Economia Romaniei

Dezvoltarea economică a unei ţări. Etape şi motivaţii

Dezvoltarea economică a unei ţări are loc în două etape, în funcţie de motivaţia acestei dezvoltări, şi anume:

1) într-o primă etapă este necesară trecerea de la sărăcie la un nivel de trai decent generalizat. Acest lucru presupune ca fiecare familie să reuşească să-şi asigure veniturile băneşti care să-i acopere nevoile de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, educaţie, ocrotirea sănătăţii etc, adică a acelor nevoi care sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de origine, cultură, sex sau rasă. Mărimea acestor nevoi depinde, desigur, de la om la om, atât de nivelul de dezvoltare al societăţii, cât şi de nivelul de dezvoltare al individului;

2) într-o a doua etapă este necesară trecerea la o completare calitativă a nivelului de trai asigurat în prima etapă, şi prin satisfacerea altor trebuinţe - în domeniul culturii, educaţiei, transporturilor individuale, informaticii, al serviciilor de sănătate, turism, sport, distracţii, odihnă, întreţinere, reparaţii etc, precum şi îmbunătăţirea climatului social, politic, de muncă, familial etc. Toate aceste nevoi evoluează desigur pe măsura dezvoltării societăţii şi a individului.

Având în vedere cele de mai sus, putem afirma că primul obiectiv al dezvoltării economice a României este organizarea unei producţii de masă a bunurilor de larg consum şi a infrastructurii, care să asigure ridicarea nivelului de trai al tuturor locuitorilor ţării.

După 1989, România s-a orientat spre un capitalism sălbatic, dependent şi periferic

Idealul românilor care au participat trup şi suflet la evenimentele din 1989 a fost trecerea de la un sistem social de dictatură şi planificat centralizat, la un sistem economico-social capitalist, caracterizat prin democraţie şi libertate deplină.

Acest obiectiv s-a înţeles, în general, că s-ar putea realiza prin trecerea de la economia bazată numai pe planificarea centralizată, la o economie bazată numai pe piaţa liberă. Dacă mecanismul economic socialist era bazat pe planificare, dar nu excludea piaţa, mecanismul economic capitalist se bazează pe piaţă, dar nu exclude planificarea. Neînţelegându-se acest lucru, în fostele ţări socialiste, deci şi în România, s-a renunţat complet la planificarea macroeconomică, adică s-a renunţat de fapt la un instrument modern şi eficient de conducere a vieţii social-economice, absolut necesar în perioada de tranziţie de la socialism la capitalism.

Strategiile din fostele ţări socialiste şi rezultatele obţinute de aceste ţări au fost grav afectate şi de faptul căfinalitatea tranziţiei la economia de piaţă a fost limitată la înlocuirea mecanismului economic centralizat, planificat, cu mecanismul economic centrat pe piaţă. După părerea noastră, finalitatea tranziţiei trebuie să fie înlocuirea sistemului social-economic socialist cu cel capitalist, lucru ce presupune modificări esenţiale nu numai în mecanismul de funcţionare a economiei, ci şi în conştiinţa şi în comportamentul oamenilor, lucru desigur mai greu de realizat şi mai de durată.

Realitatea mondială demonstrează că sunt ţări ce au implementat mecanismul economic capitalist, dar se menţin de zeci de ani în rândul ţărilor subdezvoltate ale lumii. Acţionându-se după această filozofie, fostele ţări socialiste au devenit doar surse ieftine de materii prime şi forţă de muncă, precum şi pieţe de desfacere pentru ţările mai dezvoltate.

Noul sistem economico-social dorit de majoritatea românilor presupune, în primul rând, existenţa unei proprietăţi private dominante, puternice, care să genereze un capital privat puternic, ce poate fi investit în tehnologii producătoare de mărfuri competitive pe orice piaţă, care vor aduce profit pentru întreprinzători, venituri pentru forţa de muncă şi, ca atare, venituri la bugetul statului. Prin urmare, când vorbim de capitalism, vorbim de profit pentru agenţii economici şi de nivel de trai ridicat pentru populaţie.

În România, conducătorii care s-au perindat la putere au considerat că este de ajuns să se schimbe sistemul politic pentru a trece la capitalism, că se poate construi capitalism fără capital, fără investiţii, fără preponderenţa proprietăţii private, fără muncă asiduă, fără instituţii corespunzătoare ale statului. Ca urmare, la debutul anului 2001, privatizarea în ţara noastră s-a realizat într-o proporţie mai mică de 50%.

Privatizarea nu înseamnă ca proprietatea statului să fie cedată sau înstrăinată gratuit, ci vândută la preţ real, la preţ de piaţă. De asemenea, privatizarea înseamnă restituirea către foştii proprietari a bunurilor şi pământului luat abuziv în timpul comunismului. In România s-a realizat, de exemplu, restituirea doar parţială, şi uneori abuzivă, a proprietăţii funciare, dar nu şi a celei tehnologice.

Rezultatul acestui proces a fost fărâmiţarea capitalului funciar în peste 40 milioane parcele,distrugerea capitalului tehnologic agricol, lipsa managementului performant şi, în final, realizarea unei producţii agricole de supravieţuire în cadrul micii proprietăţi, în care peste 40% din teren este nelucrat, transformând România din exportator în importator de produse agricole.

Nu mai vorbim de acest proces aberant de „privatizare prin lichidare", fără existenţa unor studii serioase pentru a găsi posibilităţile de salvare parţială sau totală a unităţilor economice vizate. A avut astfel loc un proces bine regizat (atât dinăuntru, cât şi din afară) de distrugere a agriculturii, prin absorbţia capitalului agricol, fie de către bănci, fie de către o puzderie de „firme-căpuşă".

Toate cele de mai sus au dus la pierderea încrederii în proprietatea funciară, care a început să fie vândută pe preţuri de nimic sau chiar abandonată, în favoarea unor „prădători" care nu urmăresc decât tezaurizarea pământului, urmând ca apoi, când se va reface piaţa acestuia, să fie valorificat speculativ şi nicidecum în folosul agriculturii şi al ţării.

Nu trebuie să se înţeleagă de aici că suntem pentru menţinerea unităţilor economice nerentabile, dar suntemîmpotriva unui proces artificial, bine gândit, de falimentare peste noapte a unor întreprinderi care au fost, ani de zile, cu adevărat rentabile, având ca efecte zeci de mii de oameni disponibilizaţi şi lipsiţi de dreptul la muncă, deci şi la viaţă. Haosul care s-a instalat în agricultura românească dovedeşte că nimeni nu se ocupă serios de acest sector de importanţă strategică, că în acest sector nu există capitalism, ci doar o product ie de subzistenţă, bazată pe înapoiere tehnică.

Pentru a crea în România un stat capitalist cu adevărat, este necesar ca Guvernul să ia toate măsurile necesare pentru a-şi crea cât mai mulţi capitalişti, deoarece capitalismul înseamnă profit, iar statul capitalist trebuie să trăiască, în special, din impozitul pe profit. Dacă statul se bazează, în special, pe alte surse de venit, acest lucru va da naştere la crize, şomaj şi inflaţie, adică va genera fenomene anticapitaliste. Este de ajuns să amintim doar că în România există cele mai multe impozite şi taxe din lume (87). Când o ţară nu este capabilă să genereze şi să înmulţească capitalişti autohtoni, va trebui să aducă capitalişti - investitori din afară, sacrificând astfel o parte din interesele sale şi chiar suveranitatea naţională.

Românul este întreprinzător. Dovada acestui fapt o constituie cei peste 600.000 de investitori români existenţi în 1995. înlocuirea profesionalismului cu algoritmul şi a raţiunii cu ideologia în activitatea de guvernare, a făcut ca în anul 2000 numărul investitorilor să scadă sub 100.000. De aceea, investitorii străini consideră că în România nu se pune preţ pe afacerile private şi deci că această ţară este ostilă formării capitalismului modern.

Noul sistem economico-social dorit ar presupune, în al doilea rând, libera iniţiativă şi competiţie pe o piaţă liberă, în care vor rezista agenţii economici ce vor avea aptitudini manageriale, precum şi capacitatea de a-şi însuşi cunoştinţele ştiinţifice necesare pentru a deveni cât mai competitivi prin calitatea muncii lor şi prin bunurile sau serviciile pe care le creează. De fapt, pe piaţa capitalistă se confruntă managementul cu tehnologiile cele mai avansate. Ca atare, capitalismul nu presupune egalitatea membrilor societăţii, ci dimpotrivă, diferenţierea acestora pe criterii de competenţă.

Se pune firesc întrebarea dacă avem competiţie în România şi, dacă da, ce fel de competiţie este aceasta? Răspunsul este că nu avem o competiţie reală în economia românească, deoarece mai există un monopol al capitalului de stat asupra pieţei, prin regii şi societăţi cu capital de stat, care pe deasupra mai sunt încă puternic subvenţionate şi de pe urma cărora profită, deseori, o mulţime de „fîrme-căpuşă". Asistăm, de asemenea, la recentralizarea, în folos personal desigur, a unor activităţi, în special comerciale, lucru ce se dovedeşte a fi complet anticapitalist, dar foarte favorabil proliferării corupţiei. Este imposibil să se dezvolte democraţia, libertatea, relaţiile capitaliste atunci când sunt promovate parazitismul, hoţia şi corupţia.

Noul sistem economico-social este, în al treilea rând, generator şi stabilizator de echilibre naturale şi sociale, bazate pe democraţie şi libertatea individului. Condiţia esenţială pentru realizarea acestui deziderat este funcţionarea corectă a sistemului capitalist, pe baza legilor sale generale şi specifice.

În anii '90 guvernele au acţionat pentru realizarea echilibrelor „în jos", conform unei reguli a comprimării. Astfel, în ţara noastră s-a comprimat cererea la nivelul unei oferte în scădere, s-au comprimat producţia, bugetul de stat, activităţile de creditare, asistenţa medicală, cultura, arta, nivelul de trai şi sănătatea. Toate aceste aspecte sunt caracteristice economiilor în care se face risipă de resurse, care nu au tehnologii competitive, care nu au un management performant şi în care se generalizează hoţia şi corupţia, care se caracterizează printr-un haos generalizat şi în care organismul economic şi social încearcă să supravieţuiască în agonie şi în speranţa deşartă a unor vremuri mai bune.

Legislaţia românească din ultimii ani ţine cont mai întâi de cerinţele impuse de organismele internaţionale şi mai apoi de cerinţele dezvoltării ţării, sub pretextul finanţării noastre de către F.M.I. şi Banca Mondială sau al intrării în Uniunea Europeană. Ca atare, pentru a intra în normalitate, România are nevoie de legi noi, puţine şi bune, care să servească mai întâi interesul naţional şi apoi cerinţelor organismelor internaţionale şi integrării europene. Altfel, integrarea României în UE poate fi asimilată cu introducerea unui măr stricat într-o ladă cu mere bune.

Noul sistem presupune, în al patrulea rând, o relaţie specială între capital şi muncă, în sensul că locurile de muncă sunt create prin efort investiţional, în special privat, dar şi public, iar apoi sunt oferite lucrătorilor spre a le asigura nu numai existenţa zilnică, dar şi o stare de confort fizic şi psihic.

În sfârşit, noul sistem presupune ca ştiinţa să fie pusă în slujba competiţiei, bazată pe calitate, eficienţă şi protejarea mediului înconjurător.

Sistemul politic românesc a dezvoltat foarte mult condiţiile construirii capitalismului sălbatic, ajungându-se ca puţini să se îmbogăţească pe seama celor mulţi, care muncesc şi sărăcesc continuu. Guvernele nu au reuşit să stopeze declinul producţiei şi să limiteze pierderile din economie şi datoriile restante la buget, nu au putut limita salariile din sectorul de stat şi nici rata inflaţiei, nu au putut limita corupţia şi parazitismul.

Capitalismul sălbatic presupune extinderea necontrolată a relaţiilor de tip „răpitor - răpit", în care un număr de „răpitori" se îmbogăţesc peste noapte, iar „răpiţii" sunt pe cale de dispariţie. Ca în orice junglă, atunci când prada dispare, dispar automat şi răpitorii. Deci, un guvern care nu poate rezolva problemele menţionate mai sus, nu poate susţine dezvoltarea capitalismului în România, deoarece aceasta trebuie să se bazeze numai pe muncă, pe relaţia normală capital - muncă şi nicidecum pe corupţie generalizată favorizată de instituţiile statului şi de ambiguităţile legislaţiei în vigoare.

Analizând rezultatele tranziţiei spre economia de piaţă, observăm că ţara noastră a fost împinsă în perioada 1990 - 2006 spre periferia Europei, afectându-se grav interesele naţionale în favoarea interesului unei minorităţi autohtone infime, precum şi unor interese străine.

În primul rând, constatăm accentuarea dependenţei economice, politice şi militare a ţării. Acest lucru este demonstrat de faptul că în perioada 1990 - 2006 soldul balanţei comerciale s-a menţinut ridicat, dar negativ, iar gradul de îndatorare externă a ţării, în scopul de a echilibra balanţa de plăţi, a crescut nepermis de mult. Este de ajuns să menţionăm că în 2006 gradul de îndatorare al ţării, exprimat prin ponderea datoriei externe brute în P.I.B., s-a triplat faţă de 1991, ajungând la aproximativ 22%. Ca urmare, în această perioadă, o mare parte din P.I.B. s-a scurs peste graniţă, făcând ca România să devină o sursă de acumulare de capital pentru unele ţări dezvoltate.

În al doilea rând, procesul de privatizare, care avea drept scop reconstituirea proprietăţii existente înainte de 1945 în agricultură, nu a reuşit decât o superfărâmiţare a terenurilor fostelor C.A.P.-uri, fapt ce a anulat pentru mult timp de aici încolo posibilitatea realizării unei agriculturi intensive moderne, transformând România dintr-o ţară exportatoare în una importatoare masiv de produse agroalimentare. Şi I.A.S.-urile au avut aceeaşi soartă.

Populaţia ocupată în agricultură şi silvicultură, în 1989, scăzuse la 28,6% din totalul celor ocupaţi, faţă de circa 80%, cât era în 1938. Agricultura, vânătoarea şi silvicultura ocupa 29% din total. Datorită faptului că, după 1989, au fost suprimate multe locuri de muncă din industrie, numeroşi muncitori reîntorcându-se la munca pământului, în prezent din agricultură şi silvicultură trăiesc cea. 40% din populaţia ocupată.

Au existat şi există discrepanţe puternice între naţiuni. Este suficient să menţionăm că, în 2005, venitul mediu al românilor era de peste 20 de ori mai mic decât al danezilor!

Aşa s-a întâmplat şi cu „giganţii industriali ceauşişti" care, sub masca reducerii gigantismului şi stimulării I.M.M.-urilor, au fost dezmembraţi şi divizaţi, creându-se condiţiile ca să se reducă foarte mult posibilităţile de specializare şi cooperare, să scadă incredibil de mult competitivitatea internă şi externă a produselor noastre industriale. Rezultatul întregii filozofii a procesului de privatizare a fost realizarea unei structuri industriale în discordanţă cu cerinţele progresului tehnico-ştiinţifiic contemporan, ale eficienţei şi competitivităţii, structură pe care o aveau actualele ţări capitaliste dezvoltate în secolul al XlX-lea.

Mutaţiile puternice produse după 1989 în economia românească ies în evidenţă dacă menţionăm că au fost reduse drastic, ori au încetat de tot, producţiile (evident şi exporturile) de centrale telefonice, planoare, avioane (inclusiv de avioane mici BN2), armament şi tehnică militară, echipamente periferice pentru computere, instalaţii de foraj petrolier, maşini unelte, escavatoare, maşini de teren, autobuze, troleibuze, vagoane de pasageri, cazane, utilaje tehnologice, generatoare şi motoare electrice, produse chimice fine, mobilă, săpun etc.

Exportul de instalaţii complexe şi lucrările de construcţii montaj în străinătate (fabrici de ciment, rafinării, porturi maritime, linii electrice de înaltă tensiune) au încetat aproape complet. Multe din fabricile şi uzinele construite în baza politicii (complet greşite) de dezvoltare cu precădere a industriei grele şi constructoare de maşini au fost lichidate şi exportate ca fier vechi.

În al treilea rând, relevăm accentuata polarizare a societăţii româneşti, generată, în principal, de procesul intens al acumulării primitive de capital, înlesnit de măsurile politico-economice luate de guvernele ce s-au succedat la putere după 1989. Aceste măsuri nu au făcut decât să permită o privatizare în favoarea unei minorităţi, dar în dauna majorităţii cetăţenilor care, în perioada socialistă, au contribuit cu efortul lor fizic şi intelectual la dezvoltarea obiectului proprietăţii. Urmare a acestui proces, un număr infim de persoane s-au îmbogăţit rapid, fără o justificare economică temeinică, chiar dacă majoritatea au „acoperire legală", în timp ce majoritatea populaţiei a cunoscut un proces de sărăcire continuă.

Incepând din 2007 se simte nevoia reorientării României spre un capitalism modern

Pe parcursul perioadei 1990 - 2006 s-a constatat că rezultatele reformei au fost în continuare negative, confirmând faptul căsocietatea este în continuare în criză. Ce este mai grav este faptul că această cădere nu este o situaţie conjuncturală, ci o consecinţă a nereuşitei reformei economice, care a generat, în final, o degradare nebănuită a condiţiilor de viaţă a majorităţii populaţiei ţării.O reformă care duce în mod constant la înrăutăţirea indicatorilor de eficienţă, la pierderi catastrofale de substanţă economică, la diminuarea populaţiei ţării şi la extinderea nepermisă a sărăciei într-o ţară bogată ca România este o reformă nereuşită, Toate acestea au dus la instalarea sentimentului de neîncredere a populaţiei şi la diminuarea considerabilă a speranţelor acesteia spre mai bine.

Principala sarcină a oricărui guvern este aceea de a administra ţara, de a organiza ordinea şi apărarea ei, de a lua toate măsurile necesare unui trai decent pentru toţi locuitorii ţării, creând condiţiile funcţionării normale a economiei de piaţă. Ca atare, este imperios necesară reorientarea României spre un capitalism modern, eficient economic, social şi ecologic.

Se pune firesc întrebarea: cum este posibil acest lucru?

Trecerea de la un capitalism anacronic la un capitalism modern se poate face, în primul rând, prin câştigarea adeziunii majorităţii cetăţenilor ţării pentru această opţiune. Aceasta presupune difuzarea largă a programului adoptat de guvern şi concretizarea lui adecvată pentru fiecare categorie socio-profesională şi pentru fiecare domeniu de activitate în parte.

În al doilea rând, este necesară obţinerea sprijinului extern pentru realizarea reorientării tranziţiei preconizate, lucru ce se poate face în special prin îmbunătăţirea substanţială a activităţii diplomatice.

În al treilea rând, este necesară ameliorarea situaţiei României în cadrul circuitului economic mondial, lucru ce nu se poate face decât prin reducerea substanţială a decalajelor economice faţă de ţările dezvoltate, fapt ce ar face posibilă integrarea cât mai favorabilă a ţârii în structurile europene. Ca atare, este necesară stoparea căderii economice, care are loc de peste un deceniu, şi trecerea la o dezvoltare durabilă şi susţinută a economiei, pe baza valorificării cu eficienţă maximă a resurselor materiale şi umane disponibile.

În al patrulea rând, este necesară atenuarea discrepanţelor sociale, în scopul formării clasei mijlocii, a consolidării statului de drept şi a unei societăţi civile democratice. Acest lucru se poate realiza prin îmbinarea adecvată a creşterii eficienţei economice cu realizarea eficienţei sociale şi a celei ecologice.

Se pune problema: sunt de ajuns aspectele enumerate mai sus pentru a realiza capitalismul modern în România? Nu ar mai fi oare necesar şi un factor de ordin politic?

Ba da. Este imperios necesară formarea unei puternice alianţe a partidelor interesate în realizarea reorientării adecvate a tranziţiei parcurse de România, pe baza unui program care să nu cuprindă o mulţime de obiective, ci doar un număr redus de obiective de bază şi realizabile, cum ar fi:

• asigurarea unui tratament prioritar pentru ştiinţă, sănătate, cercetare şi învăţământ, singurele în stare să propulseze modernizarea şi eficientizarea întregii economii naţionale;
• creşterea gradului de valorificare a tuturor resurselor economice interne, atât prin stimularea investiţiilor naţionale, cât şi prin atragerea investitorilor străini, desigur, în condiţii reciproc avantajoase;
• promovarea unor politici economice adecvate pentru realizarea unei creşteri economice susţinute şi durabile care, pe de o parte, să se bazeze pe un mecanism economic centrat pe piaţă şi, pe de altă parte, să presupună şi o serie de intervenţii necesare ale statului pentru corectarea acestui mecanism şi realizarea unui nou raport de interese favorabile tranziţiei;
• - reorientarea privatizării spre crearea unui sistem de proprietate care să asigure eficienţa economică, socială şi ecologică a activităţilor desfăşurate în economie.

Resursele de care mai dispune România

Pentru a vedea încotro ar trebui îndreptată economia românească în viitor, trebuie să vedem de ce resurse dispunem în prezent. Se ştie că la ora actuală România este săracă în resurse naturale exploatabile economic. Nici în materie de petrol şi gaze -la care în trecut am avut o situaţie bună - în prezent nu stăm prea bine. In cazul în care nu se investeşte masiv în noi prospecţiuni şi în mijloace de exploatare a zăcămintelor de la mare adâncime, resursele de petrol şi gaze se apropie de epuizare.

In plus, zăcămintele certe de petrol (de înaltă calitate) şi de gaze asociate ale ţării au fost cedate firmei OMV, în care statul austriac este acţionar majoritar. întrucât timp de 10 ani primim redevenţe modice şi fixe (peste tot în lume ele sunt legate de cotaţia curentă a ţiţeiului), OMV-Petrom obţine un profit net de 80% din valoarea producţiei, în timp ce la bugetul României intră numai 8%. In alte ţări, companiile petroliere achită taxe de 40% - 65% din valoarea producţiei (în Libia lui Gadafi taxele sunt de 80%)!

Pe lângă concesionarea până la epuizare a zăcămintelor de petrol şi gaze din ţară, au fost cedate rafinării, staţii de benzină şi un institut de cercetări, precum şi câmpurile petroliere pe care Petrom le avea în Kazahstan! Având în vedere că se pot externaliza profiturile, faptul că statul român a rămas acţionar (minoritar) la OMV-Petrom nu înseamnă că situaţia este mai puţin gravă. De fapt, se poate spune că avem de a face cu cea mai păguboasă 'afacere' cu străinătatea pe care au încheiat-o guvernanţii noştri, de la întemeierea statului modern român şi până astăzi.

Totuşi, foştii guvernanţi, care au moşit aceasta 'privatizare', sunt anchetaţi doar în nişte cauze minore (termopane etc). Profitorii mai mărunţi de pe urma acestei escrocherii a secolului şi-au rumegat şi ei timp îndelungat miliardele 'chivernisite'. întrucât marii făptaşi n-au păţit nimic, începuse să se pună la cale şi înstrăinarea rezervelor de gaz metan. Asta, în situaţia în care România a ajuns să importe gaz la preţul cel mai ridicat din Europa (310 S/1.000 mc, faţă de 240$ plătiţi de Germania). Anual România plăteşte în plus cca. 400 mii dolari, întrucât nu a încheiat contracte directe cu 'Gazpromul' rusesc, ci cu nişte intermediari din Elveţia şi din alte ţări!

Teritoriul ţării noastre a fost bogat şi în resurse aurifere. în trecut, imperiul roman şi cel Habsburgic s-au înfruptat copios din aurul extras de pe aceste meleaguri. în ciuda protestelor lumii academice şi a dezacordului marii majorităţi a românilor, ultimul mare depozit de minereu aurifer din ţară, respectiv cel de la Roşia Montană, a fost cedat unor străini. Puternică deteriorare a peisajului din Munţii Apuseni, pericolul mare ecologic reprezentat de procesul tehnologic cu cianuri care va fi folosit nu au impresionat pe decidenţii noştri. Riscurile unei catastrofe ecologice la Roşia Montană îi îngrijorează mai mult pe guvernanţii Ungariei vecine, decât pe ai noştri.

Singurele resurse minerale aflate încă din abundenţă în ţară sunt apele minerale (inclusiv cele destinate tratamentelor medicale ) şi sarea. Dispunem de asemenea, de unul din cele mai mănoase terenuri agricole din Europa; acestea ne-ar permite să fim o ţară exportatoare netă de produse agricole şi alimentare. Din păcate, am ajuns să importăm mai mult decât exportăm din aceste produse. Unele terenuri agricole au rămas în paragină, iar o bună parte din ele sunt folosite pentru o agricultură subzistenţă.

În satele noastre se mai pot vedea ţări care îşi ară ogorul cu plugul tras de vaci! Principala cauză care a creat această situaţie este faptul că după 1989, România a fost singura ţară în care marile exploataţii agricole anterioare au fost pulverizate în multe milioane de parcele minuscule, pe care nu se putea practica o agrotehnică modernă.

Considerăm că ar trebui să ne bazăm dezvoltarea economică viitoare pe principala resursă de care dispune ţara, şi anume pe existenţa unei forţe de muncă capabilă şi relativ bine şcolarizată. Datorită însă dispariţiei multor locuri de muncă (ca urmare a procesului de dezindustrializare), a salariilor mici şi în special a lipsei de speranţă, au fost nevoiţi să plece în lumea largă între 3 şi 4 milioane de cetăţeni români.

La început, au plecat tinerii cu înaltă calificare (specialişti în software, ingineri electronişti, economişti, medici, premianţi la olimpiadele de matematică şi fizică etc.), pentru şcolarizarea cărora ţara a cheltuit fonduri importante. În ultimii ani, a venit rândul persoanelor destinate muncilor grele, evitate de cetăţenii ţărilor bogate (în construcţii, gospodărie comunală, turism, alimentaţie publică, agricultură – inclusiv la cules de căpşuni etc.).

Faptul că în acest an sumele trimise în ţară sunt în scădere marcantă, arată că mare parte dintre ei nu se vor mai întoarce, ci se vor stabili în străinătate. Un studiu al Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA) arată că, dacă actualul regim al emigrării continuă iar natalitatea rămâne la nivelul celei din ultimii ani, în 2050 populaţia României va ajunge la 16 milioane de locuitori. Peste jumătate din ei vor fi pensionari, nouă români fiind întreţinuţi de către fiecare din cei angajaţi în câmpul muncii.

Înainte de a încheia referirile la resursele de care dispunem, mai trebuie să arătăm că subsolul României este bogat în substanţe minerale cu conţinut sărac în substanţe utile (şisturi bituminoase, minereu de fier, bauxită, lignit cu conţinut caloric redus etc.), a căror exploatare este neeconomică.

Condiţiile de trai ale populaţiei

Dezvoltarea economică viitoare depinde şi de actualele condiţii de trai din satele şi oraşele noastre.

Cei care se încumetă să călătorească la ţară, nu pot să nu observe, în comparaţie cu satele din Occident, oamenii din unele din satele noastre trăiesc într-o sărăcie lucie. Aproape ca pe vremea evului mediu. Uliţe înnoroite, case din chirpici cu pământ pe jos, lipsa apei curente, fântâni cu apă contaminată cu azotaţi ori pesticide etc. Râurile în care pe timpuri se scăldau ori îşi spălau rufele, astăzi au un debit scăzut cu apă urât mirositoare şi plină de poluanţi.

În oraşele noastre călătorului străin i se atrage atenţia să se ferească de copii străzii, de haitele de câini vagabonzi, de faptul că criminalitatea şi corupţia sunt probleme la ordinea zile în România, de furturile din buzunare şi schimburi valutare ilegale, de pericolul de a umbla noaptea pe străzi şi a „maradoniştilor” care se dau drept poliţişti, le cer actele şi îi lasă fără bani, carduri şi documente, de cultul şofatului foarte agresiv, de faptul că fiecare şosea din România este un drum de ţară; de 15 ani nu s-au mai băgat bani în infrastructură.

Pentru a trăi mai bine nu-i suficient să crească numărul de autoturisme. Mai trebuie şi drumuri! Doar în capitală, numărul autoturismelor înmatriculate faţă de 1989 a sporit de peste trei ori, ajungându-se la peste 950.000 de maşini. Cu toate acestea au rămas cam aceleaşi străzi, ele fiind năpădite de gropi, hârtoape, câini vagabonzi, precum şi de cerşetori pe la stopuri. Pe toate şoselele şi străzile există gunoaie, mucuri de ţigară, hârtii, butelii şi pungi de plastic.

Care este starea mediului ambiant

În 1989 în Bucureşti erau 34,7 milioane mp de spaţii verzi, în 1995, scăzuseră la 22,8 milioane mp, în 2001, la 17,8 milioane mp, iar astăzi se estimează că au rămas doar 14 milioane de mp. De menţionat că majoritatea defrişărilor au avut loc în nordul şi nord-estul capitalei. Ori se ştie că vânturile vin cu preponderenţă din aceste direcţii, zonele verzi respectiv servind ca un adevărat plămân pentru oxigenarea aerului.

Având în vedere că marea parte a acestui „plămân” a fost deja extirpat de fel de fel de „descurcăreţi”, nu-i de miorare că în Bucureşti căldurile caniculare au devenit din ce în ce mai greu de suportat. Articolele din ziare şi protestele de la TV nu-i vor împiedica pe care au acaparat – prin fel de fel de metode – terenurile respective să defrişeze în continuare şi puţinii pomi şi copaci care au mai rămas. Plantarea de vie în locul spaţiilor verzi de desfăşoară cu succes şi în oraşele din provincie. Noua protipendadă (les nouveaux riches) nu va fi oprită de simple considerente de decenţă şi nici de necesitatea stopării deteriorării mediului!

Multe s-ar putea spune despre jaful din pădurile ţării. Codrul a încetat să mai fie frate cu românul! Una din principalele cauze ale tragediilor din acest an, cu morţi şi alunecări de teren, de la Tirlisua şi Arbore sunt defrişările sălbatice din ultimii ani. Nu poţi să nu observi că cele mai grave inundaţii au avut loc în judeţele care pe timpuri aveau suprafeţe mari de păduri (Suceava, Bistriţa-Năsăud, Mehedinţi, Caraş-Severin, Harghita, Covasna etc.) şi în care acum au rămas adevăraţi munţi de rumeguş.

Specialiştii spun că, aşa cum merg lucrurile acum, ar fi necesari 500 de ani pentru refacerea pădurilor noastre! La finlandezi Codul penal pedepseşte tăierea neautorizată a copacilor. Ei sunt obligaţi să amplaseze în aşa fel clădirile noi, încât să nu trebuiască să taie nici un copac. Mai toate vasele care pleacă din portul Constanţa sunt încărcate cu buşteni, cherestea şi desigur, cu fier vechi. Retrocedarea pădurilor a dus şi va duce la amplificarea defrişărilor.

Privatizările şi corupţia.

Am văzut că, în raport cu investiţiile mari din perioada anterioară anului 1989 (circa 33% din PIB), după 1989 nu s-a prea investit nici în drumuri şi nici în retehnologizarea sau dezvoltarea unităţilor industriale. Dimpotrivă, o parte din uzine şi fabrici, prin valorificarea terenurilor şi am utilajelor ca fie vechi, s-au metamorfozat în vile, maşini de lux( unele de 400.000 dolari bucata), precum şi conturi bancare din ţară şi străinătate.

Uniunea Europeană, o serie de alte organisme internaţionale, opinia publică şi mas-media din ţară şi străinătate au atras mereu asupra corupţiei grave din România. Au fost afaceri răsunătoare de corupţie precum SAFI, FNI, Bancorex, Dacia Felix, Megapower, moştenirea mătuşii Tamara, manipularea bursei, privatizări cu comisioane ori „pe ochi frumoşi”, rambursări de TVA frauduloase, ştergerea ilicită de datorii către stat, cumpărările de energie electrică ieftină de la stat şi revânzarea ei cu preţ mai mare inclusiv către firme de stat etc. Cu toate acestea, justiţia şi guvernanţii s-au prefăcut şi se prefac doar că luptă împotriva marii corupţii. Astăzi în puşcării se află doar plevuşca şi nu „marii corupţi”. Din miliardele jefuite nu s-a recuperat mai nimic.

O serie de monopoluri precum distribuţia de electricitate şi gaze, alimentarea cu apă etc., au fost privatizate. Marele economist american de origine română, profesorul Anghel Rugină atrăgea atenţia asupra pericolelor pe care le reprezintă monopolurile în general şi asupra faptului că monopolul privat este mai periculos decât cel de stat. Cu menţiunea că un monopol cedat unui stat străin este mai periculos, atât în raport cu cel privat cât şi faţă de cel al statului autohton.

De fapt, fiecare român îşi dă seama ce înseamnă asta atunci cânt primeşte facturile la gaze ori când îşi alimentează maşina cu benzină; atât benzina cât şi gazele sunt mult mai scumpe decât în SUA. Menţionăm că „Distrigaz Sud” şi Petrom au fost vândute către „Gas de France” şi OMV-ul austriac, iar „Distrigaz Nord” a fost vândut de către actualul guvern către „Rurhgas-ul” german. Având în vedere aceste considerente, trezeşte nedumerire intenţia de ase privatiza Poşta Română şui Loteria Naţională.

Până şi în SUA, „US Post” şi loteriile sunt de stat! La fel se pune problema „privatizării” monopolului telefoniei fixe (Romtelecom) către OTE, în care acţionar majoritar este statul grec. Ne-am obişnuit până şi cu umflarea exagerată a preţurilor la telefonia fixă! Nu se mai ştie nimic nici despre dispariţia flotei comerciale (a şaptea din lume) şi acelei de pescuit oceanic.

Se cuvine să pomenim şi despre numeroasele privatizări oneroase. Astfel, C.S. Galaţi (practic, tot un monopol) a fost cedat indienilor de la „ Mital Steel” cu un preţ de 100 de ori mai mic decât cel obţinut de Ucraina pentru „Crivoi Rog” (un combinat cam de aceeaşi mărime şi complexitate). „Mital” nu ne-a plătit nici măcar preţul materiilor prime existente în combinat, primind în plus scutiri substanţiale la impozite şi taxe. S-a vorbit mult şi despre privatizările păguboase „IPRS – Băneasa” (către sirianul terorist care a organizat răpirea din Irak a celor trei jurnalişti români”), „ARO” (fabricaţia de maşini de teren a încetat complet), „Autobuzul”, „Republica”(cel mai vechi laminor din ţară), „C.S. Reşiţa” etc.

Produce uimire, nu numai la noi, dar mai ales în ţările democratice, faptul că guvernanţii şi parlamentarii unei ţări cu populaţia săracă precum România au ajuns să fie cu mult mai bogaţi decât omologii lor din ţări foarte bogate precum Franţa, Germania, Olanda, Suedia, Danemarca, Austria şi Anglia.

În Occident marile averi s-au acumulat, de regulă, în decurs de secole (Rockefeller, Rothshild, Morgan, Ford, Dupont, Krupp). Au existat şi unii care s-au îmbogăţit rapid prin realizarea de noi produse şi servicii (Bill Gates a creat „Windows-ul”, acesta revoluţionând modul de viaţă a oamenilor din lumea întreagă). La noi, mulţi s-au îmbogăţit peste noapte prin realizarea unor „produse şi servicii” precum: jocul piramidal CARITAS, „Crescent”, „creditele pe sprânceană” date de Bancorex, Banca Agricolă, Dacia Felix (miliardele respective – inclusiv cele „scoase în afara bilanţurilor” – nu vor mai fi recuperate niciodată), „bidoanele „ prin care4 s-au sifonat bani către un oligarh fost condamnat de drept comun, BRS, BID, SAFI, FNA şi FNI (contractul oneros de fidejusine/cauţiune încheiat de fostul preşedinte CEC cu FNI şi SOV INVEST SA a reprezentat o premieră mondială).

În media s-a vorbit mult despre reţelele rapide de îmbogăţire aplicate de noii noştri îmbogăţiţi. Dintre acestea menţionăm: manipularea şi „insider trading”, însuşirea creanţelor statului din Libia, falimentarea micilor acţionari la bănci în timp ce patronii lor s-au îmbogăţit, schimbul de terenuri cu MAPN facilitat de ministrul apărării din vremea aceea etc. Toate acestea au fost importante subiecte de presă şi doar atât!

Polarizarea societăţii româneşti

Sub toate guvernările post-decembriste a avut loc un proces continuu de polarizare a societăţii româneşti. După introducerea cotei minime de impozitare de 16 % (din cele 25 de ţări ale UE numai Slovacia, Letonia şi Lituania aplică o cotă unică de impozitare!) şi a numeroaselor taxe şi scumpiri adiacente, milioane de pensionari şi salariaţi de rând au ajuns în situaţia să nu-şi poată plăti nici măcar întreţinerea.

De mâncare, îmbrăcăminte şi alte nevoi, ce să mai vorbim! N. Chomsky spunea că în ţările latino-americane” societatea este împărţită între o sărăcie cumplită şi o elită infimă extrem de bogată; aceasta nu numai că are reşedinţe luxoase şi în străinătate, dar tot acolo îşi expediază capitalurile acaparate şi copiii la şcolarizare”. Parcă la fel se întâmplă şi la noi! Chomsky mai adaugă că în unele ţări din America Latină au început deja să se mai schimbe lucrurile. Pe când o asemenea schimbare şi la noi?!

Retrocedările şi distribuirea PIB

În timp ce în alte ţări au fost stabilite limite valorice la retrocedările proprietăţilor confiscate ori naţionalizate de comunişti (în Cehia şi Ungaria nu se depăşeşte 75.000 de euro), şi la noi aceste sunt nelimitate. Astfel, familia fostului nostru rege i se vor retroceda proprietăţi în valoare de zeci de milioane de euro precum şi mii de hectare de păduri. Castelul Bran a fost retrocedat unui urmaş al habsburgilor (în Ungaria unde aceştia au domnit ca regi, nu li s-a retrocedat nimic).

Un caz unic pe mapamond îl reprezintă privatizarea a trei mari întreprinderi pentru mai puţin de trei milioane de euro, ca ulterior statul român să se oblige să plătească pentru ele despăgubiri de 300 de milioane de euro urmaşilor foştilor proprietari! Statul nostru al tuturor românilor nu a dat dovadă de aceeaşi generozitate şi faţă de amărâţii de ţărani, care nu au foost despăgubiţi cu nimic pentru atelajele şi animalele cedate gospodăriilor colective.

Este binecunoscut faptul că grofii din Transilvania nu erau de naţionalitate română şi nici marii proprietari de păduri şi stăpâni ai centrului oraşelor ardelene (cu numeroase clădiri şi palate de patrimoniu). Românii ardeleni erau, în covârşitoarea lor majoritate săraci şi locuiau la sate. În această situaţie aplicarea legislaţiei actuale privind retrocedările va favoriza pe neromâni.

Nu este oare ciudat că în Ungaria, grofilor unguri nu li se retrocedează absolut nimic şi nici nu se dau înapoi mari proprietăţi ori clădiri de patrimoniu foştilor proprietari? La noi, condiţiile corupţiei din justiţie şi administraţie, s-a ajuns ca la retrocedări să se ţină cont de situaţia existentă înainte de Tratatul de la Trianon.

Proprietăţile din Transilvania aparţin acum, într-o proporţie importantă, celor de etnie maghiară (mulţi dintre ei fiind cetăţeni ai Ungariei ori ai altor ţări). Nu se creează astfel o bază economică pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, atât de clamat de iredenişti?!

Dezvoltarea economică viitoare a României nu poate să nu fie împietată de faptul că o porţiune substanţială din PIB-ul nostru a revenit la tot felul de „ţepari”, iar altă parte urmează a fi distribuită în cadrul unor retrocedări neîntâlnite în alte ţări. Ambele aceste canale de scurgere a venitului naţional reprezintă, în ultimă instanţă, ieşiri substanţiale de venituri de fonduri financiare din ţară. Unde ar fi astăzi România dacă aceste fonduri ar fi folosite pentru construcţia de autostrăzi şi pentru modernizarea economiei! În plus, datorită faptului că la noi practic clasa de mijloc este aproape inexistentă, distribuţia PIB-ului este mai puţin etică decât în ţările dezvoltate.

După ce din PIB-ul nostru (foarte scăzut în raport cu ţările occidentale) se scad fondurile destinate celor două destinaţii menţionate mai sus, precum şi cele aferente veniturilor şi salariilor elitei, rămâne foarte puţin de distribuit pentru salariile şi pensiile oamenilor de rând. De aici derivă, în bună măsură, cauza mizeriei din ţară.

De la an la an s-a produs o adâncire a deficitului contului curent al balanţei de plăţi externe (importurile au crescut mai repede decât exporturile româneşti). Aspectele înşirate reprezintă principalele motive care au condus la această situaţie.

Acum România are peste 40 miliarde dolari datorie externă (faţă de 36 miliarde dolari in 2005), ocupând locul 47 în rândul celor mai îndatorate ţări de pe glob. Nu se ştie unde s-au dus banii luaţi cu împrumut din străinătate. De fapt, din miliardele respective nu s-au construit autostrăzi, nu s-a modernizat flota şi nici nu s-au creat noi industrii.

Precizăm că noi nu ne-am propus sa facem o critică sterilă, însă pentru a putea evalua viitorul economiei româneşti am fost nevoiţi să privim în faţă lipsurile şi deficienţele. Toate aspectele, datele şi considerentele din aceste pagini sunt bazate pe surse publice (anuarele de statistică, presa, televiziunile şi Internetul), precum şi pe ce putem vedea în jurul nostru, fiecare dintre noi.

Variantele probabile ale evoluţiei viitoare a economiei româneşti

Covârşitoarea majoritate a românilor speră ca, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, să se termine cu jaful, haosul şi corupţia generalizată (sub multiplele ei forme), astfel încât să se ajungă la o dezvoltare economică a ţării, de care să se beneficieze, în sfârşit, şi cetăţenii de rând.

Pentru următorii 25 de ani vom avea în vedere două variante probabile ale dezvoltării economiei şi anume:

Varianta pesimistă

Această variantă se va materializa în cazul în care, în ciuda controlului pe care îl va exercita Uniunea Europeană, cei din fruntea bucatelor (guvernanţii, parlamentarii, organele de ordine şi justiţie, cei din administraţia centrală şi locală, apropiaţii lor din avanscenă şi în special în culise) vor reuşi să acţioneze în conformitate cu aceleaşi moravuri cu care au devalizat ţara în cursul tranziţiei noastre interminabile.

În asemenea eventualitate ţara se va depopula în ritm accelerat, partea cea mai aptă şi capabilă a forţei noastre de muncă (în primul rând tinerii) va emigra. Vom ajunge o ţară îmbătrânită de pensionari cu 16 milioane de locuitori, în 25 de ani, deci mult mai repede decât a prevăzut Fondul Naţiunilor Unite pentru populaţie (UNFPA).

Deşi PIB-ul ţării va creşte cu o medie anuală de circa 5%, în 25 de ani el nu va ajunge la nivelele existente azi în ţările dezvoltate. Oricum, de această creştere vor beneficia, ca şi până acum, profitorii tranziţiei şi nu oamenii de rând care numeric reprezintă marea majoritate a populaţiei. Mai trebuie adăugat faptul că în viitor, la fel ca în ultimii ani, sporurile PIB-ului vor fi determinate, în mare măsură, de creşterile de preţuri şi nu de producţii mărite. E suficient să amintim recentele creşteri ale preţului ţiţeiului, de la 17 dolari pe baril la peste 60 de dolari.

Creşteri similare de preţuri au avut loc la gaze, ciment şi mai multe produse. Mai trebuie precizat că structura de proprietate la care ne-au adus guvernările postdecembriste este mai defavorabilă populaţiei autohtone decât structurile de proprietate existente în fostele colonii din Africa, Asia şi America Latină. Astfel au fost vândute străinătăţii petrolul şi gazele asociate de sondă, distribuţia electricităţii şi a gazului metan, cvasi totalitatea băncilor, siderurgia şi producţia de aluminiu, parte din alimentaţia cu apă şi colectarea gunoaielor etc. O asemenea structură de proprietate nu a existat la noi nici înainte de al doilea război mondial!

Varianta optimistă

Se ştie că o guvernare este eficientă dacă şi numai dacă în cursul ei creşte efectiv nivelul de trai şi se îmbunătăţeşte calitatea vieţii oamneilor de rând.

În România este necesar să se ajungă la o economie sănătoasă, care în concepţia lui Leon Walras (1910) trebuie să fie o economie în echilibru general stabil, adică o economie:

• cu o creştere economică continuă şi sănătoasă;
• cu un şomaj limitat la cel natural;
• cu o inflaţie în continuă scădere;
• fără deficit bugetar;
• fără un deficit al balanţei de plăţi externe;
• şi cu echitate socială.

Pentru a se putea realiza o asemenea economie, se impune o schimbare radicală a moravurilor clasei noastre politice, astfel ca aceasta să nu mai fie preocupată exclusiv de îmbogăţirea proprie şi a celor apropiaţi. Oameni de rând , şi nu o elită infimă, să fie în centrul atenţiei lor. Este necesar ca guvernanţii să-şi asume angajamente şi răspunderi precise pe perioada când conduc treburile ţării şi în final să răspundă contravenţional sau chiar penal pentru realizarea lor.

La schimbarea de regim, vechea guvernare va trebui să întocmească un raport detaliat şi concret asupra stării naţiunii. Noua guvernare va prelua gestiunea ţării pe baza acestui raport şi îşi va elabora un nou raport cuprinzând concret obiectivele de progres economic şi social pe care se angajează să le realizeze pe perioada mandatului încredinţat de popor. Pe baza acestui Program de guvernare se va da un raport asupra stării naţiunii la sfârşitul mandatului electoral. În lipsa unei asemenea asumări a răspunderii guvernamentale, haosul va continua!

Ne dăm seama că cei din fruntea bucatelor nu vor renunţa uşor şi din proprie iniţiativă la actuala situaţie şi nici la privilegiile care le-au permis să acumuleze, în doar câţiva ani, putere şi bogăţii fabuloase. Sinceri să fim, în afară de controlul Uniunii Europene, nu vedem un alt mijloc care să producă o asemenea mutaţie de comportament. Numai un miracol va putea determina reformarea elitelor şi a claselor noastre politice.

Considerentele de morală şi principiile creştine n-au nicio influenţă asupra păturilor supuse de la noi. Pe de altă parte, populaţia din România este obosită şi, spre deosebire de cei din Franţa,Italia etc., nu dispune e suficientă energiei ca să militeze activ pentru asanarea clasei noastre conducătoare (politice şi economice). Cetăţenii noştri acţionează pasiv; când văd că a ajuns cuţitul la os şi nu mai e nicio speranţă, pleacă la lucru în străinătate. Cu timpul, ei îşi iau restul familiei şi se stabilesc în noua lor ţară.

Să sperăm însă că miracolul se va produce, în care caz se va putea realiza varianta optimistă. Pe ce se va putea baza dezvoltarea noastră economică viitoare în asemenea situaţie? Principala resursă de care dispune ţara este forţa sa de muncă. Din acest motiv, va trebui să se pună accentul pe folosirea naţională a acesteia. Cea mai mare parte a ei va trebui utilizată în industria serviciilor. Ca exemplificare dăm domeniul IT&C (Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiile). Contrar părerii larg răspândite, nu prea stăm bine în acest domeniu. Cei mai buni specialişti în programare (software) şi hardware au plecat în străinătate.

Îşi fac iluzii cei care speră mai mulţi din ei se vor întoarce. Cifrele de afaceri vânturate că s-ar fi realizat de cei rămaşi în ţară, reprezintă un infim procentaj din valoarea sistemelor informatice importate. În realitate este vorba, în mare măsură, de adaptarea sistemelor la limba română şi la condiţiile specifice de la noi. Nu este vorba de un adevărat export. Pe viitor va trebui (învăţând din exemplul Indiei) să se dezvolte activitatea de elaborare de programe pentru export, nelegate de sistemele informatice importate.

Mulţi ar putea fi angajaţi în anumite domenii cu componentă ridicată de forţă de muncă şi în care s-a creat deja o anumită tradiţie în ţară. Unul din aceste domenii este turismul. Trebuie să recunoaştem că litoralul nostru nu poate concura cu cel din alte ţăr (Grecia, Spania etc.). În schimb avem condiţii excelente de dezvoltare a turismului în Bucovina, Maramureş, Munţii Apuseni, Delta Dunării şi Munţii Carpaţi.

Sunt perspective bune pentru turismul balnear (avem unele din cele mai bogate şi diverse rezerve de ape minerale curative din lume). Revigorarea turismului nu este posibilă fără sprijinul statului. Acelaşi lucru se poate spune despre transporturile maritime şi fluviale precum şi despre pescuitul comercial (inclusiv cel oceanic). Se impune a se recrea flotele româneşti!

Valorificarea pământului nostru fertil este o altă direcţie posibilă de dezvoltare. În acest sens este absolut necesar să se ia măsuri urgente de creştere a suprafeţei exploataţiilor agricole şi de scădere a ponderii celor ocupaţi în agricultură, până aproape de media existentă în ţările Uniunii Europene.

Să se pună accentul pe dezvoltarea industriilor bazate pe resursele interne (lemn, sare etc.). Să se stopeze complet exportul de buşteni şi cherestea, folosindu-se doar pentru producţia de mobilă. Să înceteze şi exportul de fier vechi. Este iraţional să se importe minereu de fier din Australia şi Brazilia, ca pe urmă fierul vechi să fie exportat.

Forţa de muncă disponibilizată din agricultură şi din alte domenii să fie folosită pentru realizarea unui program intensiv de construire de autostrăzi. Este necesar să fie lichidată înapoierea noastră în acest domeniu, dezvoltarea întregii societăţi depinzând de acest lucru. În industria uşoară se impune trecerea treptată de la prelucrarea în lohn la forme mai avansate de producţie. Ne oprim aici cu exemplificările privind domeniile economice care ar putea fi dezvoltate în viitor.

Pentru ca cele de mai sus să devină realitate, este necesar să se creeze pentru români condiţii care să-i facă fără să nu-şi părăsească ţara. Ne referim la nivelul de trai (salarii, pensii etc.) şi la calitatea vieţii (protejarea mediului, asistenţa medicală, accesul la învăţătură inclusiv pentru păturile nefavorizate etc.). Trebuie să înceteze jaful, corupţia endemică, degradarea aerului şi a apelor, prăduirea pădurilor şi a spaţiilor verzi, polarizarea socială excesivă şi celelalte tare ale societăţii noastre (noi am înşirat doar o parte dintre ele).