Vârsta

Deosebim vârsta calendaristică, măsurată prin timpul astronomic (ani, luni, zile) şi vârsta biologică, stabilită după criterii biologice. Vârsta biologică a unui organism constituie o rezultantă a vârstelor biologice ale diferitor componente ale organismului: ţesuturi, organe, sisteme, umori.

Modificările de vârstă ale structurii ţesuturilor şi organelor determină vârsta morfologică; cele caracterizate prin atenuarea activităţii unor organe definesc vârsta fiziologică sau funcţională. Modificările mai constante, ce semnalizează o involuţie morfofunc- ţională, sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii vitale a plămânilor, diminuarea acomodării ochiului.

Determinarea vârstei adevărate prezintă o problemă destul de complicată.

Adeseori are loc o necoincidenţă a vârstei calendaristice cu cea biologică. Pe de o parte, se întâlnesc oameni care arată cu mult mai în vârstă decât vârsta calendaristică, iar pe de altă parte indivizi “veşnic tineri”. Ultimii se referă mai frecvent la tipul constituţional astenic. Pentru medici o importanţă mai mare are vârsta biologică.

Printre indicii morfologici ai vârstei biologice se evidenţiază: semnele generale, integrale şi particulare. La primele se referă: dimensiunile corpului, particularităţile osificării scheletului, erupţia dinţilor şi manifestarea semnelor sexuale secundare. Cele particulare caracterizează vârsta biologică a ţesuturilor, organelor şi sistemelor de organe, care pentru diverse organe şi sisteme sunt diferite.

La stabilirea vârstei biologice, se ţine cont mai ales de: criteriul somatic, ce se stabileşte pe baza măsurilor, dintre care cea mai expresivă este înălţimea; criteriul endocrin, ce se determină în baza semnelor clinice şi de laborator, maturizarea anumitor glande endocrine; criteriul osos se bazează pe studierea stadiului de osificare a scheletului.

Vârsta poate fi determinată şi prin metode radiologice în conformitate cu apariţia centrilor de osificare şi dispariţia zonelor de creştere, numite şi zone epifizare. După radiograme se poate determina dacă individul a atins perioada maturizării sau nu. Dacă în articulaţia metacar- po-falangiană I a apărut osişorul sesamoid, însă simfiza epifizară încă nu s-a închis, apoi această informaţie notifică că glandele sexuale sunt încă inactive. Pe de altă parte, dispariţia cel puţin a uneia din simfizele oaselor metacarpiane demonstrează începutul maturizării sexuale, apariţia menstruaţiei la fete.

Viaţa omului nu prezintă un proces uniform de dezvoltare: pe parcursul ei se observă câteva modificări considerabile ce manifestă începutul unei noi etape a vieţii. Aceste transformări corespund anumitor perioade ale vieţii.

Perioadele de vârstă

Corespunzător concepţiilor contemporane, ontogeneza reprezintă dezvoltarea individuală a organismului, totalitatea modificărilor succesive morfologice, fiziologice şi biochimice de la naştere şi până la sfârşitul vieţii. Pentru etapele ontogenezei sunt specifice geterohronia şi dezvoltarea neuniformă a diferitor sisteme funcţionale ale organismului. Geterohronia proceselor involutive, variabilitatea desfăşurării diferitor etape ale ontogenezei ca o contradicţie intrinsecă a dezvoltării, determină diferite variante ale duratei perioadelor vieţii - de la o îmbătrânire prematură şi până la longevitate.

În prezent sunt cunoscute mai multe clasificări ale perioadelor vieţii postnatale, însă în medicina practică mai frecvent este folosită clasificarea recomandată în anul 1965 la Simpozionul pe probleme de morfologie, biochimie şi fiziologie de vârstă.

Durata acestor perioade creşte treptat de la câţiva ani la început şi până la 15 ani mai târziu. în limitele fiecărei perioade a dezvoltării postnatale, organismul se află la unul şi acelaş nivel al maturizării morfo- funcţionale. în caz de accelerare a ritmului de dezvoltare sau a celui de îmbătrânire, în organism apare un dezechilibru al modificărilor morfologice şi a celor funcţionale, a diferitor sisteme şi organe, ce adeseori duce la o discordanţă în structura organismului.

Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un proces biologic prin care trece organismul în evoluţia sa până la maturitate şi depinde în mare măsură de interacţiunea complexă dintre factorii ereditari şi cei acumulaţi în decursul vieţii, prin realizarea codului genetic într-un mediu concret.

Tabelul 1

Perioadele vieţii postnatale la om

Denumirea perioadei Vârsta Sex
Neonatală 1-10 zile Masculin şi feminin
De sugar 10 zile - 1 an Masculin şi feminin
Mica copilărie 1-3 ani Masculin şi feminin
Antepreşcolară 3-7 ani Masculin şi feminin
Şcolară inferioară 8-12 ani Masculin
8-11 ani Feminin
Pubertatea 13-16 ani Masculin
12-15 ani Feminin
Adolescenţa 17-21 ani Masculin
16-20 ani Feminin
Maturitatea: 22-35 Masculin
21-35 Feminin
A. Perioada adultă -1 35-60 Masculin
B. Perioada adultă - II
35-55 Feminin
înaintată 61-75 Masculin
55-75 Feminin
Senilitatea sau bătrâneţea 76-90 Masculin şi feminin
Longevitatea peste 91 ani Masculin şi feminin

Creşterea este un proces cantitativ privind sporirea în greutate, volum şi dimensiuni; dezvoltarea este un fenomen calitativ de diferenţiere celulară, care se manifestă prin modificări funcţionale ce marchează o adaptare a organelor şi sistemelor de organe, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un tot unitar. Senescenţa, după cum este ştiinţific argumentat, începe din momentul conceperii, şi la fel ca maturitatea este condiţionată de perioadele de creştere şi dezvoltare, fiind esenţială pentru întreaga evoluţie ulterioară a organismului.

Sunt evidenţiate şi legile principale ale dezvoltării:

  • endogenitatea demonstrează că creşterea şi dezvoltarea se desfăşoară după legităţii interne, caracteristice organismului dat şi programate genetic;
  • ciclicitatea se manifestă prin activarea şi frânarea procesului de creştere în diferite perioade de viaţă (pe parcursul anului creşterea lungimii corpului are loc în lunile de vară, iar a masei - în cele de toamnă);
  • succesivitatea indică etapele de dezvoltare a individului ce se succed strict una după alta;
  • ireversibilitatea se caracterizează prin imposibilitatea repetării proceselor de creştere şi dezvoltare în ontogeneza parcursă de om;
  • sincronicitatea se manifestă prin faptul că toate organele şi sistemele de organe se dezvoltă şi îmbătrânesc la una şi aceiaşi persoană relativ simultan.

Corespunzător concepţiilor contemporane, ontogeneza reprezintă dezvoltarea individuală a organismului, totalitatea modificărilor succesive morfologice, fiziologice şi biochimice de la naştere şi până la sfârşitul vieţii.

Pentru etapele ontogenezei sunt specifice geterohronia şi dezvoltarea neuniformă a diferitor sisteme funcţionale ale organismului. Geterohronia proceselor involutive, variabilitatea desfăşurării diferitor etape ale ontogenezei ca o contradicţie intrinsecă a dezvoltării, determină diferite variante ale duratei perioadelor vieţii - de la o îmbătrânire prematură şi până la longevitate.

Modificările, ce au loc într-o etapă sau alta a ontogenezei, pot influenţa în mod diferit asupra dezvoltării de mai departe a individului. Instabilităţile echilibrului sistemelor în dezvoltare, când mecanismele vechi de reglare şi-au epuizat posibilităţile în menţinerea integrităţii şi a modificărilor morfologice adecvate, iar mecanismele ce corespund unui nou nivel de diferenţiere a elementelor sistemelor n-au atins încă nivelul minim al maturităţii, au fost numite de A.S. Leontiuk perioade critice.

Perioadele critice se caracterizează printr-o sensibilitate sporită în dezvoltarea diferitor maladii. Mai importante pentru clinică sunt trei perioade critice:

  • perioada maturizării sexuale - de la 14 - 15 până la 18-20 ani;
  • perioada climacterică - de la 40 - 45 până la 50 ani;
  • senilitatea - 75 - 80 ani.

Fiecare din aceste perioade semnifică încheierea unei etape a vieţii şi începerea altei, însoţită de modificări atât în porţiunea somatică a corpului, cât şi în viscere şi sistemul neuroendocrin.

Salturile de creştere ale organismului uman

În dezvoltarea organismului se evidenţiază trei stadii. Prima - progresivă - care cuprinde dezvoltarea intrauterină şi cea postnatală până la 20 - 22 ani, pentru care este specific creşterea corpului în înălţime, în această perioadă deosebim trei salturi de creştere:

  • primul are loc în a doua jumătate a dezvoltării intrauterine;
  • al 2-lea la vârsta de 4 - 7 ani, unde ritmul de creştere la fete este mai mare decât la băieţi.

La început mai rapid cresc membrele inferioare, apoi cele superioare şi, în ultimul rând, trunchiul şi capul. Al treilea salt de creştere are loc la 13 - 16 ani şi se referă la toate segmentele corpului. în această perioadă la băieţi are loc o accelerare pronunţată, depăşind ritmul de creştere la fete.

În caz de maturizare sexuală timpurie şi accelerarea ritmului de creştere, picioarele devin relativ mai scurte în comparaţie cu trunchiul. La o maturizare sexuală mai înaintată şi un ritm moderat al creşterii, membrele inferioare sunt relativ mai lungi. La 19 - 24 ani are loc osifi- carea cartilajelor epifizare şi se stopează creşterea.

Al Il-lea stadiu - stabil, cuprinde perioada vieţii între 22 - 50 de ani, când are loc avansarea în greutate şi creşterea stratului de ţesut celuloadipos.

Al IlI-lea stadiu - regresiv, se referă la vârsta de 56 - 90 ani.

Studierea particularităţilor dezvoltării fizice a locuitorilor din zonele temperate a demonstrat că creşterea maximă are loc primăvara. Majoritatea copiilor cresc mai repede în lunile martie - mai şi mai încet în septembrie - noiembrie, fapt legat de ritmurile biologice ale activi- taţii glandelor endocrine. Saltul de creştere este însoţit de o dezvoltare intensă a musculaturii la băieţi şi o redistribuire a ţesutului adipos la fete.

Aceste etape sunt însoţite de o sporire a activităţii tuturor organelor şi sistemelor de organe, de un dezechilibru morfofuncţional şi sunt considerate ca perioade de risc în creşterea şi dezvoltarea individului. Un rol deosebit revine perioadei pubertăţii, care cere o atenţie deosebită din partea părinţilor, pedagogilor şi medicilor.

Pubertatea este marcată de două fenomene importante: acceleraţia şi neotenia (M. Efrim). Acceleraţia este fenomenul biologic conform căruia generaţia actuală înregistrează un spor în înălţime şi greutate. Concomitent cu accelerarea creşterii se observă şi reţinerea procesului de îmbătrânire a organismului, care se manifestă prin persistarea men- struaţiei şi după 50 ani şi prelungirea perioadei reproductive la femei.

Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării soma- tosexuale şi de întârziere a maturizării psihointelectuale.

Exprimându-ne la figurat, perioada maturizării sexuale se poate compara cu un pod ce balansează, peste care trebuie să treacă o fiinţă omenească de la copilăria de aur, liniştită, în perioadele prozaice ale maturităţii. Particularităţile dezvoltării şi creşterii organismului masculin şi feminin în diferite perioade ale vieţii sunt coordonate de coraportul dintre substanţele şi elementele produse de organe şi ţesuturi.

Fiecare organ şi ţesut produc substanţe ce stimulează sau deprimă dezvoltarea sa proprie la fel ca şi dezvoltarea altor organe. Rolul coordonator revine substanţelor neuro-endocrine. Perioadele de creştere intensivă se schimbă cu perioade de încetinire, unde are loc o diferenţiere accentuată a ţesuturilor.

Sunt determinate trei legităţi principale ale dezvoltării organismului specifice pentru perioada maturizării sexuale:

  • până la maturizarea sexuală creşterea corpului are loc, îndeosebi, datorită creşterii picioarelor, iar după perioada maturizării sexuale - pe contul trunchiului;
  • până la maturizarea sexuală mai intens are loc creşterea în înălţime, iar pe parcursul acestei perioade şi după prevalează procesul creşterii oaselor în grosime;
  • până la maturizarea sexuală predomină creşterea elementelor sistemului osos, iar după ea a sistemului muscular.

Sexul. în realizarea şi desăvârşirea sexului pot fi evidenţiate câteva etape:

  • De la concepere şi până la a 36-a zi a dezvoltării intrauterine fiecare individ este bisexual.
  • De la a 37-a zi încep a se dezvolta şi evidenţia elementele din care se diferenţiază glandele genitale, organele genitale interne şi externe, care reprezintă elementul decisiv în stabilirea sexului. Această etapă este numită genito-glandulară sau sexul intragenital şi extragenital.
  • În perioada pubertară, odată cu activitatea glandelor genitale, în funcţie de caracterul celulelor sexuale pe care le produc (spermatozoizii sau ovulele) şi de caracterul hormonal, individul se maturizează din toate punctele de vedere căpătând trăsăturile corporale somatice specifice pentru bărbat sau pentru femeie, obţinând astfel forma definitivă a sexului somatic.
  • Sexul psihic oglindeşte dezvoltarea psiho-sexuală a individului, orientarea şi pasiunea către sexul opus.

Ritmul dezvoltării şi creşterii postnatale atât la băieţi cât şi la fete este variat şi se evidenţiază prin patru perioade:

  • la 5 - 6 ani are loc creşterea rapidă atât la băieţi cât şi la fete;
  • la 10 - 12 ani are loc creşterea lentă la băieţi, iar la fete până la 10 ani;
  • la 16 - 18 ani creşterea accelerată la băieţi, iar la fete la 14 - 15 ani;
  • creşterea lentă la bărbaţi are loc până la 24 - 25 ani, iar la femei până la 18 - 20 ani.

Particularităţile sexuale, care îl deosebesc pe bărbat de femeie, se divizează în primare şi secundare. Cele primare sunt organele de reproducere după care şi se determină sexul. Toate celelalte caractere se referă la cele secundare: glandele mamare la femei sunt mai dezvoltate, la bărbaţi rămânând la o etapă embrionară, tegumentele la bărbaţi sunt mai groase şi mai păroase; prezenţa părului pe faţă, mărul lui adam al laringelui, specific pentru bărbaţi, lăţimea mai mare a bazinului feminin, trunchiul la femeie mai lung decât la bărbat, iar mâinile şi picioarele mai scurte ş. a.

Constituţia (constitutio - structură, organizare) este definită ca fiind totalitatea caracterelor de ordin psihic şi somatic ale unui individ, care se exteriorizează în particularităţi morfologice, funcţionale, de randament, rezistenţă, precum şi reacţia individului faţă de diferite influenţe nocive şi patologice. Aceste caracteristici sunt în parte genetice, dar au şi o componentă dobândită sub acţiunea factorilor mediului extern fizic şi social.

Pe baza trăsăturilor morfofuncţionale specifice fiecărui individ şi care determină reacţia generală a organismului, sunt stabilite trei tipuri constituţionale (fig. 3):

Tipurile constituţionale

Fig. 3. Tipurile constituţionale după M. V. Cernoruţki:

A - tipul astenic; B - tipul normostenic; C - tipul hiperstenic.

  • tipul normostenic , caracterizat prin proporţionalitatea dimensională a corpului, care din punct de vedere biologic este tipul cu cea mai mare supleţe (elasticitate, flexibilitate) a reacţiilor de răspuns şi a echilibrului neurovegetativ;

  • tipul astenic longilin cuprinde subiecţi slabi, longilini, cu membre lungi şi subţiri, cap alungit, nas mare şi îngust, profil ascuţit, umeri înguşti, torace lung, îngust şi turtit, unghiul infrastemal ascuţit, bazin îngust, musculatura slab dezvoltată;

  • tipul hiperstenic - este de statură mijlocie sau mai mică, cu perimetrul toracic mare, membre scurte, capul este mare, de formă rotunjită, gâtul scurt şi gros, umerii largi şi drepţi, torace larg, scurt, bombat, unghiul infrastemal obtuz, abdomen şi bazin voluminos.

Fiecărui tip îi sunt specifici nu numai indici antropometrici, dar şi compoziţia corpului, activitatea sistemului nervos şi sistemului endocrin, structura, poziţia şi funcţia organelor interne. De exemplu, la indivizii de tip constituţional hiperstenic cordul este relativ voluminos, situat transversal, plămânii scurţi, diafragma are o poziţie înaltă, stomacul relativ scurt, situat transversal, ansele intestinului subţire sunt orizontalizate; ficatul, rinichii, splina voluminoase. La astenici invers, organele au o poziţie mai joasă, cu excepţia plămânilor, dimensiunile cărora sunt mai reduse.

Sunt cunoscute diferite caracterizări ale tipurilor constituţionale. După criteriile proporţiilor corpului, V.N. Şevkunenko şi A.M. Ghe- selevici au împărţit indivizii în trei tipuri constituţionale - dolihomorf, mezomorf şi brahimorf. După particularităţile depunerilor de ţesut adipos, se evidenţiază tipurile: hipotrofic, mezotrofic şi hipertrofie; după forţa musculară - hipodinamic, mezodinamic şi hiperdinamic.

Printre sistemele, ce determină formarea unui sau altui tip constituţional, A.A. Bogomoleţ le evidenţiază pe cel endocrin, vegetativ şi retiloendotelial. Luând în considerare nivelul înalt al metabolismului în sistemul reticuloendotelial şi rolul considerabil în asigurarea trofică a organelor parenchimatoase, autorul apreciază elementele mezenchima- le nu numai ca un schelet moale sau stroma diferitor organe, dar şi ca un sistem fiziologic activ şi specific pentru ţesutul conjunctiv.

Asupra fiecărui organism se reflectă vârsta ţesutului conjunctiv. încă în floarea vieţii, în depline capacităţi mintale şi fizice, în lipsa semnelor de dis- pnee sau ameţeală, în unghiurile ochiului apar radiaţii (riduri radiale), iar pigmentofagii argintează tâmplele. Insuficienţa înnăscută sau dobândită a mezenchimei influenţează în mod direct procesul de regenerare a sângelui şi a sistemului vascular.

Această insuficienţă prezintă premise de apariţie şi dezvoltare a diferitelor tipuri de anemii şi dereglări ale microcirculaţiei, ce conduc la distrofia miocardului şi dereglarea circulaţiei sângelui în encefal. Insuficienţa elasticităţii ţesutului pulmonar este o reflectare a insuficienţei formaţiunilor mezenchimale de ţesut conjunctiv, ce duc la o respiraţie incompletă, la o dereglare a metabolismului gazos şi a circulaţiei sangvine în circuitul pulmonar.

Analizând rolul şi particularităţile morfofuncţionale ale sistemului conjunctiv, A. A. Bogomoleţ evidenţiază patru tipuri constituţionale:

  • tipul constituţional astenic, la care predomină ţesutul conjunctiv fin şi slab dezvoltat;
  • tipul constituţional fibros, pentru care este specific un ţesut conjunctiv fibros dens;
  • tipul constituţional păstos, caracterizat prin predominarea ţesutului conjunctiv lax;
  • tipul constituţional lipomatos cu o dezvoltare abundentă a ţesutului adipos.

Această clasificare a tipurilor constituţionale permite o prognoză pentru diferite procese patologice, ne orientează la evidenţierea simp- tomelor timpurii ale patologicului, profilaxia şi tratamentul multor maladii.

Fiind foarte variate, unele forme ale tipurilor constituţionale, formate ca urmare a disfuncţiei endocrine şi a diferenţierii genitale incomplete, se află la limita dintre normă şi patologic. Acestea sunt:

  • infantilismul - menţinerea formei specifice pentru perioada juvenilă, înfăţişare tinerească, proporţiile corpului sunt specifice pentru tipul dolihomorf, caracterele sexuale secundare sunt slab dezvoltate;
  • evnuhoidismul - apropiere între tipurile constituţionale feminin şi cele masculin;
  • feminismul - apariţia la bărbaţi a caracterelor sexuale feminine (sunt bine dezvoltate glandele mamare, regiunea fesieră, bazinul lat, oasele subţiri, umerii înguşti);
  • virişismul - prezenţa la femei a criteriilor constituţionale masculine;
  • hiperginisnnd - depunerea de grăsime în jumătatea inferioară a corpului, sunt bine pronunţate caracterele sexuale secundare;
  • hiperadrismul - sporirea caracterelor sexuale secundare.

Modificările criteriilor constituţionale sunt influenţate nu numai de factorii interni, dar şi de cei sociali. De exemplu, o activitate fizică intensivă în perioada maturizării sexuale stimulează la fete producţia de hormoni sexuali masculini ceea ce contribuie la “masculinizare”, la dezvoltarea proporţiilor corpului după tipul masculin. Şi invers, o activitate fizică insuficientă la băieţi în această perioadă duce la dereglarea echilibrului hormonilor sexuali şi, corespunzător, la “feminizarea” proporţiilor corpului.

Deci, de proprietăţile constituţionale ereditare şi dobândite depinde metabolismul, capacitatea reacţională, modul de protecţie şi adaptare al organismului la acţiunile mereu schimbătoare ale factorilor mediului extern, predispoziţia faţă de diferite maladii, apariţia şi modul de evoluţie a patologicului. Toate acestea confirmă importanţa cunoaşterii tipurilor constituţionale în practica medicală.

Back to Top