Reacţia vitală

Prin reacţia vitala se înţelege totalitatea modificărilor locale ale ţesuturilor, organelor, si/sau generale ale întregului corp ce apar in organismul viu ca răspuns la acţiunea unui agent traumatic, mecanic, fizic, chimic, biologic.

Reacţia vitala reprezintă bun criteriu de diferenţiere a leziunilor traumatice din timpul vieţii de cele de după moarte. In raport cu momentul morţii organismului leziunile traumatice pot fi produse înaintea acestui moment (caracter vital bine reprezentat), in timpul acestui moment (in agonie sau moarte clinica) si este caracter vital minim-estompat sau după instalarea morţii caracter vital absent.

Pentru o încadrare juridica obiectiva a faptei agresorului este necesar ca in urma examinării medico-legale sa se stabilească cat mai exact când s-au produs leziunile traumatice ( in medicina legala se accepta existenta unui interval de incertitudine cuprins intre 10 min ante-moment si 5 min post-moment in care leziunile traumatice sunt mai dificil de interpretat prin prisma reacţiei vitale (leziuni traumatice produse imediat înaintea morţii, cu caracter vital minim sau absent ori leziuni traumatice produse imediat după deces cu caracter vital redus.

Tot pentru o încadrare juridica obiectiva buna, a faptei agresorului trebuie analizata si succesiunea producerii leziunilor traumatice in funcţie de intensitatea reacţiei vitale a fiecărei leziuni in parte.

Este important sa se poată preciza si felul morţii; daca moartea a fost violenta consecinţa a leziunilor traumatice constatate sau din contra moartea a fost neviolenta iar leziunile traumatice de gravitate redusa puse in evidenta nu au intervenit in mecanismul tanatogenerator.

Semnele vitale

Ele indica posibilitatea ca subiectul sa fi fost in viata in momentul producerii leziunilor traumatice dar acest fapt nu poate fi afirmat cu certitudine. Ca exemplu de astfel de puncte:

• ciuperca de spuma la cadavrele scoase din apa
• funinginea din jurul orificiilor nazale sau a gurii, la cadavrele scoase din incendii
• protruzia limbii intre arcadele dentare la cei asfixiaţi
• emisia spermatica la nivelul zonei genitale
• prezenta sângelui in jurul cadavrului: sub forma de stropi împrăştiaţi care sa duca la diagnosticul de hemoragie externa de natura arteriala; sub forma de balta in imediata apropiere a cadavrului ceea ce ar sugera o hemoragie externa de natura venoasa (sânge mai negricios).

Reacţia vitala propriu-zisa

Sunt incluse reacţii locale vitale si generale

Reacţii vitale locale:

• hemoragia tisulara
• coagulare
• crusta
• retracţia ţesuturilor secţionate
• inflamaţie
• transformările hemoglobinei
• reacţii enzimatice

Hemoragia tisulara – leziune frecvent denumita si infiltrat sangvin, infiltrat hemoragic, poate fi pus in evidenta la nivelul ţesutului moale: muşchi, ţesut subcutanat dar si in zonele osoase: ţesuturi dure-dinţi. Se fisurează oasele, sângele extravazează, se fixează in ţesuturile din jur realizând o zona roşiatica negricioasa ce contrastează cu ţesuturile din jur si care nu poate fi îndepărtata prin spălare fiind aderenta.

Coagularea – cheagurile de sânge care se formează in timpul vieţii sunt aderente la ţesuturi, si cheagurile de sânge care se produc post-mortem nu sunt aderente la ţesuturi (au suprafaţa lucioasa, neteda, umeda). Exista determinări de laborator de exprimare cantitativa a fibrinei din cheagul de sânge care poate fi cuantificata in felul următor: daca coagularea s-a declanşat mai târziu fata de momentul morţii cantitatea de fibrina scade.

Crusta – caracteristica plăgilor sau excoriaţiilor necesita un interval mai mare de supravieţuire pentru a se putea forma.

Retracţia ţesuturilor secţionate – pielea si muşchii au cea mai mare capacitate de a se retracta daca traiectul de secţiune este perpendicular pe fibrele elastice din tegument sau cele musculare, distanta dintre marginile plăgii este maxima. In plăgile produse post-mortem marginile acestora nu sunt îndepărtate, sunt mai moi si netumefiate.

Inflamaţia – reacţie de răspuns a organismului viu la acţiunea unor factori sau agenţi de mediu având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor post-traumatice (repararea ţesutului lezat). Inflamaţia se caracterizează prin tumefiere locala, roşeaţa, căldura locala, durere si alterarea funcţionala (tumor, rubor, calor, dolor, si funcţio lesa). La roşeaţa, de menţionat, ca-si menţine culoarea doar in primele ore de la deces. Microscopic reprezentata printr-o reacţie leucocitara.

Transformările hemoglobinei

• iniţial coloraţia este roşiatica (post-traumatica);
• începând cu 2-3 zile, infiltratul de sânge căpăta o coloraţie ruginie sau gălbioara datorita formarii hemosiderinei.
• ulterior începând cu a 11-a zi de la constituirea infiltratului sanguin apare o coloraţie galben-bruna cu tenta roşiatica prin formarea (bilirubinei – hematoidina). Aceste modificări de culoare apar de la periferie către centru (centripet).

Reacţiile enzimatice – peroxidaze şi pseudoperoxidaze.

Reacţii vitale generale

• aspirat pulmonar
• conţinut gastric
• embolia
• anemia
• septicemia
• socul
• depistarea substanţelor toxice in sânge sau diferite organe.

Aspiratul pulmonar – este punerea in evidenta la nivelul alveolelor pulmonare a diferitelor elemente, sânge, conţinut gastric, funingine, apa, pământ, care face dovada existentei respiraţiei in momentul contactului cu materialul aspirat. Alveolele pulmonare reprezintă mici cavităţi care realizează structura pulmonului si in mod normal ele sunt pline doar cu aer.

Conţinut gastric – prezenta in stomac sau/si duoden de sânge, funingine, apa, pământ, etc. poate fi interpretata ca reacţie vitala cu anumite rezerve (stomacul si duodenul prin sfincterul piloric datorita rigidităţii cadaverice nu mai permite trecerea conţinutului alimentar in intestin si deci reprezintă un semn important dar cu anumite rezerve).

Embolia – prin embolie se înţelege prezenta in vasele sangvine a unui element, material care in mod normal nu face parte din sânge denumit embol. D.p.d.v. al compoziţiei lui poate fi lichid amiotic, lichid, grăsimi, solid: fragmente de ţesut, corp străin, poate fi gazos, aer, azot.

Anemia – an = fără, emia = sange => reprezintă consecinţa unor mari pierderi de sânge, hemoragie interna sau externa.

Septicemia – este o infecţie generalizata a organului caracterizat prin triada:

• focar septic (de unde debutează infecţia si de unde se multiplica germenii);
• prezenta microbilor in sânge (septico-piemie)
• însămânţări septice la distanta in diverse organe.

Şocul – este o reacţie complexa neuro-endocrino-umorala de răspuns al organului la acţiunea unui stimul agresogen (traumatism sau stare conflictuala).

Depistarea substantelor toxice in sange si/sau in diferite organe (ficat, rinichi) ex: prezenta carboxihemoglobiei in sânge la persoanele decedate in incendii, carboxihemoglobina = oxid de carbon + hemoglobina. Prezenta toxicelor in stomac ridica semne de întrebare asupra momentului in care au fost introduse – administrate.

Reacţii/manifestări post-vitale

Sunt definite ca totalitatea fenomenelor de viata reziduala a unor celule, ţesuturi, organe sau părţi din organism după încetarea vieţii. Se întâlnesc la formaţiunile anatomice care au rezistenta mai mare la anoxie. Astfel:

1. Uterul poate prezenta contracţii si la 4-6 ore post-mortem.
2. Spermatozoizii si ovulele îşi menţin mobilitatea si capacitatea de fecundaţie încă 10-20 ore post-mortem.
3. Cilii celulelor epiteliale respiratorii prezintă mişcări pana la 5-30 ore post-mortem, păstraţi in soluţie salina.
4. Ansele intestinale îşi pot menţine contracţiile câteva ore de la deces.
5. S-au constatat contracţii pana la 40 minute in cazul celor executaţi prin decapitare.

Aceste reacţii post-vitale demonstrează ca moartea nu se instalează in mod simultan si brusc in toate celulele si organele corpului uman si deci ne confruntam cu manifestări de viata reziduala.

• Astfel se explica de ce după împuşcarea in inima victima si-a încheiat hainele.
• Deşi cu plăgi ale inimii sau ale vaselor mari de sânge unele persoane s-au mai putut deplasa circa 200 m in cam 20 minute.
• Un individ după ce s-a împuşcat in inima a reuşit sa se spânzure.
• După decapitare trunchiul s-a ridicat intr-o poziţie aproape ortostatica.

Reacţii sau modificări postmortem

Reprezintă totalitatea leziunilor traumatice produse cadavrului in mod accidental sau cu intenţie.

1. diverse leziuni traumatice externe : plăgi, excoriaţii sau interne: fracturi costale de mandibula, coloana vertebrala, survenite in timpul manipulării sau transportului cadavrului;
2. incinerarea cadavrului ;
3. acţiunea unor substanţe toxice , caustice care fie ca nu mai permit identificarea, fie distrug cadavrul in totalitate;
4. depesajul – ciopârţirea, secţionarea cadavrului parţiala sau totala:

• accidental (mai frecvent de către animale sau vehicule, mai rar de om) si criminal;
• ofensiv-sadic frecvent in omorurile sexuale;
• defensiv in scopul debarasării de cadavru cu intenţia de a şterge urmele crimei.

La rândul sau acest tip de depesaj poate fi:

• preferenţial;
• de decupaj;
• de dispersie;
• de incinerare.

Aruncarea unui cadavru de la înălţime in scopul producerii unor leziuni traumatice prin care sa se poată explica decesul si care sa mascheze mecanismele reale tanato-generatoare: plăgi înjunghiate, sugrumări, intoxicaţii criminale;

Spânzurarea unui cadavru de cele mai multe ori după deces prin sugrumare sau strangulare (se încearcă disimularea unei omucideri printr-o sinucidere).