Sistemul osos

Sistemul osos uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie sau corp uscat.

Sistemul osos al unui om adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase şi câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor.

Oasele sunt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos (scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.

Forma oaselor

Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc oase: lungi, late, scurte, neregulate.

Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este discul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în alcătuirea scheletului apendicular, prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare.

Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). Osul lat prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană, toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul).

Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele).

Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior, aşa cum sunt vertebrele sau mandibula.

Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la nivelul unei articulaţii, în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. osul pisiform, rotula).

Structura oaselor

În general oasele sunt alcătuite pe principiul: cu material puţin, maximum de rezistenţă. Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung se observă la periferia diafizei periostul, o membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului osos la nivelul unei fracturi.

Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se găseşte un canal central în interiorul epifizelor, în locul canalului central apar lame osoase care se încrucişează formând osul spongios. Aceste lame formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice. Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce acoperă osul spongios. Nu au canal central.

În spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie. În canalul central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă galbenă.

Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie, cum ar fi vertebrele, sternul, coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrâni, măduva devine cenuşie prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros.

Scheletul

Sistemul osos uman (Scheletul uman) conţine aproximativ 206 oase, grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor).

Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu, coloana vertebrală şi cuşca toracică.

Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.

Craniul

Craniul, situat în partea superioară a coloanei vertebrale, cu care se articulează, este alcătuit din două părţi:

• neurocraniu – situat postero-superior;
• viscerocraniu – situat inferior.

Figura 1. Oasele cutiei craniene – vedere anterioară

Neurocraniul are forma unui ovoid mai alungit antero-posterior în cavitatea căruia este adăpostit encefalul acoperit de meningele cranian. Un plan convenţional, aproape orizontal, care trece prin:

• glabela (proeminenţa de deasupra piramidei nazale) anterior;
• protuberanţa occipitală externă (inion) posterior, împarte neurocraniul în două părţi şi anume: bolta craniană (calota sau calvaria), situată superior şi baza craniului, situată dedesubt.

Neurocraniul este format la adult din 8 oase, dintre care:

• 4 sunt neperechi şi anume:frontal, etmoid, sfenoid şi occipital;
• iar celelalte sunt perechi: temporale şi parietale.

Viscerocraniul este format din 14 oase care alcătuiesc falca superioară şi falca inferioară.

Falca superioară este formată din 13 oase dintre care 6 perechi şi anume: maxilarele superioare (situate central) şi în jurul lor, zigomaticele (malare), nazalele, lacrimalele, palatinele şi cornetele nazale inferioare. Osul nepereche, numit vomer, contribuie la formarea septului nazal.

Falca inferioară este formată din mandibulă, singurul os mobil al viscerocraniului.

Coloana vertebrală

Coloana vertebrală reprezintă o tijă osoasă, formată prin suprapunerea unor piese osoase numite vertebre în număr de 33-34, legate între ele prin articulaţii. Vertebrele sunt dispuse în regiuni topografice care, de sus în jos, sunt următoarele:

• cervicală cu 7 vertebre;
• toracală cu 12;
• lombară cu 5;
• sacrală cu 5 vertebre sudate între ele;
• coccigiană, cu 4 - 5 vertebre sudate formând osul coccis.

Menţionăm că prima vertebră cervicală, numită atlas, care se articulează superior cu craniul, este foarte diferită de celelalte vertebre, neavând corp, ci două mase laterale reunite printr-un arc anterior şi arcul posterior. De asemenea, a doua vertebră cervicală, numită axis prezintă pe faţa superioară a corpului vertebrei o apofiza odontoidă, care se va articula atât cu arcul anterior al atlasului cât şi cu occipitalul.

Scheletul toracelui

Scheletul toracelui este format din cele 12 vertebre toracale situate posterior, continuate spre lateral şi anterior de 12 perechi de coaste unite parţial pe linia mediană şi anterior, cu sternul. Astfel formată cuşca toracică este elastică în vederea îndeplinii actului respiraţiei şi asigură protecţia viscerelor din interior.

Figura 2. Cuşca toracică

Sternul este un os nepereche median turtit antero-posterior şi care prezintă trei părţi: manubriul, în partea superioară, continuat cu corpul, iar în partea inferioară terminat cu apendicele xifoid (vârful).

Coastele sunt arcuri osoase concave spre interior, articulate posterior cu coloana vertebrală şi continuate anterior cu cartilagii costale, care se vor articula direct cu sternul numai la nivelul primelor 7 perechi – coastele adevărate.

Celelalte coaste sunt numite coaste false, dintre care perechile 8, 9, 10 sunt numite false propriu-zise (unindu-se cu al 7-lea cartilagiu costal prin intermediul unei piese cartilaginoase comune), iar ultimele doua 11 şi 12 sunt numite coaste flotante, având capetele anterioare libere.

Scheletul membrului superior

Scheletul membrului superior este format din:

a) centura scapulară care leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) şi clavicula;

b) scheletul membrului propriu-zis:

• scheletul braţului: humerus;
• scheletul antebraţului: radius şi cubitus (ulna);
• scheletul mâinii: carpiene (8) – formează încheietura mâinii, metacarpiene (5) – formează palma, falange (14) – oasele degetelor.

Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului inferior este format din:

a) centura pelviană leagă membrul inferior de trunchi şi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. Posterior, oasele coxale sunt legate prin osul sacrum şi formează împreună cu el bazinul. Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: ilion, ischion, pubis.

b) scheletul membrului propriu-zis :

• scheletul coapsei: femur;
• scheletul gambei: tibia şi peroneul (fibula);
• scheletul piciorului: tarsiene (7), metatarsiene (5), falange

Funcţiile oaselor sunt multiple:

• Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii);
• Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală – măduva spinării, iar cuşca toracică – inima, plămânii);
• Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică;
• Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberat în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
• Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.