Japoniei, ar intra în această fază la un stadiu relativ avansat al dezvoltării lor. Această a treia fază este cea în care greutatea relativă a producţiei şi a utilizării forţei de muncă agricole în economie se reduce într-un ritm rapid.

Urmărind contribuţiile lui Mellor, Johnston sau De Bernis, sau mai bine zis continuându-le, s-ar părea că luarea în calcul a etapelor dezvoltării agricole este calea de reconciliere între poziţiile agro-centriste şi industrio-centriste. Atâta timp cât sectorul agricol este sectorul economic dominant, nu poate să-şi găsească decât în el forţele propriei dezvoltări; industria, inexistentă sau insignifiantă, nu-i este de nici un ajutor.

Dezvoltarea agricolă este rezultatul transformărilor stimulate de presiunea demografică, de tulburările sociale, generate de îngrădirile pământurilor obşteşti care autorizează schimbările tehnice de genul asolamentelor trienale; de cultura plantelor, selecţia materialului genetic. Surplusul agricol, sub diferitele sale forme, ca rezultat al răspândirii îmbunătăţirilor tehnice de tip biologic, poate atunci să contribuie la dezvoltarea industrială. În schimb, de îndată ce industria devine importantă, ea poate deveni un însemnat agent al dezvoltării agricole, dar mai ales ea îi aduce agriculturii o dezvoltare conform intereselor sale, în condiţii de mână de lucru şi salarii ieftine, de debuşee sigure, de economie, de devize etc. Aceasta este etapa desemnată drept cea a industrializării agriculturii.

Teoriile agro-centriste

Poziţia agro-centristă se recunoaşte prin faptul că ea pretinde că buna sănătate a unei economii, oricare ar fi nivelul său de dezvoltare, depinde întotdeauna de buna sănătate a agriculturii. Ea grupează deci argumente asupra rolului primordial al agriculturii în etapa de avânt, de ascensiune sau de dezvoltare şi asupra contribuţiei sale la menţinerea unui procent de creştere ridicat, şi chiar a unei atenuări a fluctuaţiilor economiilor industriale. Ar fi inutil să se încerce aici o redare a tuturor aporturilor şi mai ales a tuturor nuanţelor unei literaturi economice atât de bogate cu privire la această problemă. Ne vom mulţumi să le amintim foarte sumar, începând cu “contribuţiile agriculturii la dezvoltare” ce au ajutat la formarea argumentelor în favoarea unei priorităţi strategice a agriculturii şi cu relaţiile ce se pot stabili între aceste contribuţii şi surplusul economic. Vom examina la fel de succint modul în care cunoaşterea “contribuţiilor” agriculturii a condus la anumite revizuiri ale problemei agrare .

Revizuirea problematicii agrare în lumea contemporană

Pe toată perioada deceniilor 60’ şi 70, problema agrară a revenit în actualitate cu două mari preocupări. Prima era bazată pe atitudinea agricultorilor în luptele sociale – în mod special în Europa continentală – sau pe jocul de a înţelege această “situaţie perplexă a unui capitalism fără capitalişti în agricultură” (Amin S. şi Vergopoulos, 1977). Cea de-a doua era de a face o piesă dominantă în analiza neoclasică, care sub impulsul schultzian a pus stăpânire pe problemele dezvoltării agriculturii în ţările sărace şi slab industrializate. Se urmărea demonstrarea faptului că în aceste ţări nu se poate vorbi de economia politică a dezvoltării fără economia politică a problematicii agrare.

Cele două preocupări provin de la observarea persistenţei agriculturii ţărăneşti atât în ţările capitaliste industrializate cât şi în cele neindustrilizate şi de la un aparent triumf al tezelor lui Tchayanov (vezi mai departe capitolul IX) asupra celor ale lui Marx şi Lenin. Putem oare explica de ce în formele capitaliste de producţie nu se manifestă tendinţa să se investească în activitatea agricolă şi să se substituie formelor capitaliste ? Răspunsurile la această întrebare au fost numeroase şi au determinat dezbateri profunde referitor la problema naturii şi viitorului ţărănimii.

Este dificil de dat un răspuns scurt, cu atât mai mult cu cât din când în când au fost propuse sinteze care direcţionează dezbaterea. Ceea ce interesează în aceste dezbateri este mai puţin explicarea permanenţei micii producţii ţărăneşti, ci relevarea modului în care este tratată influenţa reciprocă a diferitelor forme de producţie asupra evoluţiei fiecăreia dintre ele, puterea de a înţelege ce trebuie făcut pentru a completa analiza tehnico-economică a relaţiilor agricultură – industrie.

Coexistenţa formelor capitaliste în industrie şi precapitaliste în agricultură ridică probleme referitoare la modul de a şti dacă este vorba de o simplă tranziţie inadecvată de la un mod de producţie la altul, sau de o tranziţie blocată de confruntarea celor două moduri de producţie şi dominaţia unuia asupra celuilalt sau de o situaţie reproductibilă şi stabilă a articulaţiei dintre moduri diferite de producţie. Pentru Pierre Philipe Rey care reconsideră o temă crucială a materialismului istoric, aceea a tranziţiei, apariţia unui mod de producţie dominant într-o societate determinată poate fi periodizată în trei mari faze:

În cursul primei faze, capitalismul nu este dominant; reproducţia de ansamblu a formării sociale este dominată de reproducţia unui anumit mod de producţie: feudalismul, modurile de producţie “tradiţionale”, modul de producţie colonial;
În cursul celei de-a doua faze, capitalismul este dominant, dar el utilizează sisteme de raporturi de producţie ale modurilor dominate pentru reproducţia sa;
În cursul fazei a treia, capitalismul nu mai are nevoie de a utiliza raporturi de producţie ale modurilor de producţie dominate.

Faza a doua este cea de articulare a modului de producţie capitalist cu modurile de producţie anterioare, articulare care este exercitată prin efectele de dominare. Teoria asupra acestei faze a făcut numeroşi prozeliţi în rândurile economiştilor şi sociologilor rurali, care au văzut în ea o cale de investigare a locului şi rolului agriculturii ţărăneşti şi a permanenţei sale în economiile capitaliste dezvoltate.

În definitiv supravieţuirea economiei ţărăneşti în lumea producţiei capitaliste se datorează în toate cazurile eficacităţii sale funcţionale pentru că ea rezolvă, în acest mod, într-o anumită manieră cvadratura cercului capitalist faţă de producţia alimentară. Ea preia ca sarcină această producţie pe care formele capitaliste s-au dovedit incapabile să o asigure, evitând totuşi ca forţa muncă ocupată să nu fie numeroasă (graţie industrializării şi exodului rural) dar neputând evita procesul de exploatare a supramuncii lor.

Meandrele analizelor şi inconsistenţa dezbaterilor de cele mai multe ori fac să se piardă din vedere importanţa problematicii agrare şi contribuţiile sale contemporane. Trebuie reamintit că relaţiile agricultură-industrie, sat-oraş, sunt înainte de toate relaţii sociale care pot guverna relaţiile economice.

Cu toate că este excesivă, abordarea prin luarea în considerare a legăturilor dintre modurile de producţie are meritul de a pune problema influenţei reciproce a diferitelor componente ale societăţii, diferenţiate prin comportamentele de producţie, de consum, de raţionalitate, de valori sau moravuri specifice.

Contribuţiile teoriilor asupra problemei agrare la teoria creşterii economice rămân slabe şi ambigui. Dezbaterile au fost asupra formelor de producţie, fără să contribuie cu adevărat la reliefarea evoluţiei pe termen lung a sectorului agricol. Într-o versiune mărginită, pe care o întâlnim mai frecvent decât am putea crede, problema agrară nu este la fel pusă. Rolul agriculturii în creşterea economică tinde imuabil, ca o eşapare a amprentei timpului şi a schimbărilor structurale.

Este vorba de fapt de o versiune pe care o putem califica ca militantă, vizând a furniza arme de apărare unei agriculturi “maltratată” prin diferite strategii şi teorii de dezvoltare. Dezvoltarea agriculturii aici şi acum, într-un context unde industria este inexistentă sau, din contră, înarmarea prin abuz a sectoarelor non-agricole, este un imperativ, totodată legitim, dar unde consecinţele pe termen lung nu sunt încă sondate (analizate) suficient.

Indiferent că, considerăm creşterea agricolă independentă sau din contră dependentă, inspiraţia teoretică se regăseşte întotdeauna în modelele globale, unde factorii de producţie şi eficacitatea lor reglează dinamica acestui sector. Contribuţiile pe care agricultura le aduce la creşterea de ansamblu se datoresc în cea mai mare parte capacităţii agriculturii de a degaja excedentele factorilor în sensul admis de abordarea globală, ceea ce înseamnă a creşte productivitatea lor şi anume cea globală.