Anatomia, fiind o ramură a biologiei, este ştiinţa fundamentală a învăţământului medical. Ea studiază organismul în ontogeneză, în strânsă legătură cu vârsta, cu modificările mediului ambiant şi ale mediului de trai. Reprezentând în cadrul biologiei ştiinţa vieţii, anatomia s-a dezvoltat în strânsă legătură cu zoologia, fiziologia, biochimia, biofizica, botanica şi în prezent cu genetica. In cadrul medicinei ea constituie temelia pe care se sprijină toate celelalte ştiinţe din învăţământul medical.

In studiul medicinei anatomia îndeplineşte şi alte funcţii importante. Misiunea instructivă a acestei discipline a fost formulată de Tilde- man: “Medicii fără anatomie sunt precum cârtiţele - sapă în întuneric şi lasă în urmă numai muşuroaie (morminte)”, deoarece mai există multe domenii care prezintă interes pentru medicină - elementele substratului morfologic al mecanismelor de integrare, adaptare şi compensare, necesare pentru menţinerea echilibrului funcţional ce stă la baza sănătăţii în diferite condiţii ale mediului ambiant şi în diferite perioade ale vieţii: sistemul nervos central, sistemul nervos vegetativ, vasculari - zaţia colaterală, anatomia vârstelor, sistematizarea şi integrarea cunoştinţelor despre legătura şi influenţa reciprocă a sistemelor somatice şi viscere.

După W.B. Cannon, “corpul este creat nu după principiul unei economii mascate, ci numai pe baza unei abundenţe mărinimoase” Deci, în faţa Anatomiei stă o problemă nobilă - de a dobândi date noi despre structură şi de a stabili limitele acestei excedenţe.

Medicina contemporană nu cere de la anatomie structura şi forma omului abstract, ci date bine determinate despre morfologia individului real, concret. Se realizează speranţa lui Goethe, care spunea că anatomia este ştiinţa formelor vii şi a transformărilor şi reorganizărilor corpului omenesc. Deci, ar fi firesc ca această ştiinţă fundamentală, progresistă, cu perspective, eternă prin esenţă şi destinată celor vii, să fie numită Morfologia Omului, denumire dată de marele Goethe (,morfos - forma; logos - ştiinţa).

Anatomia, fiind şi o disciplină descriptivă, a acumulat un volum impresionant de informaţii noi despre alcătuirea corpului omenesc. Acestea însă rămân şi astăzi neutilizate în medicină, în sănătatea publică.

Pentru această ştiinţă fundamentală este la fel de important de a nu se limita la cunoştinţe despre Om, tinzând şi la aplicarea utilă a cunoştinţelor în activitatea Omului. Evaluarea actuală a acestei ştiinţe va depinde nu de ceea ce am reuşit să evidenţiem cu noile metode de investigaţie, dar de interpretarea şi aplicarea lor în prevenirea, compensarea şi tratamentul diferitor afecţiuni ale organismului uman.

Anatomia, ca ştiinţă fundamentală, trebuie să-şi aducă aportul la progresul medicinei, în special la prevenirea maladiilor, bazându-se pe cunoaşterea profundă şi multilaterală a substratului morfologic al organelor şi sistemelor de organe.

Pentru a pătrunde mai esenţial în oricare ştiinţă, inclusiv în anatomie, se cere o cunoaştere a istoriei, etapelor ei principale de dezvoltare. Istoria anatomiei, ca parte a istoriei medicinei, reprezintă cronica luptei concepţiilor materialiste despre corpul uman cu idealismul şi dogmatismul. Tendinţa de a obţine date noi şi precise privind structura corpului uman a avut de suferit secole de-a rândul persecuţii din partea autorităţilor laice, mai ales ecleziastice.

Istoria anatomiei, preocupată de studierea structurii corpului omenesc şi a căilor principale în stabilirea conţinutului său ştiinţific, a fost îndelungată, anevoioasă şi strâns legată de dezvoltarea practicii medicale.

În istoria anatomiei se pot evidenţia două perioade mari. Prima începe în antichitate, cu 2500 - 3000 ani î.e.n., iar cea de-a doua este epoca Renaşterii, considerată ca perioadă a anatomiei modeme.

In antichitate, în mileniile 4-2 î.e.n., centrul ştiinţei şi culturii îl constituia Egiptul Antic, Vavilonul Antic, Palestina Antică. în Egiptul Antic au fost obţinute anumite realizări anatomice legate de cultul de îmbălsămare a cadavrelor. Egiptenii, ce practicau îmbălsămări şi mumi- fieri, au descris unele circumvoluţiuni ale encefalului, membranele lui, au făcut referiri la nervi şi la paraliziile lor, au prezentat inima ca locul de unde pleacă toate vasele.

Incepând cu secolul VIII î.e.n., în India Antică, în cărţile sfinte, este descrisă metoda de maceraţie a cadavrelor. Conform acestor studii, corpul omului este constituit din 7 membrane, 300 oase, 107 articulaţii, 400 vase sangvine, 900 ligamente, 90 vene, 9 organe şi trei umori. Ombilicul era considerat centrul vieţii. Destul de progresivă s-a dovedit a fi concepţia că embrionul apare la contopirea celulelor sexuale masculine şi feminine, la fel şi studiile despre organele de simţ şi importanţa lor în perceperea lumii.

Informaţii despre acordarea unei atenţii deosebite, conştiente studierii structurii corpului omenesc se referă către secolele V - IV î.e.n. şi sunt legate de filozofia din Grecia Antică. Fondator al anatomiei şi fiziologiei din această perioadă este Alcmeon din Crotona, autorul unui tratat despre structura corpului animalelor. Bazându-se pe rezultatele autopsiilor pe animale, autorul pentru prima dată a indicat că la om en- cefalul este organul principal al perceperii şi gândirii; pentru prima dată a descris unii nervi şi rolul lor în activitatea organelor de simţ.

Reprezentaţi remarcabili ai medicinei acestei perioade au fost Hippocrat, Aristotel, Herofil, Erasistratos ş. a.

Hippocrat (460 - 377 î.e.n.) , părintele medicinei, cel mai ilustru medic al antichităţii, în lucrările sale descrie unele oase ale craniului, formarea alantoisului, structura inimii, structura ochiului. Trebuie menţionate şi unele concepţii greşite ale autorului despre circulaţia sângelui şi importanţa corpului vitros al globului ocular. El considera că aerul inspirat serveşte la răcorirea inimii şi aceasta n-are nici început şi nici sfârşit. Hippocrat susţinea că în structura organismului rolul central îl joacă patru sucuri: sângele, flegma, bila (chole) şi bila neagră (melan- chole). Prevalenţa unuia din aceste sucuri determină particularităţile de temperament ale omului: sanguinic, flegmatic, coleric şi melancolic.

Aristotel (384 - 322 î.e.n.) . în tratatul său “Istoria animalelor”, a făcut o încercare de a compara corpul animalelor şi de a studia embrionul, fiind considerat fondatorul anatomiei comparative şi a embriologiei. A descris detaliat nervii cranieni, vasele placentei.

Herofil (304 î.e.n.) fiind în căutarea sufletului, primul în Grecia Antică a făcut în public peste 600 necropsii, a descris encefalul, cerebelul, meningele şi sinusurile venoase, ventriculul al IV-lea; a dat denumirea glandei epifize, duodenului, prostatei, veziculelor seminale, a diferenţiat arterele de vene, a determinat rolul diafragmei în respiraţie, a descris glandele salivare, ficatul şi pancreasul, a studiat vasele limfatice ale peritoneului şi jejunului.

Lucrarea lui Herofil “Anatomica” a prezentat un stimul în fondarea unei ştiinţe la baza denumirii căreia a fost pusă metoda de investigaţie anatemno - ce înseamnă a diseca.

Erasistratos (350 - 300 î.e.n.) a împărţit, pentru prima dată, nervii în senzitivi şi motori, a dovedit că rădăcinile anterioare ale nervilor spinali sunt motoare şi poartă răspundere de activitatea muşchilor, iar cele posterioare - senzitive. în domeniul sistemului vascular a descris valvele inimii, aorta, vena cavă, arterele şi venele mari; a studiat funcţiile organelor sistemului digestiv, a descris cerebelul şi circum- voluţiunile emisferelor encefalului. Erasistratos a acordat o mai mare importanţă funcţiei, fapt pentru care a fost numit mai târziu părintele fiziologiei.

In secolul I al erei noastre, Rufii primul a descris încrucişarea parţială a nervilor optici şi a determinat că funcţia nervilor este dependentă de funcţia creierului. In această perioadă (an. 100 a e.n.), Marin a scris 20 lucrări anatomice în care a descris detaliat muşchii, şapte perechi de nervi cranieni şi glandele tubului digestiv. Se presupune că lucrările lui Galenus au la bază materialele obţinute de Marin.

Ilustru cercetător, biolog, medic, anatomist şi fiziolog al Romei Antice a fost Claudiu Galenus (129 -201 e.n.). Meritele sale deosebite ca anatomist constau în sintetizarea şi sistematizarea realizărilor în anatomie obţinute în antichitate, expuse în 16 cărţi sub denumirea “Despre anatomie”. Galenus pentru prima dată a utilizat vivisecţia, a fondat medicina experimentală, în special neurologia. A efectuat multiple experimente cu secţionarea măduvei spinării la diferite nivele pe porci, a studiat structura encefalului, concluzionând că anume encefalul prezintă centrul gândirii, al mişcărilor voluntare şi al senzaţiilor.

Galenus a demonstrat experimental pe animale că secţionarea măduvei spinării la nivelul vertebrei C 3 opreşte respiraţia. El a clasificat oasele şi articulaţiile, a introdus termenii de diafiză şi epifiză. A descris corpul calos, ventriculul III, comunicaţiile dintre ventriculii cerebrali, dura mater, pia mater şi corpii cvadrigemeni; a descris diferite porţiuni ale encefalului, inclusiv vena care îi poartă numele (vena cerebri magna Galeţii).

Intrucât în Roma Antică religia a interzis autopsiile cadavrelor, multe din informaţiile anatomice obţinute de Galenus pe animale au fost mecanic transferate la om. Erorile anatomice ale lui Galenus au putut fi observate numai peste 1400 ani în epoca Renaşterii, când sunt permise disecţiile pe cadavre.

Urmează o lungă perioadă - corespunzătoare evului mediu - în care disecţia este complet abandonată, ca urmare a interdicţiilor bisericii asupra cercetărilor din acest domeniu.

înjumătăţea a două a evului mediu apare “Canonul medi cinei practice” scris de Avicena în anii 1020. Acest tratat, în cinci volume, cuprinde experienţa şi toate datele anatomo-fiziologice şi concepţiile medicilor greci, romani, indieni şi arabi. El susţine că sediul gândirii este encefalul, preponderent emisfera stângă. în primul volum prezintă informaţii generale despre structura şi funcţiile corpului omenesc, despre structura oaselor, muşchilor, ligamentelor, tendoanelor, despre structura craniului, dinţilor, nervilor cranieni. O deosebită atenţie Avicena acordă tipurilor constituţionale, în funcţie de care individualiza şi tratamentul bolnavilor.

Ibn-an-Nafis din Damasc (sec. XV) pentru prima dată a descoperit circulaţia sangvină pulmonară.

În epoca Renaşterii - epocă de înflorire a artelor şi a ştiinţelor - anatomia înregistrează un oarecare progres prin lucrările lui Leonardo da Vinci şi Andreas Vesalius.

Leonardo da Vinci (1452 - 1519), remarcabil pictor, savant în diverse domenii ale ştiinţei, interesat şi de structura corpului omenesc, reia disecţia pe cadavre umane ( a disecat 30 cadavre), lăsând moştenire 14 volume de planşe anatomice de o mare valoare ştiinţifică. A studiat proporţiile corpului omenesc, a prezentat clasificarea muşchilor şi funcţia lor din punct de vedere al legilor mecanicii, a descris particularităţile organismului copilului şi adolescentului; primul a studiat anatomia funcţională a aparatului locomotor.

Interesându-se de anatomie ca pictor, Leonardo da Vinci nu s-a limitat doar la studierea reliefului, fiind considerat şi fondator al anatomiei plastice.

Andreas Vesalius (1514-1565) , belgian, de origine flamandă, numit reformatorul anatomiei. Aplicând pe larg disecţia cadavrelor, a pus bazele anatomiei ştiinţifice moderne; a legat forma organului de funcţie lui, fiind considerat fondatorul anatomiei sistemice, care până la el n-a existat. Vesalius a studiat pentru prima dată sistematic structura corpului omenesc, demascând cu îndrăzneală numeroasele greşeli comise de Galenus.

După terminarea studiilor şi luarea doctoratului, la vârsta de 25 ani Vesalius a fost numit profesor de anatomie şi de chirurgie la Padova. Practică disecţii sistematice, uneori în prezenta unui publice din zeci şi chiar sute de spectatori, enunţând principiul că “profesorul trebuie să execute el însuşi disecţia” şi să verifice înainte de a trage concluzii, nu să accepte ceea ce a scris Galenus.

Prin aceasta el combate metoda scolastică de predare a anatomiei, folosită pretutindeni până atunci, metodă rigidă, care încătuşa progresul. în următoarele sale lucrări, denunţă peste 200 de inexactităţi din anatomia lui Galenus, care disecase numai animale.

în timpul activităţii sale la Padova de-a lungul a 5 ani, Vesalius a publicat cea mai valoroasă lucrare în 7 volume întitulată “De humani corporis fabrica ” (Despre structura corpului omului). Ea cuprinde întreaga anatomie a omului şi se caracterizează prin înlăturarea tuturor concepţiilor greşite ale lui Galenus, care au dominat anatomia timp de peste un mileniu. în această lucrare Vesalius a încercat să prezinte o interpretare funcţională a formelor anatomice. Pentru a studia rolul biologic al oaselor, mecanica articulară, funcţiile senzitive şi motorii ale măduvei spinării, Vesalius multă vreme s-a limitat la disecţia şi experimentele pe animale.

Vesalius a fost primul care a utilizat respiraţia artificială pe cale endotraheală, introducând o tulpină de trestie în traheea animalului cu toracele deschis şi suflând prin ea ca să menţină animalul în viaţă mai multă vreme, pentru a observa contracţiile inimii.

El a revizuit terminologia anatomică, încercând să realizeze o nomenclatură în latina clasică. Fiind profesor universitar şi medic curant, exclusiv practician, afirmă: însănătoşirea este primul scop al medicinei, iar rolul principal al studiului anatomiei este acela de a fi o bază materială pentru atingerea acestui scop.

Deşi a trăit până la vârsta de 50 ani, Vesalius s-a realizat şi şi-a realizat cea mai valoroasă parte a operei sale până la vârsta de 30 ani. De numele lui Vesalius este legată şi descrierea ligamentului inghinal, a sfenoidului, mandibulei, denumirea valvei mitrale a inimii, corpul ca- los, poligonul arterial al encefalului şi alte formaţiuni.

Activitatea ştiinţifică şi de reformator în medicină a lui Vesalius a contribuit mult la dezvoltarea de mai departe a anatomiei de către discipolii şi succesorii săi.

Gabrielle Falopio (1525 - 1562) în lucrarea “Obsermliones Anatomicele ” a descris canalul nervului facial şi nervul, coarda timpanului, canalele semicirculare, sinusul sfenoidal, tuba uterină, organele genitale externe, dezvoltarea şi structura oaselor. Ulterior se fac cercetări mai profunde de anatomie, paralel cu cele de fiziologie, de către Bartolomeo Eustachio (1520 - 1574), care a efectuat cercetări de anatomie comparată şi embriologie pe care n-a reuşit să le facă Vesalius.

El a descris tuba auditivă, muşchii mimici, sistemul nervos vegetativ, canalul toracic la cal, valva venei cave inferioare, a observat şi a corectat unele erori ale lui Vesalius. L. Botallo (1530 - 1600) a descris duetul arterial dintre trunchiul pulmonar şi aortă. Dg. Aranzius (1530 - 1589) a descoperit canalul de legătură dintre vena ombilicală şi vena cavă inferioară. Casparus Bauhinus (1560 - 1624) a descris valva ileocecală; A. Spighellii (1578 - 1625) - lobul caudat al ficatului.

Constantino Varolio (1543 - 1575) a descris şi dat numele punţii. în 1628 Caspa- ro Azelli (1581 - 1626) a descris vasele limfatice ale intestinului şi a pus bazele studiului sistemului limfatic. La dezvoltarea limfologiei au contribuit lucrările anatomistului italian P. Mascani (1755 - 1815), în special “Istoria şi iconografia vaselor limfatice”. Mai târziu Marcello Malpighi (1628 - 1694) descrie capilarele, ca elemente de legătură dintre artere.

În secolele XVI - XIX au fost realizate numeroase descoperiri anatomice. în anatomie apare şi cu succes se dezvoltă o tendinţă funcţională. In 1628 William Harvey (1578 - 1657) publică lucrarea “Exerci- tatio anatomica de motu cordis ei sanguini in animalibus ” (“Explorări anatomice asupra mişcării inimii şi sângelui la animale”) în care prin metodele de disecţie şi experienţă a descris corect cel mai important proces vital - circulaţia sângelui. El a descris legităţile acestei circulaţii, diferenţiind circulaţia sangvină mare şi circulaţia sangvină mică.

Prin lucrarea sa W. Harvey a pus bazele direcţiei funcţionale în anatomie, în 1751, în lucrarea “Cercetări despre provenienţa animalelor”, Harvey pentru prima dată a formulat teza că orice vietate provine din ou (onme animal ex ovo), teză care a stat la bază dezvoltării embriologiei ca ştiinţă. De asemenea a făcut o serie de descoperiri în studierea structurii microscopice a organelor (splinei, rinichilor, pielii ş. a.).

Alfonso Borelli (1608 - 1679) în lucrarea “De motu animalium” efectuează analiza fizico-matematică a mecanismelor de mişcare în articulaţii la om şi alte vertebrate, punând bazele biomecanicii prin care a adus un aport însemnat la fondarea ortopediei modeme.

Şcoala franceză de anatomie se manifestă prin activitatea anato- miştilor G. Riolani, K. Bişa şi Jean Leo Testut. Sub conducerea lui G. Riolani (1580 - 1657), la începutul secolului XVII a fost organizat primul teatru anatomic. Riolan a studiat structura intestinului şi ence- falului. Prima carte de anatomie în limba franceză “Anatomie univer- selle du corp humain ” (1561) a fost scrisă de chirurgul şi anatomistul Ambroise Pare (1510 - 1571).

K. Bişa (1771 - 1802) , discipol al profesorului de anatomie şi chirurgie Marc-Antonie Petit, deşi a trăit numai până la vârsta de 31 ani, este considerat una din gloriile medicinei franceze, autorul celor mai originale idei apărute în medicina franceză. în lucrarea “Anatomia generală şi aplicarea ei în fiziologie şi medicină” expune concepţia sa despre ţesuturi, organe şi sisteme de organe. După Bişa, toate organele sunt grupate în vegetative, ce contribuie la creşterea şi dezvoltarea organismului, şi somatice, ce asigură deplasarea în spaţiu. în conformitate cu aceasta clasificare, sistemul nervos a fost divizat în vegetativ şi animal.

Anatomistul şi antropologul francez Jean Leo Testut (1849 -1925), prin lucrările sale de o valoare incontestabilă “Tratatul de anatomie descriptivă” (1889) şi “Tratatul de anatomie topografică” (1905 - 1906) a îmbogăţit mult cunoaşterea şi înţelegerea anatomică a corpului omenesc. Tratatul său de anatomie umană, publicat în patru volume, tradus în limbile italiană, spaniolă şi portugheză, este bogat ilustrat, cuprinzând aplicaţii medicale, explicaţii embriologice, de anatomie comparată şi variante anatomice.

Din şcoala engleză se remarcă tratatele lui Gray Henry (1827 - 1861), anatomist şi chirurg. Manualul său de anatomie descriptivă şi chirurgicală a fost reeditat de mai multe ori în Anglia şi America. A fost tradus în limba română de profesorul şi anatomistul român Gr.T. Popa şi soţia acestuia, Florica Popa (1944 - 1945).

Progrese mari în anatomie, şi concomitent în chirurgie, a înregistrat şcoala rusă în frunte cu N. Pirogov, P. Lesgaft, V. Behterev ş. a., care fac studii complete de anatomie descriptivă şi anatomie topografică sau chirurgicală.

O contribuţie deosebită la dezvoltarea anatomiei topografice şi a chirurgiei a adus-o N.I. Pirogov (1810 - 1881), care, elaborând şi utilizând o metodă originală de explorare a corpului uman pe secţiunile consecutive prin cadavre congelate, a scris lucrările “Curs complet de anatomie aplicată a corpului uman” (1844) şi “Anatomia topografică pe secţiuni efectuate prin cadavre congelate în trei sensuri” (1859). In 1837 a apărut lucrarea “Anatomie chirurgicală a trunchiurilor arteriale şi a fasciilor” care l-a făcut cunoscut în toată lumea, fiind reeditată în repetate rânduri. Aceste lucrări sunt considerate primele manuale de anatomie topografică. Multiplele descoperiri efectuate de N. Pirogov îi poartă numele: triunghiul cervical, spaţiul treimei distale a antebraţului, ganglionul limfatic, ce se află la nivelul inelului femural, şi alte formaţiuni anatomice.

După Jonas, “Pirogov simbolizează gloria anatomiei topografice şi a medicinei operatorii”. N. Pirogov, datorită cunoştinţelor profunde în anatomie, poseda o tehnică operatorie extraordinară. De exemplu, el executa amputaţia coapsei în 3 minute, înlăturarea sânului în 2 minute, iar amputaţia osteoplastică a piciorului în 8 minute.

Bazându-se în activitatea sa pe ideia unităţii organism-mediu şi structură-funcţie, N. I. Pirogov a fondat un institut anatomic la Petro- grad, acordând o mare atenţie studiului secţiunilor anatomo-topografi- ce. Intrarea în muzeul de anatomie, unde a activat I.P. Pavlov, iar până în ultimul timp a fost profesor de anatomie M. Prives, este scris: “Hic locus est ubi mors gaudat, succurere vitae ” (“Acesta este locul unde moartea se bucură să înfrunte viaţa”), constituind o exprimare academică a îndemnului ca cei vii să înveţe pe cei morţi, pentru a acumula priceperea de a înfrunta moartea.

P.F. Lesgaft (1837 - 1909) este considerat fondatorul anatomiei funcţionale şi teoriei educaţiei fizice. El a înaintat şi argumentat posibilităţile dirijării modificărilor structurale ale corpului omenesc prin utilizarea exerciţiilor fizice. în lucrările sale “Despre atitudinea anatomiei faţă de educaţia fizică” (1876) şi “Manual de educaţie fizică şi dezvoltarea facultăţilor mintale” (1888 - 1901), în care subliniază rolul educaţiei fizice şi a jocurilor sportive în formarea puterii de voinţă, firei voluntare şi dezvoltarea capacităţilor mentale şi intelectuale.

Din lucrările anatomice, de o popularitate deosebită se bucură “Bazele anatomiei teoretice” (1892), “Antropologia şi pedagogia” (1889) şi manualul “Anatomia omului” în două volume (1895 - 1896). P.F. Lesgaft primul a descris legităţile distribuirii şi ramificării vaselor sangvine, a pus bazele ştiinţifice ale biomecanicii şi a determinat factorii ce influenţează forma şi structura organelor.

V.M. Behterev (1857 - 1927), anatomist, neuropatolog şi psihiatru, a contribuit mult la dezvoltarea anatomiei encefalului, a descoperit numeroşi centri şi conductori cerebrali, care îi poartă numele. A scris lucrările “Căile conductoare ale encefalului şi măduvei spinării” (1894), “Studiu despre funcţiile encefalului”, “Reflexologia”.

N.P. Gundobin (1860 - 1908), clinician-pediatru, anatomist, este fondatorul pediatriei ştiinţifice şi a anatomiei de vârstă. în anul 1891 a susţinut teza de doctor în medicină la tema “Structura intestinului la copii”, iar în anul 1906 a publicat monografia “Particularităţile morfo- funcţionale ale organismului copilului”, tradusă în 1911 în limba germană.

Şcoala ucraineană este cunoscută prin V.A. Beţ, V.P. Vorobiov, R.D. Sinelnikov.

V.A. Beţ (1834 - 1894) a studiat structura substanţei medulare a glandelor suprarenale şi a scoarţei emisferelor mari, descoperind cel de al cincilea strat al scoarţei cerebrale - celulele piramidale gigante, care îi poartă numele (celule Beţ).

V.P. Vorobiov (1876 - 1937), proeminent reprezentant al şcolii anatomiştilor din Harkov, academician, a elaborat metoda macro-mi- croscopică de explorare a structurii organelor la frontiera dintre câmpul vizual macroscopic şi cel microscopic, astfel punând baza anatomiei macro-microscopice. Este autorul manualului de anatomie pentru stomatologi “Anatomia, histologia şi embriologia cavităţii bucale şi a dinţilor ” (1936) şi a editat pantatomicul “Atlas anatomia omului” (1938 - 1946). Şi-a adus contribuţia la studierea sistemului nervos periferic, îndeosebi a celui vegetativ, a acreditat ideea despre comunicaţia dintre sistemul limfatic şi cel venos. V.P. Vorobiov a elaborat o metodă specială de îmbălsămare a cadavrelor şi organelor.

R.D. Sinelnikov (1896 - 1981), succesorul lui Vorobiov, a contribuit la dezvoltarea de mai departe a anatomiei macro-microscopice a aparatului locomotor, sistemului endocrin, vascular şi a sistemului nervos vegetativ. A elaborat “Atlas anatomia omului” în patru volume.

La dezvoltarea anatomiei au contribuit şi anatomiştii sovietici (ruşi): V.N. Tonkov (1872 - 1954), creatorul anatomiei experimentale, care împreună cu discipolii săi a elaborat teoria despre circulaţia sangvină colaterală; printre primii a utilizat la studierea scheletului razele Roentgen, fondând o nouă ramură a anatomiei, numită anatomie radiologică; este autorul manualului de anatomie în trei volume. V.N. Şevkunenko (1872- 1952) împreună cu discipolii săi a elaborat teoria formelor extreme ale variabilităţii individuale şi a demonstrat importanţa lor pentru chirurgie.

Variantele sistemelor nervos şi venos au fost expuse în lucrarea “Atlas al sistemelor periferice nervos şi venos”. G.M. Iosifov (1870 - 1933), perfecţionând metodele de explorare ale vaselor limfatice, a aprofundat cunoştinţele privind anatomia sistemului limfatic. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în monografia “Anatomia sistemului limfatic” (1930).

Reprezentant al şcolii anatomiştilor condusă de G.M. Iosifov, D.A. Jdanov (1908 - 1971), care printre primii a efectuat injectarea vaselor limfatice ale trunchiului pe omul viu, a studiat circulaţia colaterală a limfei. în baza rezultatelor investigaţiilor personale şi ale colaboratorilor săi, a publicat lucrarea “Anatomia chirurgicală a canalului toracic drept” (1945), “Anatomia generală şi fiziologia sistemului limfatic” (1952).

Şcoala românească de anatomie

Şcoala românească de anatomie, descendenţă a şcolii franceze de anatomie, s-a afirmat prin Nicolae Kretzulescu, Thoma Ionescu, Emest Juvara, Dimitrie Gerota, Francisc I. Rainer ş.a., care au adus contribuţii valoroase la dezvoltarea anatomiei şi a învăţământului medical în România. Ei au publicat lucrări anatomice în limbi de mare circulaţie internaţională prin care anatomia românească s-a făcut cunoscută în scurt timp pe plan internaţional.

Nicolae Kretzulescu (1812 - 1900) a pus bazele terminologiei anatomice româneşti în “Manual de anatomie descriptivă”; Bucureşti, 1843, şi în volumele editate între anii 1878 - 1888.

T. Ionescu (1860 - 1926) în 1982 la Paris susţine teza de doctorat cu tema “Evoluţia intrauterină a colonului pelvin”, iar în 1984 devine coautor la prima ediţie a Tratatului de anatomie umană al lui Poirier de la Paris, în care îi revine compartimentul despre tubul digestiv. Astfel, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea anatomia românească a intrat în circuitul internaţional, numele anatomiştilor români şi realizările lor fiind consemnate în cele mai de valoare tratate de anatomie.

T. Ionescu a descris multe formaţiuni anatomice, a făcut un studiu valoros şi amănunţit al foselor peritoneale, împreună cu D. Gerota publică lucrarea “Anatomia simpaticului cervical”.

În istoria şcolii româneşti de anatomie se înscrie şi numele marelui savant Francisc I. Rainer (1874 - 1944). Unul din discipolii săi este primul român laureat al premiului Nobel - George E. Palade. Fr. Rainer a introdus şi în anatomia românească concepţia structurilor funcţionale, care pune bazele determinismului cauzal al faptelor de observaţie macro- şi microscopică, căutând să pătrundă în esenţa structurilor prin interpretarea lor cauzală.

Analizând în permanenţă legătura dintre structură şi funcţie, Fr. Rainer a emis postulatul conform căruia “Anatomia este ştiinţa formei vii”, explicând studenţilor la masa de disecţie că “cadavrul trebuie să servească nu la cunoaşterea cadavrului, adică a unei materii care mai păstrează doar o formă îngheţată a organizării sale, ci a omului viu, a omului care se mişcă, gândeşte şi îşi ţese neîntrerupt destinul”.

Deci, piesa anatomică are rost doar în măsura în care ne ajută să integrăm totul viu şi funcţional din care face parte; să studiem pe viu, să surprindem forma în mersul ei spre realizare, nu în oprirea ei ireversibilă.

Fr. Rainer s-a preocupat de resorbţia cartilajului în procesul osifi- cării, de originea embriologică a musculaturii perineale; de structura funcţională a derivatelor mezenchimale; de descoperirea ganglionilor limfatici subpericardici. Abordarea acestor probleme i-a adus o recunoaştere internaţională.

Fr. I Rainer a efectuat primele măsurători antropometrice şi cercetări genetice longitudinale în cadrul Institutului de Antropologie pe care l-a fondat la Bucureşti, la acea vreme unul din primele institute de acest profd din lume. A înfiinţat primul Laborator de Biotipologie Constituţională Sportivă din Europa în cadrul Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. A fost primul rector al acestei instituţii, unde susţinea cursurile de Anatomie, Biomecanică, Antropologie.

Colaborator apropiat al lui Poirier a fost şi profesorul Ernest Ju- vara (1870 - 1933). A susţinut doctoratul la Paris cu tema “Anatomia regiunii pterigomaxilare”, de către Facultatea de Medicină din Paris, în anul 1897 a editat “Cursuri de anatomie practica”, iar în anul 1924 “Manual de anatomie chirurgicală” în două volume.

Unul dintre cei mai citaţi medici români în literatura internaţională este profesorul Dimitrie Gerota (1867 - 1939). A studiat anatomia la Paris cu profesorii Poirier şi Farabeuf, iar la Berlin cu Waldeyer, unde a publicat lucrarea despre tehnica injectării vaselor limfatice. S-a preocupat de studiul ţesutului adipos pararenal care-i poartă numele, iar prin metoda sa de injectare a vaselor limfatice postvitale a contribuit la studiul limfaticelor viscerale. Fiind profesor de anatomie la Academia de arte frumoase din Bucureşti, Gerota l-a avut ca student pe Constantin Brân- cuşi, viitorul geniu al sculpturii româneşti şi mondiale contemporane.

Un alt anatomist, care a contribuit mult la dezvoltarea anatomiei în România, a fost profesorul Grigore T. Popa, elev şi urmaş al profesorului Rainer. în 1930, fiind la studii în Anglia, a descris, împreună cu Una Fielding “Sistemul port venos hipofizar”, care le poartă numele, deschizând orizonturi largi cercetării ştiinţifice în neuroanatomie, endocrinologie şi în domeniul relaţiilor dintre celula nervoasă şi secreţia internă. împreună cu soţia sa, Florica Popa a tradus în româneşte anatomia lui Gray, completând-o cu preţioase adnotări şi completări.

Victor Papilian (1888 - 1956), medic, anatomist şi scriitor român, discipol al profesorului D. Gerota, care în 1919 a devenit primul profesor român de anatomie la facultatea de medicină din Cluj. Este fondatorul şcolii româneşti de anatomie umană, de embriologie, de antropologie şi al unui muzeu de anatomie.

Este autorul primului tratat românesc complet de anatomie umană: “Manual practic de disecţie” şi “Tratatul elementar de anatomie descriptivă şi topografică” cu aplicaţii medico- chirurgicale în trei volume, dedicat învăţătorului său Dm. Gerota, reeditat de mai multe ori.

Prin sensibilitatea sa şi dragostea de muzică, artă şi literatură V. Papilian a devenit un mare animator al vieţii culturale din Cluj, contribuind la înfiinţarea filarmonicii din Cluj, deţinând şi funcţia de director al Teatrului şi Operei din Cluj şi Sibiu.

Andronescu Armând, medic şi anatomist român, preocupat de em- briologia şi anatomia sistemului nervos. în 1966 a publicat manualul “Anatomia copilului”, care în 1970 a fost editat şi în limba rusă. în 1987 a publicat “Anatomia dezvoltării omului. Embriologie medicală”.

Back to Top