Factorii şi costurile de producţie

Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic.Aportul lui J. B. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:

• teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca, capitalul şi pământul, remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea şi valoarea până în zilele noastre;
• J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”. În viziunea lui întreprinzătorul este veriga mecanismului economic, că anume el este organizatorul producţiei de utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi:

• resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive);
• resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale)
•  resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe)

Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.

Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:

• ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
• ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;
• munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;
• munca are dimensiuni cantitative şi calitative.

Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.

În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.

În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.

Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.

Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează efectiv o muncă.

Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor:

• de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.;
• de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea profesională etc.

Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant al vieţii economice. Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de muncă.

Natura - ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de pornire al întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.

Trăsăturile naturii ca factor de producţie:

• natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale;
• natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;
• natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
• natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.

Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit ocupă problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În abordarea acestei probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii etc. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului.

Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de mărfuri, bani aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi băneşti, valoare care sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de valoare şi profit”.

Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul circulant. O definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”, indicând că „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens economic orice bun poate fi capital, dacă fiind utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială.

Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.

În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.

După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.

Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici, locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând distribuitorii autorizaţi).

Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”

După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.

Capitalul productiv – fix şi circulant – este un capital în funcţiune. În procesul circuitului capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii:

• a) proces prin care banii se transformă în capital productiv;
• b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă;
• c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând valoarea adăugată.

Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme – bani, bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezintă capital real, funcţionează în calitate de factori de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă forme derivate ale acestuia.

Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.

O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.

Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

A = V / t;

sau

A =(V - r+d ) / T,  unde:

A – suma anuală a amortizării;

V – valoarea iniţială a capitalului,fix;

r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a capitalului fix;

d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;

T – timpul de funcţionare a capitalului fix.

În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a activelor materiale imobilizate (capital fix): metoda amortizării constante sau proporţionale; metoda regresivă şi metoda progresivă, etc.

În practica ţărilor se aplică, îndeosebi, metoda amortizării constante sau proporţionale. Ea presupune calcularea amortizării în mod uniform – cu aceeaşi normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. În cazul amortizării constante cheltuielile cu amortizarea sunt repartizate egal pe întreaga durată de funcţionare (normată).

Exemplu. Un echipament valorează 60 000 lei, cu o durată de funcţionare de 5 ani, va avea norma amortizării anuale de 20%. Astfel peste 5 ani amortizarea totală (I-ul an – 12000; al II-lea an – 24000; al III-lea an –36000; al IV-lea an – 48000; al V-lea an – 60000) va fi egală cu valoarea iniţială a echipamentului.

Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură. Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unei norme de amortizare descrescătoare asupra valorii iniţiale, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase din fiecare an.

Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel:

Na =(100/Dn)*C

unde: N_a – norma de amortizare;

D_n – durata de funcţionare normală;

C – coeficientul de regresie.

Coeficientul de regresie are valori diferite în funcţie de durata echipamentului: pentru durate de funcţionare până la 3-4 ani, coeficientul este de 1,5; pentru durate de funcţionare între 5-6 ani, coeficientul este 2; iar pentru durate de funcţionare peste 6 ani, coeficientul este 2,5.

Exemplu. Un echipament în valoare de 60 000 lei, cu o durată de funcţionare normată de 5 ani va avea o normă de amortizare anuală egală cu 40%:

Na=(100/Dn)*C = (100/5)*2=40%

Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a fondului de amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe măsură ce se apropie de limita de funcţionare normată. Această metodă are o aplicare restrânsă întrucât presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele materiale au o productivitate mai scăzută.

În perioada actuală, caracteristic pentru ţările dezvoltate economic sunt, mai ales, schimbările în structura capitalului fix, sporind în ritm rapid ponderea echipamentelor cu grad ridicat de amortizare, a celor care îndeplinesc funcţii de reglare şi control în cadrul proceselor de producţie.

Aceasta se explică prin faptul că o economie modernă şi eficientă se caracterizează printr-o tot mai mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele şi exigenţele progresului tehnico-ştiinţific.

Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Ca neofactori de producţie se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional; capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin intermediul progresului tehnic.

Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:

• modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie;
• aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice;
• îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor;
• perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc.

Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.

Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură:

• reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie;
• conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de producţie;
• înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).

Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc:

• producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.
• producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat;
• stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;
• informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual);
• informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe,brevete, patente, mărci înregistrate etc.)
• informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);
• informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o uzură morală);
• stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.

Capitalul uman - ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire.

Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.

Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice.

Economistul american C. McConnell atribuie acestui factor următoarele funcţii:

• are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor;
• este cel care dirijează politica în firmă;
• este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii şi instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii;
• este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura însăşi a activităţii economice.

Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a întreprinzătorului este asigurarea unei combinări optime a factorilor de producţie.

Pentru realizarea acestei funcţii întreprinzătorul, mai întâi, va lua o decizie privind:

• stabilirea volumului cheltuielilor, pe care urmează să le efectueze pentru achiziţionarea unor cantităţi de factori de producţie în funcţie de nivelul preţului de piaţă al acestor factori, în scopul obţinerii unui volum maxim de bunuri. În acest caz scopul lui va fi maximizarea cantităţii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor de producţie;
• determinarea nivelului producţiei, respectiv a cantităţii de bunuri pe care doreşte să o producă şi combinarea, în anumite proporţii, a factorilor de producţie, care să-i asigure cel mai redus cost, adică minimizarea costului de producţie.

În al doilea rând, antreprenorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care urmează să se realizeze decizia aleasă. Din acest punct de vedere există:

• o perioadă scurtă de timp;
• o perioadă lungă de timp.

Într-o perioadă scurtă de timp, cantitatea unor resurse economice nu poate fi schimbată şi adaptată rapid necesităţilor de producere a unor bunuri. Prin natura lor, aceste resurse au un caracter fix, oferta, pe o perioadă scurtă de timp, fiind perfect inelastică, cum ar fi de exemplu, clădirile, utilajele, unele categorii de personal cu un grad înalt de calificare (personal managerial). Însă, această cantitate poate fi schimbată prin modificarea cantităţii altor resurse economice, cum ar fi: materiile prime, energia electrică, precum şi unele categorii de personal. Totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de producţie.

Aşadar, pe o perioadă scurtă de timp, o firmă poate realiza diferite niveluri de producţie prin utilizarea, în anumite proporţii (combinaţii), a unui factor variabil cu un factor fix. Totodată, un anumit nivel al producţiei poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix.

Pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea producţiei este posibilă numai în condiţiile în care toţi factorii de producţie sunt variabili. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinări diferite ale factorilor de producţie. De exemplu, cantitatea de 100 de unităţi din bunul X poate fi realizată prin utilizarea, în cantităţi diferite, a doi factori de producţie – muncă, măsurată prin numărul de lucrători (L) şi capital, exprimat prin numărul unităţilor de capital utilizate (K).

Astfel, putem spune, că producţia este funcţie de muncă şi capital:

Q = f (L, K).

Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital sau factorul natural, între diferite elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice). Astfel, substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Presupunem că aceşti doi factori pot fi substituiţi, în anumite proporţii, pentru obţinerea celor 100 de unităţi din bunul X. Această substituire este reliefată de rata marginală de substituirii (RMS). Considerând că munca substituie capitalul, RMS este egală cu raportul dintre numărul unităţilor de capital (K) înlocuite (ΔK) şi modificarea numărului de lucrători (ΔL), cu semnul minus în faţa raportului, pentru a opera cu mărimi pozitive . Semnul negativ al relaţiei se explică şi prin faptul că unul din factori creşte iar celălalt scade.

Deci, în cazul substituirii capitalului (K) prin muncă,

RMS =- ( ΔK/ΔL ),

iar dacă munca (L)se substituie prin capital (K),

RMS =- ( ΔL/ΔK ).

Rata marginală de substituire a capitalului prin muncă poate fi ilustrată prin exemplul de mai jos (tab. 1):

Tabelul 1

Cele expuse în tab. 1 reprezintă o lege economică, şi anume, legea tendinţei de reducere a gradului de substituire. Potrivit acestei legi, dacă un factor de producţie este înlocuit de altul, atunci pentru o unitate din factorul de producţie adiţional trebuie să se renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din factorul de producţie care este înlocuit, pentru a obţine aceiaşi cantitate de bunuri.

Conform legii productivităţii marginale descrescânde, producţia marginală care revine unei unităţi adiţionale dintr-un factor de producţie se reduce, ceea ce înseamnă că pentru realizarea celor 100 de unităţi din bunul X, în cele patru variante de combinare a capitalului cu munca (A, B, C şi D), productivitatea marginală a muncii (producţia marginală) care revine unui lucrător suplimentar se reduce, în timp ce productivitatea marginală a capitalului creşte.

Din punct de vedere economic, RMS reflectă costul oportun al unei unităţi de muncă exprimate în unităţi de capital. Astfel, în varianta B, costul oportun al angajării unui lucrător suplimentar este egal cu trei unităţi de capital; în varianta C, cu două unităţi de capital, iar în varianta D cu o unitate de capital.

Aceasta înseamnă că, în raport cu productivitatea marginală a capitalului, productivitatea marginală a muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în varianta C, de 2 ori mai mare, iar în varianta D, productivitatea marginală a muncii este egală cu productivitatea marginală a capitalului.

Rezultă ca RMS a capitalului (K) prin muncă (L) este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a muncii (Qmar. * L) şi productivitatea marginală a capitalului (Qmar. * K).

Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor descrescătoare

Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în proporţii diferite a factorilor variabili.

La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor neproporţionale şi legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.

Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Formele productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă, individuală, socială, globală, parţială.

Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali, tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.

Principalele forme de productivitate sunt:

• productivitatea muncii
• randamentul capitalului

Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:

WL=Q/L si WL=L/Q

Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul corespunzător fiecărei variante pe care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul capitalului, acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.

Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:

K=k/Q

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.

Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente crescătoare; randamente descrescânde. În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere corespunzătoare a factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a cantităţii factorilor.

Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor, prin urmare există o funcţie de producţie, care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am presupune că în procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin:

Q = f (L, K).

Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei, care atinge un punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei până ce devine negativ.

Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la producţia agricolă, pentru a explica noţiunea de rentă funciară.

Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte, productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel, după care începe să se reducă.

Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări.

Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.

Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie (P.M.) şi este egală cu raportul dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de capital (K) etc.

W.M. a muncii=Q/L;

W.M. a capitalului= Q/L

Productivitatea marginală (W _mar. ) a unui factor de producţie se determină prin raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt, producţia marginală.

Wmar. a muncii =ΔQ/ΔL

Wmar. a capitaluilui =ΔQ/ΔKL

Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot exista un număr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este ,de fapt, limitat.

Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un anumit nivel de producţie poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci, un anumit nivel de producţie poate fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili.

Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a factorilor, alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând, minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat.

Costul de producţie şi căite de reducere a lui

În procesul activităţii economice un rol deosebit, în afară de procesul alocării şi combinării factorilor de producţie , ocupă problema consumării lor. De aceea, pentru fiecare întreprindere este important calcularea costului de producţie.

Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică, adică în preţurile rezultatelor obţinute.

Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. Astfel, consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorului şi se regăseşte în rezultatele obţinute numai valoric, în expresie bănească, prin salariu.

Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai multe acte de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin amortizare; în cazul capitalului circulant, acestea se consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.

Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi material (minereuri, petrol etc.).

Deoarece, oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri, conceptul despre costuri prezintă interes atât teoretic cât şi practic.

Spre exemplu, o firmă care dispune de un anumit volum de capital, muncă şi materiale, produce o cantitate de bunuri Q. Firma îşi procură cele necesare de pe pieţele de factori de producţie. O organizaţie interesată de profit este permanent atentă la nivelul costurilor. Contabilii sunt cei care au sarcina de a calcula costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q.

Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).

Analizând tab. 2 de mai jos (datele din coloanele 1 şi 4), observăm că CT (cost total) creşte pe măsură ce Q sporeşte. Este normal să fie aşa, deoarece ai nevoie de mai multe resurse ca să produci mai mult; iar ca să obţii rezultate suplimentare ai nevoie de mai mulţi bani. Ca să produci două unităţi, te costă 110 lei, ca să produci trei unităţi te costă 130 de lei şi aşa mai departe.

Tabelul 2 Costuri totale, costuri fixe, costuri variabile

Din tab. 2 observăm că costurile totale se împart în costuri variabile (CV) şi costuri fixe (CF).

Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, cu plata dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul său de activitate. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.

Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei (de exemplul oţelul necesar fabricării automobilelor), salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, costul energiei electrice etc. Într-un supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil, deoarece managerii pot adapta programul de lucru al acestora în funcţie de fluxul cumpărătorilor. Costul variabil este prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.

Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri Q. Costul total creşte atunci când Q creşte:

CT = CF + CV.

În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri, aşa ca:

• costul global , care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul total;
• costul mediu (unitar ) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel poate fi: fix, variabil, total.

Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul CUF =CF/Q .

Împărţind costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale indirecte se repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.

Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi volumul producţiei CUV=CV/Q.

• costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.

Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care operează economia politică. Costul marginal reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Să presupunem că o firmă produce 1.000 de compact-discuri la un cost total de 10.000 lei. Dacă costul total al producerii unui număr de 1001 compact-discuri este de 10.006 lei, atunci costul marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este de 6 lei

Costul marginal = creşterea costului (C)/creşterea producţiei (Q)

Costul marginal = ( 100 0 6-1 00 00 ) / ( 1001-1000 )= 6/1 = 6 lei

Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul la care există locuri neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat pur şi simplu de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei; nu estre necesar nici capital suplimentar (avioane), nici forţă de muncă suplimentară (piloţi şi stewardese).

Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să luăm cazul unei societăţi de distribuţie a energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară, când toată lumea conectează climatizoarele, cererea de curent electric este foarte mare, astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele mai vechi, care funcţionează cu costuri mai mari. Astfel, curentul electric suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat.

Сostul de oportunitate

Una din tezele cardinale ale economiei politice este acea a rarităţii resurselor. Aceasta înseamnă, că ori de câte ori dăm o anumită destinaţie resurselor de care dispunem, renunţăm la posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. Luarea unei decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate.

Deciziile au un anumit cost deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.

Să luăm un exemplu, care este costul de oportunitate al absolventului unei instituţii de învăţământ superior în S.U.A. (în 1993). Costul total al cursurilor (taxe şcolare, manuale, transport) de instruire se ridică la aproximativ 12 000 dolari S.U.A.. Este oare acesta costul de oportunitate al absolvirii facultăţii? Categoric nu.

Mai trebuie luat în calcul costul de oportunitate al timpului dedicat studiilor individual şi la clasă; salariul mediu al unui tânăr absolvent de liceu de 19 ani, care alcătuieşte 16 000 de dolari S.U.A.. Dacă adunăm atât cheltuielile efective, cât şi câştigurile la care se renunţă, obţinem un cost de oportunitate al absolvirii unei facultăţi de 28 000 de dolari anual (12 000 + 16 000), nu doar de 12 000 de dolari.

Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui proces economic, în rezultatul căruia se produc bunuri şi servicii.

Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare; salariile şi contribuţiile asupra salariilor, alte cheltuieli băneşti.

Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:

• cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi circulant;
• cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată, efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);
• amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie ) ş. a.

După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.

Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.

Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

• reducerea cheltuielilor materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
• perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere;
• stimularea materială.

În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.

De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic, fiind în funcţie de anumite perioade de timp.