Activitatea economica si componentele de baza

Necesităţile economice şi resursele economice. Legea avansării permanente a necesităţilor şi legea rarităţii resurselor economice - interdependenţa lor şi consecinţele

Prin nevoi umane înţelegem ansamblul cerinţelor oamenilor de a avea şi utiliza bunuri materiale şi servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la un moment dat. Ele apar ca nevoi sociale, întrucît trebuinţele sînt izvorîte din condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din cerinţele de consum ale acestora, precum şi din cerinţele rezultate din participarea lor la viaţa socială.

Multitudinea de necesităţi umane nu poate fi satisfăcută cu bunuri luate direct din natură, decît în foarte mică măsură. Majoritatea bunurilor trebuie create prin muncă, de aceea şi sînt considerate necesităţile omului motorul întregii activităţi economice şi punctul de plecare a oricărei ştiinţe economice. Teoria economică se ocupă de necesităţile economice. Pentru ca nevoile să devină economice, trebuie îndeplinite două condiţii:

• să existe bunuri disponibile şi accesibile să le satisfacă;
• bunurile să fie relativ rare, ceea ce conduce la existenţa unei pieţe prin care un individ este dispus să le achiziţioneze, iar altul care le posedă doreşte să le cedeze prin intermediul unui schimb.

Caracteristicile necesităţilor economice sînt:

• Multitudinea şi diversitatea necesităţilor.
• Intensitatea şi ierarhia nevoilor - unele sînt mai presante, conform căreia se formează ierarhia.
• Stabilitatea sau limitarea în capacitate a nevoilor. Pentru nevoile elementare o cantitate finită de bunuri dorite poate fi suficientă în vederea satisfacerii lor. În consecinţă, intensitatea acestor cerinţe descreşte pe măsură ce sînt satisfăcute. La limită ele pot da naştere la o suferinţă.
• Interdependenţa nevoilor.

Nevoile constituie cel mai important factor care intervine în formarea cererii şi a consumului efectiv. Nevoile transformate în mobiluri directe ale activităţii economice devin interese economice. Interesele economice reprezintă nevoile umane înţelese de oameni şi devenite mobiluri ale confruntării şi cooperării lor în vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii cerinţelor. Sistemul nevoilor economice trebuie corelat cantitativ, calitativ şi structural cu cel al resurselor economice. Din totdeauna echilibrul dinamic Nevoi-Resurse a constituit o preocupare centrală a societăţii. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor materiale, umane, financiare şi informaţionale ce pot fi atrase şi efectiv utilizate pentru producerea de noi bunuri economice necesare satisfacerii nevoilor umane; ele constituie suportul consumului.

Creşterea şi diversificarea continuă a cerinţelor determină ca resursele economice să fie relativ limitate. Dacă despre necesităţi putem spune că sînt reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altor categorii de nevoi, atunci raritatea relativă a resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. În consecinţă se impune utilizarea raţională şi eficientă a surselor economice disponibile, obţinîndu-se maximum de efecte utile cu un consum minim de resurse.

Problemele economice fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine?

Activitatea economică reprezintă procesul complex ce reflectă ansamblul comportamentelor oamenilor, al reacţiilor şi al deciziilor lor variate, referitoare la atragerea şi la utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Structura activităţii economice cuprinde următoarele elemente:

Producţia reprezintă aceea componentă a activităţii economice ce constă în combinarea şi utilizarea resurselor materiale şi umane în vederea obţinerii de noi bunuri economice cu o utilitate sporită a acestora. Procesul de producţie cuprinde:

• producţia de bunuri;
• producţia de servicii;
• producţia de informaţii.

Circulaţia (schimbul) cuprinde acele activităţi ce asigură mişcarea continuă a bunurilor economice, a banilor, precum şi a capitalurilor între vînzători şi cumpărători. Schimbul are două acte distincte: M-B şi B-M.

Repartiţia constituie acea componentă a activităţii economice prin intermediul căreia bunurile materiale şi serviciile sînt orientate spre destinaţiile lor şi se asigură distribuirea şi redistribuirea veniturilor către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii (plata salariilor, a profiturilor, a impozitelor, a taxelor, crearea resurselor investiţionale). Prin intermediul repartiţiei se asigură remunerarea factorilor de producţie.

Consumul , act final al activităţii economice, constă în utilizarea efectivă a bunurilor economice de către oameni, inclusiv de stat, în scopul satisfacerii cerinţelor. În acelaşi timp, consumul verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor.

Orice etapă de dezvoltare a modului de producţie înaintează principalele probleme economice fundamentale, care, după conţinutul şi realizarea lor în practică introduc diferit momente specifice în etapa dată a modului de producţie. Teoria economică urmăreşte descoperirea regulilor unei alocări satisfăcătoare a resurselor rare, de care agenţii economici dispun, pentru a satisface cît mai deplin posibil nevoile lor.

Alocarea resurselor, adică ajustarea mijloacelor la scopuri, presupune trei decizii fundamentale:

• Ce bunuri se vor produce şi în ce cantităţi, ţinînd seama de nevoile sociale.
• Cum producem, ce metode se vor utiliza pentru a produce bunurile respective. Alegerea se va face în funcţie de natura şi condiţiile producţiei, precum şi de resursele limitate existente. De aceea, nu întotdeauna soluţia tehnică cea mai bună este şi soluţia economică optimă. Trebuie avut în vedere confruntarea dintre costuri şi satisfacţii.
• Pentru cine este destinată producţia, adică cum se repartizează bunurile între diferiţi indivizi şi între diferite folosinţe.

Problema alegerii. Modelul posibilităţilor de producţie a societăţii

Raritatea resurselor determină anumite sacrificii din partea agenţilor economici în alegerea soluţiilor economice. De exemplu, dacă se alocă o cotă mai mare de resurse pentru îmbrăcăminte, cu atît mai puţine rămîn pentru satisfacerea nevoilor de hrană sau de informare. Satisfacerea celorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui bun anume poartă denumirea de cost de oportunitate. De asemenea, raritatea reclamă decizii care implică selectarea unei variante în detrimentul altora.

Caracteristica sistemelor economice. Modele contemporane ale dezvoltării economice

Cadrul social-economic de desfăşurare a activităţii economice apare, înainte de toate, sub forma principiilor generale de organizare a economiei naţionale, adică a regulilor de comportament economico-social. Prin sistem economic înţelegem ansamblul relaţiilor economice istoriceşte determinate, al instituţiilor, al organismelor şi al altor elemente ale suprastructurii politice, juridice şi ideologice, cu rol economic, al mijloacelor, al pîrghiilor şi al mecanismelor prin intermediul cărora se derulează viaţa economică.

Răspunsurile ce pot fi date problemelor fundamentale Ce? Cum? Pentru cine? ne conduc la ideea că două modele şi regimuri istorice reţin, îndeosebi, atenţia:

• sistemul economiei de piaţă;
• sistemul economiei de comandă.

Modelul teoretic al sistemului economiei de piaţă îşi are originea în filosofia liberalismului economic şi a proprietăţii private. El presupune o concurenţă liberă, producţia depinde de libera iniţiativă a agenţilor economici; cine produce, cum se produce se hotărăşte prin deplina libertate a acestora. Pe de altă parte, toţi producătorii sînt concurenţi, fiecare caută să vîndă mai bine decît partenerii. Avînd ca stimul de funcţionare interesul personal, sistemul are drept cadru de organizare întreprinderea privată. Acest sistem exclude intervenţia administrativă a statului şi a altor centre de presiune în viaţa întreprinderii.

Modelul teoretic al sistemului economiei de comandă are ca fundament proprietatea publică generalizată şi interesele colective şi se bazează pe rolul decisiv al statului în organizarea conducerii activităţii economico-sociale, utilizînd ca pîrghie planificarea centralizată, autoritară. Concurenţa este complet suprimată, ceea ce influenţează negativ randamentul activităţii economice şi interesul personal.

În activitatea economică reală, nici unul din modelele teoretice prezentate nu a funcţionat în formă pură. În cadrul oricărei economii naţionale contemporane se interpătrund, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste.

Chiar se poate spune că economia de schimb contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină elemente ale sistemului de piaţă cu implicarea statului în economie.

În fiecare sistem există modelele sale naţionale de organizare a economiei, deoarece ţările se deosebesc istoric, prin nivelul de dezvoltare economică, prin condiţiile sociale. Cele mai cunoscute modele din lume sînt următoarele:

Modelul american e construit pe stimularea totală a activităţii de antreprenoriat şi îmbogăţirea celei mai active părţi din populaţie. Păturilor vulnerabile li se creează un nivel de viaţă normal prin acordarea indemnizaţiilor. Problema egalităţii sociale aici nici nu se pune. Modelul se bazează pe un nivel înalt al productivităţii muncii şi orientarea populaţiei spre atingerea succesului personal.

Modelul japonez se caracterizează printr-o anumită rămînere în urmă a nivelului de trai a populaţiei de la nivelul productivităţii muncii. Din această cauză se micşorează sinecostul producţiei şi ridicarea puterii ei concurenţiale pe piaţa mondială. Un aşa model e posibil doar printr-un înalt nivel de autoconştiinţă, prioritatea intereselor naţiunii faţă de interesele unei persoane concrete, dorinţa populaţiei de a merge la anumite jertfe materiale pentru înflorirea ţării.

Modelul suedez se deosebeşte printr-o puternică politică socială, direcţionată spre reducerea inegalităţii materiale din contul redistribuirii venitului naţional în favoarea păturilor vulnerabile, prin intermediul unei taxe înalte de impozitare.