Impozitele mecanism de reglare a activităţii economice

Creşterea economică reprezintă unul dintre obiectivele principale ale politicii economice a statului. Experienţa mai multor ţări demonstrează că majoritatea politicilor de redresare economică utilizează instrumentele politicii de impunere, care au consecinţe favorabile asupra economiei reale a statului.

Politica fiscală, fiind parte componentă a politicilor macroeconomice, îndeplineşte funcţia de coordonare a corelaţiilor dintre celelalte politici economice: bugetare, structurale, antreprenoriale.

Eficacitatea politicii fiscale se manifestă prin consecinţele ei asupra activităţii economice. Astfel, prin intermediul impozitelor, atât directe, cât şi indirecte, ea intervine în procesul de obţinere şi distribuire a veniturilor agenţilor economici şi, respectiv, asupra rezultatelor financiare ale acestora.

Economia autohtonă necesită perfecţionarea instrumentelor de gestiune macroeconomică. În acest context, considerăm că este deosebit de importantă şi binevenită analiza mecanismului fiscal şi impactul acestuia asupra economiei reale din Republica Moldova, în particular, asupra sectorului industrial.

Mecanismul fiscal şi clasificarea impozitelor

Mecanismul fiscal face parte din mecanismele economice, aplicate la nivel macroeconomic.

Mecanismul fiscal constă în perceperea de către guvern (stat) de la subiecţii economici a impozitelor, prin prealabila stabilire a cotei lor şi a bazei impozabile.

Însăşi impozitul poate fi privit ca o prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Din definiţia dată reiese funcţia financiară a acestui mecanism. La ea adăugându-se încă două: cea economică şi socială. O subfuncţie a celei economice este cea stimulativă, care are scop de a stimula activitatea economică prin acordarea unor facilităţi, ce prevăd scutirea totală sau parţială de la plata impozitelor.

Aceste facilităţi pot fi acordate:

• pentru a redresa activitatea economică în condiţiile unei recesiuni;
• pentru a stimula investiţii în anumite domenii;
• pentru a contribui la dezvoltarea activităţii economice externe etc.

Sunt multiple criterii de clasificare a impozitelor: clasificarea administrativă, economică, în funcţie de frecvenţa utilizării lor, în funcţie de scopul urmărit etc.

Impozite, după trăsăturile de fond şi de formă, pot fi divizate în impozite directe şi impozite indirecte.

Cele directe sunt calculate şi achitate reieşind din venitul obţinut sau din patrimoniul deţinut direct de către subiectul economic, evident fiind prealabil stabilită baza şi cota de impozitare.

De exemplu, impozit pe venit (profit), impozitul pe bunuri imobiliare (avere), impozite sociale.

Impozitarea directă a venitului (profitului) poate fi: progresivă (odată cu majorarea valorii venitului impozabil sporeşte şi cota impozitului), proporţională (indiferent de valoarea venitului impozabil cota rămâne constantă) sau regresivă (odată cu majorarea valorii venitului impozabil cota impozitului scade).

În cazul celor indirecte plătitorul real al impozitului este consumatorul bunurilor produse sau serviciilor prestate de un anumit subiect economic. Subiectul economic este un intermediar între consumator şi vistieria guvernului. Din cele indirecte fac parte: taxa pe valoare adăugată (TVA), accizele, taxe vamale şi altele.

O asemenea clasificare a impozitelor într-o oarecare măsură poartă un caracter convenţional, deoarece şi impozitul pe profit, parţial sau integral, existând fenomenul transferului poverii fiscale, poate fi în realitate achitat de către consumatorii.

Impozitele directe şi impozitele indirecte se influenţează reciproc. E posibilă o astfel de situaţie: ridicarea cotei impozitului indirect majorează preţul la un anumit produs sau serviciu şi, în funcţie de elasticitatea cererii, poate să se micşoreze volumul vânzărilor; ca rezultat va scădea şi valoarea impozitului indirect şi a impozitului direct colectat de către stat, fiindcă valoarea profitului a scăzut şi ea. Impozitele variază de la o ţară la alta şi de la o perioadă istorică la alta, diferite fiind tipurile lor, bazele de impozitare şi cotele impozitelor.

Evoluţia viziunilor doctrinare cu privire la impozite şi politică fiscală

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de existenţa statului şi a banilor. De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.

Datorită complexităţii sale mecanismul fiscal la general şi noţiunea de impozit, la particular au cunoscut largi dezbateri în cadrul diferitor şcoli şi doctrine economice.

Informaţii despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice sunt cunoscute din antichitate, în special, din istoria statelor antice, grec şi roman.

În Grecia Antică erau percepute diferitele impozite ordinare şi extraordinare, cum ar fi: impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriaşilor, taxele pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile

cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni.

În Statul Roman Antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Iniţial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior, tributum a fost generalizat şi permanentizat, el fiind perceput

obligatoriu de la toţi cetăţenii statului roman care deţineau proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuia să finanţeze o administraţie tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o ţară cu puţine frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie şi

în arendă, în Anglia secolului al XIII-lea şi în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, impozite incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

Doctrina mercantilistă consideră că statul trebuie să intervină cu taxe la produsele străine realizate în ţara, dar să se manifeste liber – schimbist pentru produsele ce puteau fi fabricate doar în exterior. Mercantilismul timpuriu urmărea sporirea rezervei de bani a ţarii respective pe orice cale, recurgând la impozite majorate prin care negustorii din alte ţari erau obligaţi sa lase o parte din banii încasaţi din vânzarea mărfurilor lor în ţara gazdă,

sub formă de taxe. Mercantiliştii englezi pledau pentru instituirea impozitelor mai mari pe terenurile destinate păşunatului şi mai mici pe cele destinate aratului.

În Franţa, până la Revoluţia din 1789, în categoria impozitelor se includeau: impozite pentru proprietarii de terenuri, pe veniturile cetăţenilor, impozitul pe a zecea parte din venit; capitaţia, datorată de toţi locuitorii diferenţiat în raport cu rangul social; patenta, datorată în folosul monarhului de către cei ce executau meserii şi comerţ, pe cont propriu; impozite percepute la vânzarea sării, băuturilor şi tutunului; impozitele de înregistrare (sau de timbru); alte taxe.

După Revoluţia franceză din 1789, datorită numărului mare al impozitelor şi taxelor, Adunarea Constituantă a Franţei a înlăturat privilegiile avute până atunci de nobili şi clerici, a şi a înlăturat anumite impozite pe vânzări ale bunurilor de consum.

Totodată, prin Constituţia franceză din 1793, s-au pus bazele concepţiei instituirii impozitelor cu consimţământul contribuabililor.

Aplicarea practică a acestei concepţii s-a limitat, însă, doar la rezervarea în competenţa parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.

Doctrina Fiziocrată , în cadrul politicii fiscale, pune accentul pe impozitul funciar unic. Ei susţin că impozitul pentru asigurarea de venituri statului trebuie plătit de proprietarii funciari din "produsul net" pe care şi l-au însuşit fără contraprestaţie. Impozitul funciar unic propus de fiziocraţi urmărea să nu stânjenească activitatea celorlalte doua clase active: fermierii şi industriaşii, deoarece ele nu dispuneau de alte resurse decât cele necesare reluării procesului de producţie. Fiziocraţii relevă superioritatea impozitelor directe asupra celor indirecte.

Doctrina Liberalismului Economic Clasic stabileşte principiile cu privire la taxe şi impozite. Adam Smith a examinat taxele care cad asupra arendei, profitului şi asupra salariilor. David Ricardo defineşte impozitele ca o

porţiune din produsul pământului şi muncii dintr-o ţară, pusă la dispoziţia guvernului care sunt plătite întotdeauna în ultimă instanţă, sau din capitalul sau din venitul ţării.

William Petty consideră necesară perceperea impozitelor, ele fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării "proporţionale" a impozitelor asupra populaţiei.

De aceea el scrie:

"oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni".

Doctrina Naţionalistă pledează pentru politica protecţionistă, ca singura soluţie recomandabilă pentru statele mai puţin dezvoltate economic. În viziunea lor este necesar aplicarea unor taxe vamale suficient de mari pentru a descuraja importul mărfurilor străine. În practică, nivelul taxelor vamale era determinat de diferenţă de costuri, respectiv de preţ, dintre mărfurile importate şi cele produse în ţară.

Doctrina Naţionalistă Germană pledează pentru lichidarea barierelor vamale între cnezatele germane şi protejarea pieţei unificate împotriva invaziei mărfurilor engleze. Friedrich List propunea ca pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, a creşterii productivităţii muncii, nivelul taxelor vamale să fie redus progresiv.

Specificul protecţionalismului nord-american constă în promovarea unei politici protecţioniste permanente, aplicate nu numai asupra produselor industriale ci şi celor agricole.

Doctrina Keynesistă are şi ea în vizor problema politicii fiscale ca mecanism de reglare a activităţii economice. Keynesiştii sunt de părerea că piaţa nu este un sistem autoreglator, iar intervenţia statului trebuie realizată în perioada creşterilor şi descreşterilor ciclice, în primul rând, prin intermediul politicii fiscale ce include un sistem impozitar corespunzător, fixarea normelor procentuale şi alte metode.

În viziunea lor politica fiscală este o modalitate de stabilizare a economiei deoarece, cheltuielile publice pentru mărfuri şi servicii constituie o parte componentă a cheltuielilor agregate, exercitând o influenţă nemijlocită asupra schimbării nivelului general de producere (PNB).

Încasările fiscale, ce reprezintă a doua parte a politicii fiscale au o influentă directă asupra veniturilor ce sunt îndreptate spre consum şi economii.

Doctrina Monetaristă afirmă că politica fiscală nu poate constitui un mijloc sigur de stabilizare a economiei, deoarece economia de piaţă în condiţiile utilizării integrale a resurselor în mod automat tinde să menţină starea de echilibru unde activează impecabil anumite „pârghii” şi „stabilizatoare” existente de dezvoltare economică.

Politica lor este fundamentata de „efectul de substituire”, conform căruia creşterea cheltuielilor publice cauzează deficitul bugetar, statul recurgând în această situaţie la împrumuturi bancare. Ca urmare, creşte cererea pentru bani pe pieţele financiare ce generează ridicarea ratei dobânzii.

Respectiv, se produce o scădere a cererii pentru banii destinaţi investiţiilor, scăderea acestora provocând reducerea cheltuielilor agregate şi, în cele din urmă, micşorarea PNB. Rezultă că politica fiscală, realizată în vederea stabilizării economiei, nu-şi atinge scopul, deoarece statul recurgând la împrumuturi pe piaţa financiară substituie sau, mai exact, strâmtorează sfera businessului privat.

Pârghiile de acţiune a impozitelor asupra subiectului economic

În ce mod impozitele influenţează asupra activităţii subiectului economic?

Se va da un răspuns în raport cu funcţiunile subiectului economic (în continuare se va subînţelege întreprinderea industrială), descrise de ştiinţa de management şi anume:

La nivel de funcţiune cercetare-dezvoltare, în cadrul căreia activităţile mai mult se aseamănă cu procesul de investire, impozitele directe, mai cu seamă cel pe venit (profit), vor determina, la rând cu alţi factori, valoarea profitului şi, în cele din urmă, termenul de recuperare a investiţiilor. Or, cu cât va fi mai mare valoarea profitului subiectului economic, sau cu cât va fi mai mic impozitul colectat, cu atât acest termen va fi mai scurt. Fapt, ce nu poate să nu-l aranjeze pe un subiect economic.

Impozitele indirecte, ca TVA, de exemplu, vor determina preţul final al bunului (utilaje, echipamente) sau serviciului (cercetări de laborator) folosit în cadrul acestei activităţi. Deci va determina puterea de cumpărare a subiectului economic.

Evident, cu cât cota impozitului este mai ridicată, cu atât puterea de cumpărare va fi mai mică şi viceversa.

La nivel de funcţiune producere se vor regăsi influenţe, de ordin indirect, din cadrul tuturor funcţiunilor subiectului economic.

La nivel de funcţiune comercială mai intens influenţează impozitele indirecte. În cazul aprovizionării cu resurse materiale ele vor determina preţul lor final, deci şi costul de producţie a bunurilor fabricate. În cazul desfacerii bunurilor aceste impozite vor fi parte-componentă a preţului final ce va fi achitat de către consumator. Aici este

foarte importantă lungimea reţelei de distribuţie, deoarece cu cât ea va fi mai lungă, cu atât va fi mai mare preţul final şi valoarea impozitului colectată. Deci într-o măsură oarecare impozitele indirecte definitivează competitivitatea după preţ a produselor.

La nivel de funcţiune financiară impozitele vor influenţa asupra unor decizii în domeniul de politici contabile - metoda de calculare a uzurii, de evidenţă a stocurilor, vor determina decizii cu privire la aplicarea diferitelor modalităţi de optimizare am poverii fiscale etc.

La nivel de funcţiune personal impozitele, mai cu seamă cele directe, pot influenţa costul forţei de muncă, modalitatea de angajare a personalului (legală şi la negru) etc. De exemplu, cu cât va fi mai mare impozitul pe venit al salariatului, cu atât va fi mai mare şi aceea partea netă a venitului pe care el doreşte să o posede, reieşind din nivelul mediu de preţuri, valoarea consumului, mărimea familiei etc.

Printre avantajele mecanismului fiscal se regăseşte posibilitatea aplicării selective, adică poate fi adoptat un sistem de impozitare ce ţine cont de specificul activităţii subiectului economic (ori genul de activitate, ori scara activităţii etc). Printre neajunsurile – întârzierea administrativă şi cea funcţională, factorul politic, repercusiuni asupra activităţii economice externe etc.

La nivel de economie naţională acest mecanism îmbracă forma unei politici fiscale, care este elaborată şi implementată de către guvern. Ea, în funcţie de etapa de dezvoltare economică, poate fi sau stimulativă sau restrictivă.

Politica fiscală stimulativă prevede micşorarea poverii fiscale şi se aplică în cazul declinului economic, iar cea restrictivă constă în majorarea poverii fiscale în condiţiile unei creşteri economice însoţite de presiuni inflaţioniste.

Pentru a fi obligatorie pentru subiecţii economici politicii fiscale i se dă statut de act juridic – lege, hotărâre, regulament sau unui plan de venituri şi cheltuieli al guvernului etc. În majoritatea ţărilor legea de bază în acest sens este Codul Fiscal.

Deci, mecanismul fiscal este unul foarte important deoarece influenţează asupra tuturor laturilor activităţii unui subiect economic, posedând de calităţi atât stimulative, cât şi restrictive.

Analiza mecanismului fiscal în Republica Moldova

Actul juridic de bază ce reglementează aplicarea politicii fiscale este Codul Fiscal al Republicii Moldova, el fiind urmat de regulamente şi instrucţiuni ale autorităţilor fiscale.

Mecanismul fiscal al Republicii Moldova în actuala sa structură conţine un set de reglementări generale, valabile pentru fiecare întreprindere în parte, indiferent de genul de activitate (de exemplu, cota impozitului, modalitatea de calcul, termenele de plată etc.) şi un set de reglementări specifice, ce se referă la un tip de întreprindere sau un gen de activitate etc - facilităţi fiscale, care au drept scop de a stimula activitatea lor.

Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova se percep astfel de impozite:

Impozite şi taxe de stat :

• impozitul pe venit
• taxa pe valoarea adăugată (TVA)
• accizele
• taxa vamală
• taxele rutiere
• impozitul privat

Impozite şi taxe locale :

• impozitul pe bunurile imobiliare
• taxele pentru resursele naturale
• taxa pentru amenajarea teritoriului
• taxa de aplicare a simbolicii locale
• alte taxe locale

În listă e necesar de a adăuga şi impozitele sociale: contribuţii obligatorii de asigurări sociale şi medicale.

Precum s-a menţionat, impozitele pot fi clasificate în baza a mai multor criterii. Dacă să analizăm mecanismul fiscal al Republicii Moldova, atunci putem constata că din grupul impozitelor directe fac parte: impozitul pe venit, impozitul pe bunuri imobiliare; iar la grupa celor indirecte taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale.

Impozitul pe venit pentru întreprinderile industriale este unul proporţional – 12% din venitul impozabil. Pe parcursul anilor cota impozitului pe venit a fost redusă de la 28% în anul 2001 până la 18% în anul 2005, ca apoi din anul 2008 să se aplice cota 0% pentru acele întreprinderi care îşi reinvestesc profitul net şi 15% pentru cei care nu efectuează investiţii din profituri obţinute, iar din anul 2012 cota a devenit egală cu 12% din venitul

impozabil indiferent de faptul dacă se practică reinvestirea profitului sau nu.

Taxa pe valoare adăugată are mai multe cote:

• cota-standard de TVA - în mărime de 20% la majoritatea produselor;
• cote reduse de TVA - în mărime 8% pentru produse de panificaţie, lactate şi gazele naturale;
• cota zero de TVA - pentru operaţiuni de export, sunt şi produse scutite de această taxă

Aceste impozite prevăd şi un şir de facilităţi, menite să stimuleze activitatea întreprinderilor industriale.

De exemplu, la capitolul impozitul pe venit: întreprinderile industriale, indiferent de genul de activitate, pentru asigurarea unei înlocuiri rapide a mijloacelor fixe (utilaje, clădiri etc.), calculă uzura lor în contabilitatea fiscală utilizând metoda accelerată – articolul 26 al Codului Fiscal.

Este prevăzută şi scutirea de la plata impozitului pe venit în cazul creşterii numărului mediu scriptic de angajaţi pentru astfel de activităţi ca - industria alimentară şi a băuturilor, fabricarea produselor textile etc, conform articolului 24 (16) al Legii cu privire la punere în aplicare al titlului I şi II al Codului Fiscal.

Activitatea industriei uşoare se desfăşoară în prezent în baza contractelor de tip „prelucrarea în lohn”. Pentru ca ea să fie încutrajată, Codul Fiscal la capitolul taxa pe valoare adăugată prevede:

• Conform articolului 104(g) al Codului Fiscal serviciile, prestate de către întreprinderile industriei uşoare în baza contractelor de prelucrare în lonh şi a regimului vamal de prelucrare pe teritoriul vamal al Republicii Moldova, se impozitează cu cota 0% al taxei pe valoare adăugată;

• Importul materiilor prime în baza acestor contracte sub acelaşi regim vamal conform articolului 103(2) al Codului Fiscal este scutit integral de la plata acestui impozit; Materiile prime, altele decât cele textile, importate sub acelaşi regim vamal la fel sunt scutite integral de la plata taxei pe valoare adăugată conform articolului 103(3).

Impozitele formează partea de venituri a bugetului de stat. După valoarea şi ponderea fiecărui tip de impozit pot fi trase concluzii cu privire la rolul lui în formarea veniturilor publice şi respectiv gradul lui de influenţă asupra activităţii economice.

În baza datelor statistice disponibile, prelucrate de autori, poate fi prezentată structura impozitelor ce au fost transferate în bugetul public naţional de către întreprinderile industriei prelucrătoare, care ocupă o pondere semnificativă în volumul total al producţiei industriale – tabelul 1.

Tabelul 1. Ponderea diferitor tipuri de impozite în veniturile fiscale ale bugetului public naţional, %.

După cum se poate de observat, o pondere semnificativă o ocupă taxa pe valoare adăugată, apoi urmează contribuţii de asigurări sociale obligatorii de stat şi impozitul pe venit.

Ponderea TVA în total venituri fiscale variază în jurul de 50%, în perioada luată în analiză. O astfel de pondere a taxei pe valoare adăugată poate fi explicată şi prin faptul unui calcul şi control relativ mai simplu a TVA faţă de cel al impozitului pe venit. Se mai poate de observat şi o corelaţie între suma acestui impozit şi valoarea producţiei fabricate sau a venitului din vânzări. Impozitul pe venit ocupă o pondere mai joasă, comparativ cu

taxa pe valoare adăugată, cca. 13-14%.

Ponderea impozitului pe venit din activitatea de antreprenoriat a scăzut semnificativ pe parcursul perioadei 2008-2011 din cauza introducerii cotei 0% a acestui impozit pentru acele întreprinderi care şi-au reinvestit profitul. Totuşi, o oarecare sumă a acestui impozit a fost achitată, este vorba despre acele profituri care nu au fost investite, dar extrase ca dividende, ele fiind impozitate cu 15%. Ponderea transferurilor la Casa Naţională de

Asigurări Sociale este în jur de 24-25% pe parcursul perioade analizate, modificându-şi ponderea neuniform de la un an la altul.

Ponderea transferurilor la Compania de Asigurări în Medicină creşte pe parcursul perioadei analizate, datorită creşterii permanente a cotei acestui impozit.

În schimb cota impozitelor pe proprietate şi pentru activităţi economice externe s-a diminuat.

Determinarea doar în baza cotei impozitului pe venit a dinamicii nivelului poverii fiscale nu este posibilă. Pentru aceasta în literatura de specialitate se propune un şir de indicatori, care permit de a determina nivelul poverii fiscale, fapt ce ne indică cât de grav afectează impozitul pe venit activitatea întreprinderilor industriale – tabelul 2.

Tabelul 2. Dinamica poverii fiscale în industria prelucrătoare

Rata impozitului pe venit – se calculă ca raportul între impozitul pe venit şi profitul până la impozitare;

Rata de corelaţie – se calculă ca raportul între profitul net şi profitul până la impozitare;

Rata impozitului pe venit în venitul din vânzări – ca raportul între impozitul pe venit şi venitul din vânzări.

Pe parcursul ultimilor opt ani povara fiscală suportată de agenţii economici are valori alternative. În perioada 2008-2011 observăm că toţi cei trei indicatori cunosc o îmbunătăţire, ceea ce ne vorbeşte despre scăderea poverii fiscale.

Aceasta s-a datorat în urma implementării cotei „0” pentru profitul reinvestit. În 2012 povara fiscală pentru întreprinderile prelucrătoare creşte brusc, întrecând chiar cotele de până la 2008, când a fost introdus

regimul special. Deşi, în 2013 observăm o diminuare a poverii fiscale faţă de 2012, ea rămâne, totuşi, superioară faţă de perioada predecesoare introducerii regimului fiscal special. În perioada analizată venitul din vânzări a crescut cu 75%, iar impozitul pe venit a crescut cu 78%.

Considerăm că mecanismul fiscal în actuala sa structură poate fi considerat ca unul care nu stimulează activitatea întreprinderilor din industria prelucrătoare.

Pentru a stimula procesul investiţional şi a lărgi potenţialul de export a ţării noastre, Guvernul trebuie să ia măsuri în vederea diminuării poverii fiscale în această ramură prin introducerea unor subvenţii, credite bancare la rate reduse şi privilegii fiscale.

Concluzii

Eficacitatea politicii fiscale se manifestă prin consecinţele ei asupra activităţii economice. Mecanismul fiscal este un mecanism cu un potenţial înalt de aplicare diferenţiată, adică care permite de a stimula activitatea diferitor activităţi separat una de cealaltă.

Micşorarea poverii fiscale pe fundalul majorării volumului de producţie industriale poate fi considerată ca un compromis reuşit între funcţia fiscală şi stimulativă a acestui mecanism. Creşterea poverii fiscale din ultimii doi ani în industria prelucrătoare este un semnal spre autorităţi pentru a reacţiona în această ramură.