Conţinutul şi rolul managementului financiar al întreprinderii

Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării si utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării si utilizării cât mai eficiente a profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a 2 principii de bază:

• autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de procurare şi gestiune a capitalului;
• eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în urma gospodăririi şi utilizării capitalului.

Rolul fundamental al managementului financiar în cadrul întreprinderii se concretizează în:

Maximizarea valorii întreprinderii

Valoarea unei întreprinderi nu este dată numai de valoarea prezentă a patrimoniului său ci trebuie luate în consideraţie şi următoarele aspecte:

• valoarea întreprinderii este o valoare actuală, adică echivalentul prezent al rezultatelor sale viitoare;
• valoarea este o mărime dinamică şi nu statică ce este percepută în interdependenţă cu procesul de valorificare a patrimoniului;
• evaluarea întreprinderii reflectă în acelaşi timp şi efectele riscurilor interne şi externe ce pot afecta nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor aşteptate.

În concluzie, se poate spune ca maximizarea valorii întreprinderii depinde de nivelul performanţelor asigurate de activitatea întreprinderii şi de stăpânirea riscurilor financiare în general.

Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea performanţelor întreprinderii la un nivel care să asigure obţinerea unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de resurse şi dacă este necesar, să permită restituirea acestor resurse. Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente reflectă o risipire a resurselor, dăunătoare atât pentru întreprindere cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.

De asemenea, gestiunea financiară a întreprinderii nu urmăreşte obţinerea cu orice preţ a profitului maxim pe termen scurt ci acorda o mai mare importanţă stabilităţii performanţelor pe termen lung, încercând sa găsească un compromis satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Stapânirea riscurilor financiare

Principalele riscuri financiare la care este expusă întreprinderea sunt:

Rriscul de exploatare are în vederea stucturarea costurilor întreprinderii în costuri fixe şi costuri variabile, această repartiţie determinând o dependenţă mai mică sau mai mare a rezultatelor la evoluţia producţiei şi vânzărilor. Astfel, o întreprindere având cheltuieli fixe foarte mari este mai supusă ricului deoarece dacă aceste cheltuieli se repartizează pe o cantitate limitată de producţie determina pierderi însemnate.

Dacă activitatea întreprinderii şi cererea de piaţă permit o producţie ridicată, cheltuielile fixe se repartizează asupra unei producţii suficiente şi se pot obţine profituri.

Riscul de îndatorare este legat de structura de finanţare a întreprinderii şi se manifestă atunci când rentabilitatea economică a întreprinderii îndatorate este inferioară ratei medii a dobânzii aferente creditelor acordate. Dacă întreprinderea creşte volumul de credite ea se obligă să obţină profituri suplimentare care permită remunerarea şi rambursarea acestor credite.

Riscul de faliment este consecinţa insolvabilităţii întreprinderii şi poate determina chiar dispariţia acesteia. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment, deseori întreprinderea îsi asigură supravieţuirea dar chiar şi în acest caz sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea viitoare a întreprinderii.

Riscul valutar şi riscul de rată a dobânzii sunt riscuri financiare specifice legate de evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale şi de evoluţia posibilă a ratei dobânzii. Orice întreprindere care efectuează operaţii în devize sau monedă străină se expune riscurilor de pierdere legate de evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb între momentul încheierii unei tranzacţii şi momentul efectuării efective a plăţii.

De asemenea, întreprinderile sunt expuse efectelor nefavorabile date de variaţia ratelor dobânzii pe piaţa de capital. Acest risc afectează atât întreprinderile care angajează noi credite (cheltuielile financiare cresc ca urmare a creşterii dobânzilor) cât şi cele împrumutate (dacă au acordat credite cu dobândă fixa care asigură o remuneraţie plafonată în timp ce dobânda de pe piaţa financiară poate creşte).

Menţinerea solvabilităţii sau stăpânirea echilibrului financiar

Solvabilitatea reprezintă aptitudinea unei întreprinderi de a face faţă datoriilor sale când acestea ajung la scadenţă. Menţinerea solvabilităţii este esenţială, asa cum am arătat, pentru prevenirea riscului de faliment. În cazul întreprinderilor insolvabile creanţierii prejudiciaţi pot cere urmărirea în justitie, acţiune ce se poate încheia cu pierderea totală sau parţială a patrimoniului debitorului falimentar. Prin urmare, gestiunea financiară are un domeniu de acţiune foarte larg impunând, în special, rezolvarea a două probleme esenţiale:

• asigurarea echilibrului financiar, respectiv echilibrarea fluxurilor de încasari şi plăţi;
• rentabilizarea utilizării fondurilor, asigurându-se atât remunerarea acestora cât şi dezvoltarea întreprinderii.

Respectarea cerinţelor gestiunii financiare impune efectuarea unui control riguros ce urmareşte:

• să măsoare diferenţele între previziuni şi realizări;
• stabilirea cauzelor dificultăţilor financiare care afectează sau ameninţă întreprinderea;

• sa indice decizii corective care să redreseze situaţia financiară atunci când este nevoie;
• sa revizuiască, dacă este necesar, obiectivele şi previziunile iniţiale.