Relatiile de proprietate in economia de piata

Obiectul, subiectul şi atributele proprietăţii

Proprietatea, în general, reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor, relaţii guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.

În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile între indivizi şi grupuri sociale în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate.

Proprietatea exprimă :

• relaţiile social-efective de exercitare a atributelor de proprietar asupra unor bunuri identificabile şi măsurabile în mod direct şi nemijlocit;
• manifestarea concretă a personalităţii umane în actul social;
• cauzele reale ale statornicirii unui anumit tip de proprietate (tradiţii, mecanisme speciale de impunere).

Conţinutul proprietăţii, în esenţă, redă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei.

Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici. Astfel, ca subiecţi ai proprietăţii se manifestă indivizii, ca persoane fizice, familiile, sociogrupurile, organizaţiile.

Indivizii sânt subiecţi ai proprietăţii în toate formele acesteia. Ei pot fi indivizi producători, care îşi valorifică forţa de muncă de care dispun, şi indivizii neproducători, care pot dispune utilizarea bunurilor de care dispun de către alţi oameni, angajaţi.

Sociogrupurile reunesc mai mulţi indivizi, care au cel puţin o trăsătură comună obiectivă, generatoare a unor interese şi comportamente similare.

Organizaţiile naţionale şi internaţionale pot fi subiect al proprietăţii cu condiţia respectării unor criterii riguroase, clar precizate, privitoare la formarea şi atribuţiile lor. Organizaţiile naţionale există ca uniuni de întreprinderi, constituite pe ramuri, sectoare, zone şi unităţi teritorial-administrative. Organizaţiile internaţionale se constituie prin asocierea agenţilor economici sau a organizaţiilor din două sau mai multe ţări.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, care se prezintă sub forma unor entităţi identificabile şi măsurabile economic. În economia de schimb au importanţă bunurile economice, respectiv acelea, care intră în circuitul mărfar sau, cel puţin, sânt măsurabile în expresie bănească.

Ca raport social-economic proprietatea exprimă:

• o apropiere, o însuşire a unui bun sau serviciu;
• subiectul, titularul proprietăţii îşi exercită atributele prin puterea proprie, supunându-se doar legii;
• subiectul sau titularul proprietăţii îşi realizează atributele în interesul său.

Din totdeauna, în societate au existat şi vor exista reguli de proprietate, de organizare a raporturilor dintre oameni, în vederea utilizării bunurilor.

În prezent structura internă a raportului economic de proprietate cuprinde:

• Apropierea ca drept de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în proprietatea sa.
• Dreptul de posesiune a persoanei asupra unui bun dat.
• Utilizarea obiectului proprietăţii pe care îl are în posesiune.
• Însuşirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, manifestarea raporturilor de proprietate asupra rezultatelor economice.
• Apropierea ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii.

Exercitarea acestor atribute, în condiţiile respectării legii, constituie monopolul proprietarului, iar înstrăinarea lor este o funcţie exclusivă a acestuia.

.

Tipurile de proprietate şi caracteristica lor

Coexistenţa mai multor forme de proprietate în economie, cu numeroase variante de organizare, de conducere şi de funcţionare reprezintă o cerinţă obiectivă demonstrată de întreaga evoluţie a societăţii omeneşti. Experienţa ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă a dovedit că, în prezent, coexistenţa mai multor tipuri de proprietate este pe deplin compatibilă cu spiritul de întreprinzător al celor trei agenţi economic: firma, întreprinzătorii individuali şi statul.

Condiţiile social-economice diferite de-a lungul istoriei, au impus în mod clar două forme fundamentale de proprietate:

• proprietatea privată (particulară);
• proprietatea publică (de stat).

Proprietatea privată deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu economie de piaţă. Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, de posesiune şi utilizare a bunurilor:

• proprietate individuală în cadrul căruia cel ce stăpâneşte factorii de producţie îi şi foloseşte direct;
• proprietate privat-individuală în cadrul căreia proprietarul deţine factori de producţie pe care îi utilizează cu lucrători salarizaţi nonproprietari;
• proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate particulară, se prezintă, la rândul ei, ca: asociaţii ale proprietarilor individuali; societăţi de capitaluri, în care proprietarii fie că utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei însuşi sânt participanţi la procesul de producţie.

Proprietatea publică (de stat) prezentă în toate ţările lumii, în proporţii diferite, se caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află în proprietatea organizaţiilor statale privite ca subiect de proprietate. Ea este cadrul favorabil pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării unor sectoare de largă utilitate publică: electricitate, distribuţia de gaz metan, apă şi canalizare, transport aerian şi feroviar ş.a. gestionarea obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina administraţiilor publice centrale sau locale.

Din combinarea formelor fundamentale de proprietate, în proporţii diferite a rezultat proprietatea mixtă, prezentă în toate ţările lumii.

Capitalul unităţilor ce fac parte din proprietatea mixtă are ca sursă de provenienţă participările unor persoane fizice (proprietate individuală sau privată) şi ale unor persoane juridice (cooperative, societăţi de capital) inclusiv ale diferitor întreprinderi şi organizaţii publice. Dacă au loc participări din mai multe ţări, se formează proprietatea mixtă, multinaţională.

Realitatea economică poate atesta existenţa şi altor forme de proprietate, care însă reprezintă, de fapt, modalităţi diferite de asociere a formelor menţionate.

Totalitatea formelor de proprietate apărute în concordanţă cu legile obiective, sânt compatibile. Criteriul esenţial al compatibilităţii şi al modificării raporturilor dintre ele constă în sporirea eficienţei economice şi în perfecţionarea aparatului tehnic de producţie al societăţii. În acelaşi timp, pluralismul formelor de proprietate generează competiţia dintre ele. Aceasta în sensul că fiecare unitate economică, indiferent de forma de proprietate, ia parte la procesul concurenţial general.

Particularităţile privatizării în Republica Moldova

În Republica Moldova a demarat procesul de privatizare propriu-zis, când în virtutea legii “Cu privire la privatizare” sânt distribuite şi puse în aplicare conform destinaţiei lor bonurile patrimoniale. Însăşi esenţa privatizării ca proces de înstrăinare a bunurilor statului în proprietatea cetăţenilor şi asociaţiilor lor, efectuat de către organele puterii de stat. Au fost adoptate trei programe de privatizare:

• 1994 - privatizarea contra bonurilor patrimoniale;
• 1995-1996 - privatizarea mixtă contra bonurilor patrimoniale şi mijloacelor băneşti;
• 1997 - privatizarea contra bani.

Iniţiativa şi rolul decisiv în efectuarea procesului de privatizare îi aparţine statului. Privatizarea patrimoniului economic al ţării la iniţiativa statului ne vorbeşte de faptul că statul îşi schimbă programul de activitate economică fiind îndreptată spre căutarea noilor căi de avansare a eficacităţii economice în cadrul economiei de piaţă.