Creşterea economică

Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o producţie superioară de bunuri şi servicii. Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomice. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Frecvent, variaţia acestor indicatori este corelată cu evoluţia demografică.

Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este unQ rezultat al investiţiilor efectuate.

Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:

Direcţi

• Creşterea populaţiei active
• “Investiţiile” în capitalul uman
• Creşterea volumului capitalului utilizat
• Schimbările tehnologice

Idirecţi

• Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private etc.)
• Guvernul

Creşterea economică pe termen lung are două surse importante:

• creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane, a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;
• creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora); rezultatul este creşterea economică intensivă.

Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie:

PIB = f (munca, capital, progres tehnic)

Aşadar, creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capital. Altfel, creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor descrescătoare).

Calitatea factorului uman de referă atât la calificare, grad de cultură, dar şi la starea de sănătate a populaţiei, la longevitatea acesteia.

Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională, dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic, denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual, este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice, fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii economice intensive.

Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre acestea enumerăm:

• Creşterea standardului de viaţă . Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă, de regulă, cu modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate.
• Atenuarea sărăciei . Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase pentru menaje;
• Modificări în structura consumului . Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură, recreere, comunicare etc.).

Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale.

• Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
• Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului.
• Costuri personale şi sociale

Teoria creşterii economice

Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie:

PIB = F(M, K)

Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith, Ricardo şi Malthus. Ea s

e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată, iar populaţia este în creştere. În aceste condiţii, Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că, atunci când pământul este limitat, creşterea populaţiei determină reducerea salariilor, la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va rămâne constant). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică.

Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii cererii agregate. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii agregate. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi, deci, a producţiei naţionale.

Teoria neoclasică introduce, ca variabilă exogenă progresul tehnic. Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată.

Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri, ci în producerea de utilaje, maşini etc, care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. De asemenea, se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat, determinând astfel, externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii.

Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi:

• învăţare prin practică, în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital;
• invenţie, schimbările tehnologice fiind procese sistematice, gândite.

Mai mult, teorie economică a că sunt importante următoarele aspecte ale inovării

• Este foarte complex
• Localizarea inovaţiilor; este cunoscut faptul că inovaţiile se concentrează în anumite ţări, care au devenit exportatoare de cunoştinţe
• Difuziunea inovaţiilor este costisitoare, pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea, apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.
• Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile, pentru că de exemplu, o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar, cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare.
• Inovaţiile – strategie competitivă. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).

Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial, costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că, de regulă, consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate.

Limitele creşterii?

Clubul de la Roma (1970), luând act de epuizarea rapidă a resurselor naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală, astfel încât rezultatele pe locuitor să rămână constante. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii economice, aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea resurselor pe un termen cât mai lung.

În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, se afirmă că "dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.”

Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi. pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu, în virtutea interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia.

Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării - populaţia, resursele naturale şi mediul natural, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea - , strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins - mijloace necesare, pe baza compatibilităţilor lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.

De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală - în sensul că există, numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural; o dimensiune economică, bazată pe competitivitate concurenţială, o dimensiune social-umană - în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed; o dimensiune naţional-statală, regională şi mondială - în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial.

Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi, în general, a colectivităţii umane, din perspectivele timpului şi spaţiului. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă, depind de cultura omului, de existenţa sa din trecut, de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare.

Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi, dezvoltarea durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de urmat, în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur în prezentul pe care îl trăim. Cele patru dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil.

Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă - creşterea rapidă a populaţiei, industrializarea accelerată, subnutriţia larg răspândită, dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în curs de deteriorare, dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze, în timp şi spaţiu, condiţiile depăşirii limitelor progresului, prin progresul limitelor, atât cantitativ, cât şi calitativ, de pe poziţia omului, a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural, a intereselor generaţiilor în timp şi spaţiu.

Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă, are o importanţă deosebită. În anul 322î.Chr., Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat, pentru a fi fericit, trebuie să fie mare; dar, chiar dacă au dreptate, ei nu ştiu ce este un stat mare şi ce este un stat mic. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri, plante, animale, obiecte; pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală, atunci când sunt prea mari, sau prea mici, ci, fie că îşi pierd cu totul natura, fie că şi-o modifică".

Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării uman-durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:

• un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural;
• îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii;
• o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional;
• atingerea unei stări raţionale şi durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă, succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de schimbări radicale;
• prin trecerea la dezvoltarea durabilă, noi sperăm să realizăm nu dacă ci cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur;
• în acest proces fundamental, este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine - sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale, tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe;
• în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană, ci, chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare.

Corespunzător viziunii raportului Brudthand, dezvoltarea durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.

În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante:

• Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural.
• Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu.
• Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului.
• Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor, tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic.
• Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice, la calitatea acesteia.
• Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul creat de om, cu capitalul uman, (cultural), în cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu.
• Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană, în care obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural, în timp şi spaţiu.

Pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului de creştere economică, controlul poluării, crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace, sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele, sistemul de instrumente economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare, sistemul de indicatori specifici, după care să aprecieze calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.