Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate. Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.

Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:

• economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;
• economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;
• economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături:

• au caracter obiectiv şi istoric;
• servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie;
• constituie baza economică a societăţii;
• determină structura socială în orice ţară.

Principalele relaţii economice le constituie relaţiile de proprietate.

Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).

Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii Moldova).

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).

Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).

În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private),sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.

Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:

1. interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria);
2. unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?);
3. istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).

Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.

Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:

Etapa antică , care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.

Etapa medievală , care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale:

• ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală;
• ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii.

Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.

Etapa mercantilistă , care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.

Etapa fiziocrată , care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.

Etapa liberalismului clasic , care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

Etapa naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.

Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

Etapa keynesiană , care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme:

1. necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză;
2. stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
3. reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă;
4. analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

Etapa neoliberală , care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în următoarele:

• limitarea statului în activitatea economică;
• stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
• reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;
• elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.

„Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice. Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

Etapa naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.

Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

Etapa keynesiană , care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme:

1. necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză;
2. stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
3. reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă;
4. analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

Etapa neoliberală , care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în următoarele:

• limitarea statului în activitatea economică;
• stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
• reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;
• elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.

Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel:

1. studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate;
2. studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;
3. studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.

Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte).

Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).

Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.

Analiza economică se manifestă în următoarele forme:

• analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate);
• analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice;
• analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;
• analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp;
• analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;
• analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.

Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.

Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică . Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.

Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.

Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.

Metoda de experiment . Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.

În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea intereselor personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.

În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică şi lege economică.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).

Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc.

Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe:

• prima – categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă);
• a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă);
• a treia – categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).

Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.

Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată de Parlament).

Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.

Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei muncii); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii); legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex., legea acumulării de capital).

Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.

Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice . Teoria economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează legile economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei, şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).

A doua – funcţia metodologică . Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.

Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economicefundamentale (teoria economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea ş. a.); ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia agriculturii, transportului, finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice de graniţă (geografia economică, econometria, sociologia economică ş. a.).

A treia – funcţia practică . Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic:

• asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
• asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime;
• stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste;
• asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora;
• repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă;
• asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.);
• asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale.

Aceste scopuri stau în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană.

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.

Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.