Metoda ştiinţei economice

“Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită de nu mai puţin celebrul economist Andre Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice care a caracterizat evoluţia modernă a ştiinţelor economice.

Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă în general şi metodă în special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică, acest raport a polarizat gândirea teoretică în două mari curente ce au căpătat - în timp - girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude Bernard.

Descartes - de formaţie matematician - înclină spre o metodă deductivă, apriorică, fiind de părere că “succesiunea elementelor simple care, într-o logică deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate construcţii geometrice sunt capabile să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane”.

Este deci posibil, conform părerii lui Descartes, să se ajungă la o cunoaştere perfectă a realităţii numai prin urmărirea succesiunii fenomenelor, prin raţionament deductiv.

Claude Bernard - medic biolog - este de părere că nu poate exista posibilitatea cunoaşterii realităţii fără experiment care, la rândul său, comportă trei momente distincte:

• observarea fenomenului;
• formularea ideii sau teoriei ca efect al obsevaţiei;
• deducţia.

Pentru Claude Bernard, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii căreia îi atribuie rolul de creaţie în înţelegerea realităţii. Subliniind acest lucru, el spunea: ”Ideea este sămânţa, metoda este numai solul în care ea va rodi”.

Descartes şi Claude Bernard au crezut în existenţa unei metode ştiinţifice universale, generale, bazată pe spiritul benefic şi stimulator al “îndoielii” cercetătorului asupra rezultatelor sale, pe determinism şi pe principiul general al raţionalităţii. Deosebirea constă în faptul că Descartes a crezut că metoda ştiinţifică universală este a matematicii, iar Bernard cea a biologiei. În esenţă, ei au încercat o generalizare la nivelul ştiinţei universale a unor metode particulare specifice unor ştiinţe strict delimitate.

Evoluţia cercetării ştiinţifice şi a ştiinţei în general a arătat că nu poate exista o metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principiile ei generale, chiar dacă demersul ştiinţific este guvernat de reguli deontologice universale, totuşi metoda trebuie adaptată şi concepută particular, în funcţie de specificul şi natura fiecărei ştiinţe.

În ceea ce priveşte economia, dezbaterea teoretică a abordat nu numai caracterul de metodă universală dar şi specială. Astfel, pe parcursul istoriei sale, economia a suferit tratări diverse în legătură cu natura şi specificul său. Din acest punct de vedere, se cere subliniat faptul că economia a cunoscut abordări de tip fizico-mecanicist şi biologico-organicist, cât şi de tip psiho-sociologic.

Abordarea economiei prin concepţie fizico-mecanică şi biologico-organicistă

Această concepţie priveşte fenomenul economic ca pe un fenomen fizic, încercând să sesizeze în economie legi şi principii similare celor fizice, cu predilecţie specifice domeniului mecanicii.

Omul - ca agent economic - este privit ca o mărime invariabilă în spaţiu şi timp, comportamentul său economic fiind conceput ca o valoare dată. Din acest motiv, omul este comparat cu particulele elementare (atom sau electron) supuse regulilor mecanicii cuantice.

Încercând să adapteze la economie teoriile unor mari matematicieni ca Heisenberg, Louis de Broghiel sau Von Neumann, concepţia fizico-mecanicistă tratează omul ca pe o particulă elementară a mediului economic unde se bucură doar de o aparentă libertate (autonomie economică, iniţiativă, spirit întreprinzător etc.) deoarece, în realitate, el ar fi supus integral unor legi - expresie a teoriei probabilităţilor. Astfel, omul - ca agent economic - nu este decât o medie rezultată din aplicarea legii numerelor mari la o colectivitate dată în timp şi spaţiu.

Adepţii acestei concepţii caută permanent analogii între mediul economic şi cel fizic, introducând în economie concepte ca: echilibrul stabil şi instabil, dinamic, static, fluiditate, vâscozitate, rezistenţă, nivel etc.

Această concepţie apare cu claritate deja în gândirea economică clasică engleză din a doua jumătate a secolului XVIII, dar are elemente puternice în gândirea economistului suedez Wicksell care compară echilibrul monetar cu poziţia şi cuplul de forţă al unei bile de oţel pe o suprafaţă plană sau la Wicksteed, care introduce conceptul de vâscozitate a factorilor de producţie.

O dezvoltare importantă a acestei concepţii o datorăm teoreticienilor echilibrului economic din şcoala matematică strălucit reprezentată de Leon Walras şi Vilfredo Pareto.

În 1910 savantul român Spiru Haret scrie în lucrarea “Mecanica socială” că “fenomenele economice şi sociale sunt guvernate de aceleaşi legi care determină echilibrul şi mişcarea materială iar omul nu este decât similarul unui punct material aflat într-un câmp de forţe fizice”.

Una dintre cele mai interesante şi constante încercări de a aplica legile fizicii la economie o reprezintă opera marelui economist francez Jaqques Rueff. Într-una din lucrările sale de referinţă J. Rueff afirmă că legile economiei sunt perfect comparabile cu legile fizicii gazelor, indivizii (agenţi economici n.n) având în economie rolul pe care îl au moleculele în teoria cinetică.

Pentru edificarea cititorului asupra modului de abordare fizică a economiei cităm următorul pasaj din lucrarea lui Rueff: „Des sciences phisiques aux sciences morales”: „O forţă aplicată unei mase produce o mişcare caracterizată prin acceleraţia sa. Aceasta, la o forţă similară, este cu atât mai mare cu cât masa este mai mică. De asemenea, o cerere aplicată la o masă de bunuri determinată produce o schimbare caracterizată prin preţul care se stabileşte.

Pentru o cerere de aceeaşi mărime măsurată în unităţi monetare, preţul este cu atât mai mare cu cât masa de bunuri oferită este mai mică. Cantitatea de bunuri oferită este deci o rezistenţă ce depinde de mărimea preţului, aşa după cum masa fizică este o rezistenţă ce depinde de mişcare. În ambele cazuri, inerţia este proporţională cu cantitatea de materie la care influenţa motrice este aplicată”.

O concepţie asemănătoare o dezvoltă şi laureatul Premiului Nobel pentru economie, Maurice Allais, care îşi precizează încă din 1947 poziţia, adresându-se astfel matematicienilor şi fizicienilor:

• economia este direct comparabilă cu ştiinţa fizicii, ceea ce nu mă opreşte să repet de câte ori va fi necesar că ea reprezintă un larg câmp de activitate pentru specialiştii ştiinţelor exacte.

Distinsul nostru compatriot, profesorul american de origine română Nicholas Georgescu - Roegen introduce teoria entropiei în studiul economiei, proiectând dezbaterea teoretică într-un context interdisciplinar mult mai elaborat decât cel al concepţiei fizico- mecaniciste propriu-zise.

Sensul abordării pe care a cunoscut-o economia este pozitiv în esenţa sa. Promotorii concepţiei fizico-mecaniciste şi-au dorit rigoare şi preciziune, au intenţionat transformarea economiei într-un instrument eficient de cunoaştere şi interpretare a realităţii economice.

Încercând să elimine aleatorul şi conjuncturalul, concepţia respectivă a realizat, de fapt, formalizarea extremă, în formă matematică, a fenomenului economic, introducând expresia superioară a raţionalităţii, logica pură. Fără îndoială că s-au obţinut progrese importante mai ales pe linia modelării matematice sau econometrice, dar efectul direct al acestor progrese s-a resimţit mai mult pe spaţiul microeconomic contribuind la fundamentarea aparatului metodologic al aşa-numitelor “economii de ramură”.

Concepţia biologico-organicistă încearcă să abordeze fenomenul economic prin prisma legilor vieţii organice, acordându-i acestuia caracteristici proprii organizării şi dezvoltării materiei biologice. Abordarea unei astfel de concepţii apare încă din epoca fiziocrată prin elaborarea “Tabloului economic” care prezenta circulaţia bogăţiei în societate în baza descoperirilor făcute de Harvey asupra circulaţiei sanguine în corpul uman.

Aceeaşi concepţie o are şi precursorul economiei politice moderne, francezul Jean Baptiste Say când imaginează celebra diviziune a activităţii economice în producţie, circulaţie, distribuţie şi consum. Referindu-se la această diviziune, J.B. Say arăta „Părţile principale ale economiei sociale sunt acelea care corespund funcţiilor de creare, de distribuire şi de consum a bunurilor aşa după cum părţile principale ale corpului uman sunt organele care se referă la nutriţie, la creştere şi la dezvoltare”.

Trebuie remarcat că, în comparaţie cu concepţia fizico- mecanicistă, cea biologico-organicistă este mai nuanţată şi mai puţin rigidă în căutarea unor similitudini ale economiei cu alte domenii ale ştiinţelor. Supleţea abordării biologico-organicistă a reuşit o scoatere a omului din ecuaţiile matematice în care fusese inclus de concepţia mecanicistă dar, în majoritatea cazurilor, analogiile cu mediul biologic se opresc doar la forma de manifestare a fenomenului economic, fără a-i surprinde esenţa.

În acest sens, următoarea remarcă a lui Francois Perroux este extrem de sugestivă: „Această concepţie (organicistă n.n) numeşteorganicism ceea ce de fapt este organizaţie”.

Abordarea economiei prin concepţie psiho-sociologică

Tendinţa de a aplica unei ştiinţe metoda altei ştiinţe este o trăsătură caracteristică pentru întreaga istorie a dezvoltării cercetării ştiinţifice. Faptul se explică, în general, prin două elemente:

• impactul pe care progresul exploziv al unei ştiinţe îl are, la un moment dat, asupra altor ştiinţe (notăm influenţa profundă pe care a avut-o, de exemplu, momentul Newton, Einstein sau Bohr);
• tendinţa de a utiliza metode deja „verificate” prin obţinerea unor rezultate bune în alte diferite domenii ale ştiinţei.

În cazul economiei trebuie subliniat faptul că aplicarea unor metode specifice altor ştiinţe se datorează şi ezitărilor survenite în determinarea naturii sale. Recunoaşterea economiei ca fiind o ştiinţă social-umană a constituit un proces dezbătut şi încă nefinalizat pe deplin.

Chiar dacă după 1960 caracterul de ştiinţă socială a economiei a fost aproape unanim recunoscut, este interesant de redat modul în care una dintre cele mai complete opere de metodă a secolului nostru (B.Nogaro. La methode de l’economie politique, Paris 1950) pledă în favoarea caracterului social al economiei.

„Deşi la prima vedere fenomenele economice prezintă o oarecare analogie cu legile şi principiile fizicii, totuşi fizica studiază doar manifestările exterioare ale unei esenţe pe care nu o explică.

Conform fizicii, economia studiază esenţa unor fenomene care nu sunt sesizabile la nivel individual, dar care constau tocmai în acţiunea individuală a oamenilor grupaţi în diferite structuri socio-economice. Mai mult decât atât, în ştiinţele exacte omul nu poate face nimic altceva decât să utilizeze legi pe care le-a descoperit în procesul cunoaşterii, fără a putea influenţa aceste legi. În economie, pe măsura cunoaşterii legilor, omul se străduieşte să le modifice sau să le depăşească.

Nici o teorie fizică nu modifică evoluţia fenomenelor, în timp ce o teorie economică este capabilă să modifice comportamentul agenţilor. În economie este esenţial faptul că o teorie falsă transformă realitatea, devenind - prin aceasta - adevărată, iar o teorie adevărată poate deveni falsă dacă realitatea se modifică. Omul este cel ce are capacitatea unei astfel de transformări conform înţelegerii şi acţiunii sale.

Ceea ce deosebeşte economia de fizică sau biologie este raportul dintre subiect şi obiect căci, în economie, omul este în acelaşi timp şi subiect şi obiect, observator şi observat. Astfel, economia este o oglindă unde omul se vede în acţiune, imagine care îl stimulează să se autoperfecţioneze”.

Evident, recunoaşterea caracterului de ştiinţă socială a economiei a adus în prim plan problema omului şi a comportamentului său în complexitatea raporturilor economice. Progresele mari pe care psihologia le-a făcut în prima jumătate a secolului XX au permis înţelegerea faptului că natura umană, departe de a fi amorfă şi invariabilă, diferă în funcţie de temperament, educaţie, sex, vârstă, naţionalitate, apartenenţă la o zonă sau la o structură socială. S-a constatat că omul nu este nici o particulă într-o structură nucleară şi nici o expresie rigidă a unor cicluri biologice, ci o entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile de interese generate de un comportament flexibil şi raţional.

O astfel de abordare a determinat schimbarea radicală a naturii economiei. Adepţii tratării economiei ca o ştiinţă socială au înţeles că acesteia nu i poate cere nici preciziunea matematicii şi nici cauzalitatea implacabilă a fizicii. Economia n-a mai fost tratată ca o simplă extensie a logicii, ci ca o psihologie bazată pe principii sociologice.

Consecinţa cea mai importantă a acestei schimbări a fost aceea că analiza fenomenului economic nu a mai fost exclusiv cantitativă, orintându-se progresiv şi spre aspectele calitative, subiective, psihologice. Se profilează astfel ideea “condiţionării” fenomenului economic de către “mulţimea factorilor neeconomici cum ar fi cei juridici, comportamentul uman, teritoriul şi zonarea geografică, politica internaţională, cultura şi educaţia”.

În continuarea acestei idei se dezvoltă tendinţa studiului interdisciplinar în economie, subliniindu-se legăturile ei profunde cu ştiinţe auxiliare ca antropologia, sociologia, dreptul, geografia, psihologia.

Ştiinţele auxiliare furnizează economiei date şi informaţii din propriul lor domeniu de activitate pe care aceasta le interpretează ca pe „constante” în urmărirea „variabilelor” exprimate de fenomenul economic. Aceasta înseamnă că dacă economistul nu poate - datorită imensităţii informaţiei - avea o competenţă multidisciplinară, totuşi este absolut obligatoriu să se ştie ceea ce este esenţial în alte domenii pentru a putea înţelege relaţia cauză-efect la nivelul complexităţii vieţii sociale. Într-un cuvânt, se poate spune că este foarte puţin probabil ca un om care nu este decât economist să fie un bun economist.

Chiar dacă, în zilele noastre, caracterul de ştiinţă socială al economiei este recunoscut într-o măsură covârşitoare, tratarea fizico- mecanicistă nu este total părăsită. Nu sunt izolate cazurile când, pe fundalul caratacterului social-uman se proiectează tratări influenţate de metodele fizicii sau matematicii.

Cel mai interesant caz este, în acest sens, modelarea economico-matematică ce s-a constituit într-o disciplină individualizată numită econometrie. Încercând să formalizeze în relaţiile matematice relaţiile dintre diferitele elemente ale fenomenului economic, econometricienii au construit modele al căror rol este atât cognitiv cât şi operaţional.

Introducerea acestor modele în programele de informatică - prin utilizarea tehnicii de calcul moderne - oferă posibilităţi reale de interpretare şi prognozare a fenomenului economic. Prin intermediul econometriei, o gamă largă de instrumente şi teorii matematice au fost introduse în cercetarea economică aducând - în multe cazuri - clarificări sau o înţelegere mai elaborată a proceselor şi fenomenelor economice.

Ceea ce caracterizează actualmente metoda de cercetare econometrică în economie este inexistenţa unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare . Economiştii contemporani par să fi înţeles că deşi economia este o ştiinţă socială, cercetarea economică poate face apel şi la metode specifice ştiinţelor exacte sau biologice, cu condiţia relevării permanente a criteriul tipologic esenţial al economiei.

Acest criteriu include conceptual economia în categoria ştiinţelor social umane, ceea ce impune cercetătorilor obligaţia permanentă de a adapta sau a completa metodele preluate din alte ştiinţe cu rigorile metodei psiho-sociologice, singura capabilă să dezvăluie complexitatea comportamentului omului în postura sa de agent economic .

Necesitatea „amprentei psiho-sociologice” asupra oricărei metode preluate din ştiinţele exacte sau biologice a fost subliniată, cu multă fermitate, chiar şi de cei mai fervenţi partizani ai acestor metode.

Astfel, a apărut din ce în ce mai des în metoda economică actuală principiul „ceterist paribus” prin care unele elemente ale analizei se consideră stabile, în timp ce altele variază. Principiul nu este propriu economiei ci logicii, fiind o variantă a principiului „interpretării evoluţiei fenomenului prin recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”.

În economie, principiul „ceteris paribus” a favorizat însă coexistenţa tratării prin metodele ştiinţelor exacte cu cea specifică ştiinţelor sociale. Astfel, în majoritatea cazurilor, se consideră puncte de referinţă sau constante acele elemente ce pot fi cuantificate matematic, luându-se ca variabile elementele care - prin ele însele sau prin influenţele”neeconomice” pe care le suferă - nu pot fi direct cuantificate.

Următorul exemplu ar putea aduce o mai bună înţelegere: analiza dinamicii cererii la un anumit produs (de exemplu: paltonul), la o anumită dată, poate lua ca punct de referinţă (constantă) numărul total al consumatorilor (mărime perfect cuantificabilă), iar ca variabile de influenţă, elemente mai greu de cuantificat cum ar fi: influenţa asupra cererii a distribuţiei pe vârstă şi sex a consumatorilor, pe grade de cultură şi educaţie, influenţa modei, anotimpului, mediului urban şi rural etc.

Toate aceste influenţe necesită intervenţia metodelor psiho­sociologice, singurele apte de a descifra comportamentul cumpărătorului. Dacă putem determina prin matematică nivelul consumului mediu, creşterea sau scăderea consumului ca urmare a influenţei modei se determină (ca o tendinţă aproximativă) doar prin metode psiho-sociologice.

Amândouă însă, metoda matematică şi cea psiho-sociologică, dau economistului o imagine mult mai corectă asupra nivelului total, real al cererii. Arta îmbinării celor două moduri de tratare, găsirea punctului în care îmbinarea se realizează atât de eficient încât diferenţele se estompează într-un sistem de gândire propriu economistului, sunt elemente ce trebuie să stea în atenţia tuturor acelora ce intenţionează să contribuie la progresul cercetării ştiinţifice economice.

Problema „conflictului tradiţional”

Problematica metodei ştiinţei economice nu se rezumă însă doar la aspectele prezentate mai sus, adică la modul cum metode specifice altor ştiinţe contribuie la cercetarea fenomenului economic. Unul dintre aspectele importante ale acestei problematici este şi acela referitor la raportul dintre instrumentele principale ale metodei, şi anume: deducţia şi inducţia.

Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora.

Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a esenţei sau principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene.

Preponderenţa deducţiei sau inducţiei în cercetarea fenomenului economiei a condus la separarea a două mari curente aflate în ceea ce numeam conflict tradiţional de metode.

Primul curent - identificat în majoritatea cazurilor cu economia clasică - şi-a bazat cercetarea pe metoda deducţiei şi abstracţiei. Cel de-al doilea curent - identificat cu aşa numita şcoală istorică - şi-a bazat cercetarea pe metoda inductivă. Conflictul dintre aceste două curente a fost sensibil atenuat de încercarea lui K. Marx de a ajunge la o sinteză metodologică prin formularea metodei dialectice, dezvoltată ulterior în metoda materialismului dialectic.

Conflictul de metodă a determinat şi o altă interpretare a economiei. Astfel, se vorbeşte despre economia speculativă şi economia realistă.

Bazată preponderent pe deducţie şi abstracţie, economia speculativă îşi fundamentează cercetarea pe identificarea unui număr de ipoteze considerate ca premise ale manifestării fenomenului. Pe aceste premise se construieşte o gândire logică, utilizând principii de raţionalitate în aşa fel încât coerenţa înlănţuirii elementelor de demonstraţie să fie perfectă.

Economia speculativă uimeşte prin perfecţiunea construcţiei logice şi conferă satisfacţia intelectuală a unor deducţii de o deosebită subtilitate. Ceea ce nu poate garanta economia speculativă este corectitudinea sau validitatea premiselor.

Analizând acest aspect, economistul şi omul politic francez Henry de Noyelle spunea: „Ecuaţia reproducţiei lărgite marxiste este un cristal de logică, pilotând gândirea pe culmile perfecţiunii intelectuale. Din păcate, aceste culmi sunt la înălţimea unui castel de cărţi de joc, deoarece premisele sunt false sau atât de reduse încât ecuaţia îşi pierde operaţionalitatea. Totul este un joc al minţii, nimic mai mult”.

Economia realistă încearcă să construiască legături directe cu practica economică, propunându-şi să devină fundamentul politicii economice.

Ambele orientări sunt criticabile. Prima pentru izolarea într-un „turn de fildeş” şi abdicarea de la comandamentele activităţii practice, cea de-a doua pentru lipsa de interes faţă de aspectele conceptuale şi teoretice ale vieţii economice.

Ştiinţa este expresia tendinţelor manifestării şi dezvoltării vieţii sub toate aspectele sale. Economia nu face abstracţie de la acest deziderat. Indiferent de amploarea sau importanţa dezbaterii metodologiei, economia va trebui să asigure atât înţelegerea universului economic cât şi orientarea activităţii omului în contextul acestui univers de interese şi comportamente.Indiferent de tipul metodei folosite, spunea P.A. Samnelson, economia trebuie să răspundă scopului său esenţial ca ştiinţă socială: „să asigure omului luarea în posesie a realului prin raţiune”.