Habitusul şi ţinuta

Habitus este aspectul fizic exterior al unui individ după care se poate aprecia starea sănătăţii fizice şi sufleteşti, la fel şi predispunerea la anumite maladii. Acest termen, folosit pentru prima dată de Galenus, se menţine şi în zilele noastre şi constituie un ansamblu de criterii externe ce caracterizează structura corpului şi exteriorul omului.

Habitusul include şi particularităţile constituţionale, ţinuta, culoarea pielii, expresia feţei, specificul mersului.

O imagine a habitusului poate fi obţinută după o inspecţie vizuală a următoarelor trăsături:

1. Particularităţile constituţionale, înălţimea, dimensiunile transversale, proporţiile dintre diferite segmente ale corpului, nivelul de dezvoltare a musculaturii şi a ţesutului adipos.
2. Starea fizică generală, unde un rol deosebit revine particularităţilor ţinutei şi a mersului. O ţinută corectă, un mers liber şi rapid ne mărturiseşte despre un individ sănătos şi bine antrenat. O ţinută adinamică, un mers încet, tărăgănat şi obosit, cu trunchiul înclinat înainte divulgă o astenie, o istovire ca urmare a unor maladii, a unei oboseli fizice sau psihice enorme.
3. Vârsta individului, determinarea corelaţiei dintre vârsta reală şi cea posibilă în baza datelor examinării vizuale. Pentru unele maladii este caracteristic că omul are o înfăţişare cu mult mai tânără decât vârsta calendaristică (de exemplu, în diferite vicii cardiace dobândite); în alte maladii, ca ateroscleroza, dereglări ale metabolismului lipidelor, dereglări ale glandelor suprarenale, indivizii arată mai în etate decât vârsta calendaristică.
4. Culoarea pielii. Culoarea normală a pielii diferă de la un subiect la altul, în funcţie de particularităţi individuale - rasă, sex, vârstă. Schimbarea aspectului culorii poate fi provocată de factorii interni sau externi prin modificările irigaţiei sangvine şi a compoziţiei sângelui sau a grosimei epidermului.
5. Particularităţile mimicii şi expresiei feţei, a privirii, ce caracterizează starea sufletească a individului, la fel şi dimensiunile pupilei, scânteierea ochilor, starea de încordare a unor muşchi ai feţei, caracterul ridurilor şi al altor modificări.

Ţinuta prezintă poziţia firească în care fiecare persoană este obişnuită să-şi ţină corpul în stare de repaus, stând sau şezând, şi în timpul mersului fără o încordare esenţială a unor grupe separate de muşchi. O ţinută corectă este importantă nu numai din punct de vedere estetic, dar şi anatomofiziologic. în caz de dereglare a ţinutei, atât pentru viscere cât şi pentru aparatul locomotor se creează condiţii ce duc la dereglarea activităţii normale şi, ulterior, la diferite maladii.

Ţinuta începe a se forma din fragedă copilărie, perfecţionându-se pe parcursul creşterii şi dezvoltării organismului. La aprecierea ţinutei se ţine cont de poziţia capului, gâtului, umerilor, omoplaţilor, forma coloanei vertebrale, forma şi dimensiunile abdomenului, înclinaţia bazinului, de forma şi poziţia membrelor superioare şi inferioare. Rolul principal în formarea ţinutei revine coloanei vertebrale.

Ţinuta este influenţată de o serie de factori cum ar fi: starea de sănătate, condiţiile de viaţă şi de muncă, igiena generală, munca fizică şi sportul. înţeleasă ca o noţiune funcţională în ansamblu şi nu doar ca o problemă de estetică, ţinuta corectă a corpului ce se formează încă în copilărie trebuie păstrată toată viaţa. O ţinută incorectă în perioada de creştere contribuie la deformarea scheletului şi la dereglarea activităţii organelor sistemului respirator, cardiovascular, digestiv, sistemului nervos central.

Ţinuta caracterizează tonusul şi nivelul general de dezvoltare al organismului, tonusul muscular, starea funcţională a sistemului nervos central şi periferic.

La o ţinută corectă, axele trunchiului şi ale capului se află pe o verticală perpendiculară pe suprafaţa de sprijin; articulaţiile coxofemurale şi ale genunchiului sunt extinse (dezdoite); curburile coloanei vertebrale sunt pronunţate moderat, umerii puţin coborâţi şi traşi înapoi, omoplaţii aşezaţi simetric şi fixaţi către coaste, abdomenul plat sau reliefat moderat. Ţinuta depinde mult de forma spatelui.

Deosebim următoarele tipuri ale ţinutei (fig. 4): a) ţinuta cifotică la care sunt mărite curburile cervicală şi lombară (în normă cea cervicală nu trebuie să depăşească 2 - 2,5 cm, iar lordoza lombară - 2,5 - 3 cm), ceea ce duce la o gârbovire a întregului spate. Capul şi gâtul se înclină mult înainte, umerii sunt aduşi în faţă, pieptul turtit şi muşchii planului anterior relaxaţi.

• Ţinuta redresată - sunt slab pronunţate toate curburile coloanei vertebrale, gradul de mobilitate în articulaţiile coastelor este limitat, ceea ce duce la micşorarea volumului cutiei toracice.
• Ţinuta gârbovită - este bine pronunţată lordoza cervicală, cea lombară este redusă, capul şi umerii aplecaţi şi puţin deplasaţi anterior. Picioarele sunt semiflexate în articulaţiile genunchiului. Această ţinută este tipică pentru perioada de senilitate.
• Ţinuta lordotică - este bine dezvoltată lordoza lombară, abdomenul este ieşit anterior, muşchii abdomenului sunt slab dezvoltaţi. O astfel de ţinută adeseori se întâlneşte la elevii claselor începătoare, însă poate fi menţinută şi în celelalte perioade ale vieţii.

Fig. 4. Tipuri ale ţinutei.

Elemente de orientare a corpului

În anatomie corpul uman este studiat convenţional în poziţie verticală, cu membrele superioare lângă trunchi şi cu faţa palmară a mâinii orientată anterior (poziţia de supinaţie). în conformitate cu o convenţie internaţională, această poziţie a corpului uman se numeşte poziţie anatomică normală.

Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp tridimensional, cu trei axuri şi trei planuri, care stabilesc poziţia spaţială a organelor sau a diferitelor părţi componente. Axurile sale corespund dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc perpendiculare (fig. 5).

Fig. 5.

A – integral; B – aparte: 1 – plan mediosagital; 2 – plan frontal; 3 – plan transversal.

Axul longitudinal sau cranio-caudal este vertical şi trece prin vertex superior, coccis inferior şi cade în centrul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa plantară a tălpilor şi spaţiul dintre ele).

Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosimii corpului.

Axul transversal sau frontal, corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un pol stâng şi altul drept.

Planurile.

Fiecare din cele trei planuri - sagital, frontal şi transversal - trec prin câte două din axurile amintite.

Planul sagital sau mediosagital, trece prin axul longitudinal şi sagital, divizând corpul în două jumătăţi simetrice, numite antimere. Formaţiunile corpului, mai apropiate de acest plan, sunt desemnate ca mediale; cele depărtate - laterale. Toate celelalte planuri sagitale, paralele cu planul mediosagital, se numesc planuri parasagitale.

Planul frontal trece paralel cu fruntea şi împarte corpul în două părţi: anterioară sau ventrală şi posterioară sau dorsală.

Planul transversal sau orizontal, trece prin axul sagital şi transversal şi este perpendicular pe planurile sagital şi frontal. El împarte corpul în segmente paralele superioare, sau craniene, şi inferioare, sau caudale. De aceea, acest plan mai este numit planul metameriei corpului.

Deci, odată cu axurile şi planurile corpului aţi făcut cunoştinţă şi cu unii termeni anatomici de orientare, precum: ventral, dorsal, medial, lateral, cranial, caudal. în descrierea gradului de profunzime a formaţiunilor corpului se folosesc termenii superficial şi profund; când vorbim despre organe aflate în interiorul unei cavităţi sau a unei părţi a corpului sunt utilizaţi termenii intern, aflat înăuntru, şi extern, aflat în afară.

La descrierea membrelor corpului se foloseşte termenul de proximal pentru formaţiunile mai apropiate de trunchi, de rădăcina membrului, şi distal pentru cele mai depărtate. Exemple: antebraţul este situat distal de braţ şi proximal faţă de mână. La antebraţ se mai folosesc termenii: marginea radială, în loc de laterală, şi marginea ulnară, în loc de medială.

Pe gambă, marginea unde este situată tibia, se numeşte tibială, iar cea unde se află fibula - fibidară. La mână se foloseşte termenul de volar sau palmar, pentru formaţiunile palmei mâinii, iar la picior termenul de dorsal pentru formaţiunile superioare, şi plantar pentru cele inferioare de la nivelul plantei sau tălpii piciorului.

în determinarea dimensiunilor diferitor formaţiuni sunt utilizaţi termenii: mare - magnus, mic -parvus, mai mare - major, mai mic - minor Termenii minor şi major sunt utilizaţi la denumirea unei mărimi comparate a două formaţiuni identice. De exemplu, pe femur trochanter major şi trochanter minor. Termenul magnus nu înseamnă prezenţa unei formaţiuni similare de volum mai mic. De exemplu, foramen magnum la osul occipital al craniului.

Soma, sau partea somatică a corpului, cuprinde totalitatea formaţiunilor în afară de viscere. Viscerele sunt organele interne ale corpului.

Fig. 6. Liniile de reper şi zonele anatomoclinice ale peretelui anterior al trunchiului :

Proiecţia şi limitele organelor pe suprafaţa corpului pot fi determinate prin utilizarea liniilor verticale şi orizontale pe pereţii trunchiului (fig. 6,7). Pe suprafaţa anterioară a trunchiului, la limita dintre jumătatea dreaptă şi stângă, trece linia mediană anterioară. De-a lungul coloanei vertebrale trece linia mediană posterioară. Pe marginile sternului - linia sternală; prin mijlocul claviculei - linia medioclaviculară, care coincide cu poziţia mamelonului şi se mai numeşte linia ma- melară; linia parasternală, ce se află la distanţe egale între sternală şi medioclaviculară.

În regiunea fosei axilare deosebim trei linii: linia axilară anterioară, ce începe de la plica omonimă a fosei axilare; linia axilară medie, începe de la punctul cel mai profund al fosei axilare, şi linia axilară posterioară - începe de la plica omonimă. Prin unghiul inferior al omoplatului trece linia scapulară; linia paravertebrală este orientată de-a lungul articulaţiilor costo-transversale.

Liniile şi zonele anatomoclinice ale peretelui posterior al trunchiuluid"/>

Fig. 7. Liniile şi zonele anatomoclinice ale peretelui posterior al trunchiului:

1 - fosa supra scapulară; 2 - spaţiul interscapiilar; 3 - spaţiul sub scapular; 4 - regiunea lombară; 5 - linia vertebrală; 6 - linia scapulară.

Abdomenul, prin două linii orizontale, este împărţit în trei etaje: etajul superior - epigastrul, epigastrium; etajul mediu - mezogas- trul, mesogastrium şi etajul inferior - hipogastrul, hypogastrium. Linia superioară - linia bicostală, Unea bicostalis, trece între cartilajele coastelor X; linia inferioară - linia bispinală, Unea bispinarum, trece între spinele antero-superioare ale oaselor iliace.

Fiecare din aceste etaje, prin două linii verticale trasate de-a lungul marginilor laterale ale muşchilor drepţi abdominali, este divizat în trei regiuni. în epigas- tru distingem regiunea medie - regiunea epigastrică, şi două regiuni laterale - ipocondriacă dreaptă şi stângă; în mezogastru - regiunea ombilicală, şi regiunile laterale dreaptă şi stângă; în hipogastrum - regiunea pubică şi două regiuni inghinale dreaptă şi stângă (fig. 8).

Fig. 8. Liniile de reper şi zonele anatomoclinice ale peretelui ventral al abdomenului:

Nomenclatura anatomică

Nomenclatura anatomică internaţională este utilizată pentru indicarea şi descrierea componentelor structurale ale corpului în limba latină. Ea include termenii care determină poziţia, dimensiunile organelor, locul unor părţi faţă de altele sau faţă de planurile corpului; unii termeni sunt utilizaţi pentru a desemna unele mişcări ce au loc în diferite segmente şi organe ale corpului. Fiind permanent în căutarea cuvintelor care să exprime pe cât se poate mai bine noţiunile anatomice, ea a trecut prin mai multe etape. Astfel, în 1895 la Basel s-a publicat Nomenclatura Anatomică Bazeliană - B.N.A. (Basel Nomina Anatomica).

în 1936 la Jena apare J.N.A. (Jenăr Nomina Anatomica). fiind mult mai complicată decât prima. Şcoala franceză avea terminologia sa (în limba franceză), bogată în nume proprii.

în ultimul timp s-a impus stabilirea unei noi nomenclaturi cu termeni latineşti simpli, reprezentativi şi scurţi, renunţându-se total la numele proprii.

în 1955 la Paris, la cel de-al VI-lea Congres internaţional al ana- tomiştilor, a fost adoptată o nouă Nomenclatură Anatomică Internaţională unificată în limba latină, numită Pariziană (parisiensia nomina Anatomica, P.N.A.). Ea corespunde cel mai mult cerinţelor menţionate mai sus.

La cel de al IX-lea Congres internaţional al anatomiştilor de la Leningrad (1970), s-a hotărât de a exclude din nomenclatura anatomică termenii ce ţin de embriologie şi histologie, puţin importanţi pentru anatomişti, deoarece au apărut nomenclaturile internaţionale în embriologie şi histologie. Unele modificări ale Nomenclaturii Anatomice Internaţionale au avut loc la Congresul I internaţional, Tochio (1975).

Ultimele schimbări în Nomenclatura Anatomică Internaţională au fost incluse la şedinţa Comitetului Federal al Terminologiei Anatomice (FCAT), constituit din 56 membri ai Federaţiei internaţionale a Asociaţiei Anatomiştilor (Stuttgart - New York, 1998).

În curs a fost folosită această nomenclatură anatomică internaţională cu noile ei modificări.