Mecanismul financiar şi structura financiară a întreprinderii

Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii.

Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:

• reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
• financiare (monedă)

Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismului financiar. Fluxurile financiare pot fi:

• Fluxuri financiare de contrapartidă - se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real cu monedă sau invers;
• Fluxuri financiare decalate - apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ financiar.
• Fluxuri financiare multiple - pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este un intermediar financiar.
• Fluxuri financiare autonome - se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.

Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel în care se recuperează.

Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.

Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:

• ciclul de investiţie - amortizare
• ciclul operaţional
• ciclul operaţiunilor financiare

Ciclul de investiţie - amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe termen lung TL. Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai multe perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral.

Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce valoarea activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a capitalului productiv va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor.

Ciclul operaţional cuprinde:

• achiziţia de bunuri şi servicii
• transformarea acestora în produse finite
• vînzarea lor

Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi capitalului de producţie.

În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.

Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile procedurile de acordare sau luare de împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă.

Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii

Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor. Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor criterii:

După apartinenţă:

• capital propriu
• capital împrumutat

După scopul de întrebuinţare:

• capital de producţie, caracterizează mijloacele întreprinderii investite în active operaţionale
• capital speculativ, caracterizează acea parte a capitalului care se întrebuinţează în procesul efectuării operaţiunilor speculative financiare
• capital dat cu împrumut

După formele de investire, capitalul poate fi:

• în formă materială
• în formă nematerială
• în formă bănească

După durata de utilizare:

• capitaluri permanente
• capital propriu
• capital împrumutat pe TL
• capitaluri pe TS

Capitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:

• simplicitatea atragerii
• capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achita dobînzi
• asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de faliment.

Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi neajunsuri , ca:

• costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului împrumutat
• posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii capitalului propriu din contul atragerii capitalului împrumutat.

Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă limitează ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului din capitalul investiţiilor.

Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje:

• asigurarea creşterii potenţialului financiar;
• cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
• autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.

În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca:

• creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
• dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura pieţii;
• procedura complicată de atragere.

Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai mic, însă este supusă unui risc de faliment la fel de mare.

Criterii de optimizare a structurii financiare

Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.

Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:

• Efectul de îndatorare
• Rentabilitatea financiară
• Capacitatea de îndatorare

Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:

• Re Rd - efect de îndatorare pozitiv
• Re Rd - efect de îndatorare negativ

Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd.

• Re = Profit / Active
• Eî = CÎ / CP * (Re - Rd)

Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele caracteristici:

Capitalul investit se estimează la 30 mii lei, inclusiv din surse proprii 6 mii lei. Re aşteptată este de 15% şi Rd este de 10%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.

Eî = 24 000/6000 (15% - 10%) = 20%

Randamentul final este Re + Eî = 15 + 20 = 35%.

Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar.

Rf = PN / CP

De exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C

Calculul rentabilităţii financiare a proiectelor de investiţii Tabelul 1.1

Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia cheltuielilor financiare fixe.

Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat.

Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi indicatori cu capacitate de îndatorare:

• Coeficientul îndatorării globale
• CÎG = Datorii totale/Total Capital 2/3 Sau CÎG = Datorii totale / Capital propriu 2
• Coeficientul de îndatorare la termen
• CÎT = Datorii la termen/Capital permanent У2 sau CÎT = Datorii la termen/Capital propriu 1