Esenţa sistemului de credit, structura şi funcţiile sale

Activitatea de credit

Activitatea de credit reprezintă o sferă a iniţiativei private (antreprenoriatului), al cărei scop este atragerea şi acumularea mijloacelor temporar disponibile, apoi repartizarea acestora între anumite verigi economice în condiţii de plată, exigibilitate şi rambursabilitate. Operaţiunile de credit întră în atribuţiile celor mai diverse instituţii bancare şi parabancare.

De aceea sistemul de organizare a deservirii financiare şi de credit joacă un rol important în dezvoltarea businessului subiecţilor economici şi al populaţiei, precum şi în soluţionarea problemelor sectorului cheltuieli a bugetului de Stat.

De eficacitatea şi funcţionarea neîntreruptă a mecanismului financiar şi de credit, de accesul liber la resursele băneşti, de siguranţa şi gradul de garanţie a îndeplinirii obligaţiilor de către debitori şi creditori depinde în mare măsură nu numai obţinerea la timp şi în cantităţi suficiente a mijloacelor necesare de către anumite unităţi gospodăreşti, organizaţii administrativ-teritoriale şi alte structuri, ci şi ritmurile dezvoltării economiei naţionale în ansamblu.

Fiecărei etape a dezvoltării economiei îi corespunde un anumit sistem de forme organizaţionale şi metode economice de realizare a obiectivelor sus-enunţate, care corespund nevoilor efective ale producţiei sociale. La rîndul lor, formele şi mecanismele preponderente de gospodărire pot favoriza dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor financiare şi de credit, dar pot fi şi un obstacol, frînînd realizarea firească şi eficientă a scopurilor lor practice.

Trecerea la reformarea sistemului directiv-distributiv de reglementare centralizată şi rigidă a economiei, inclusiv a relaţiilor financiare şi de credit, a făcut să devină necesară şi reformarea radicală a sistemului de credit – acest pivot al activităţii vitale a societăţii, în special a sferei producţiei materiale şi serviciilor.

Sistemul de credit modernizat, care a unit din punct de vedere organizaţional băncile şi alte instituţii financiare de credit, în faza tranzitorie de constituire a principiilor economiei de piaţă, se caracterizează prin forme juridice de organizare mult mai progresiste, verificate de experienţa mondială, dispunînd de un mecanism adecvat realizării operaţiunilor de credit.

Spre deosebire de finanţarea bugetară nerambursabilă, gratuită, sistemul de credit a prins a stimula mai eficace atît întrebuinţarea propriului capital, cît şi a mijloacelor împrumutate. Actualul sistem de credit are ca scop mobilizarea capitalurilor şi veniturilor temporar disponibile ale societăţii, acumularea şi transformarea acestora în capital de împrumut, pentru a-l oferi ulterior spre folosinţă pe un anumit termen, cu condiţia rambursării şi achitării unei plăţi prestabilite, subiecţilor economici, populaţiei şi statului (guvernului).

În ţările industriale avansate, unde funcţionează normal mecanismul de piaţă care autoreglează procesul de deservire a necesităţilor pieţei prin intermediul masei monetare, sistemul de credit s-a constituit, ca un ansamblu, un complex de forme şi funcţii organizaţional-juridice specializate, în vederea implementării relaţiilor de credit. Acest sistem întruneşte diverse forme de credit şi, respectiv, este diversă şi structura organizaţiilor de credit, fiecare dintre acestea îndeplinindu-şi funcţiile specifice de acumulare şi distribuire a capitalului bănesc.

De aceea împărţirea funcţiilor între anumite verigi ale sistemului de credit este motivată obiectiv prin diversitatea metodelor şi mijloacelor de activitate ale acestora şi rolul diferit pe care îl au în procesul de reproducţie a capitalului. Pot fi evidenţiate două grupuri omogene de relaţii de credit specifice: cele din cadrul instituţiilor bancare şi cele din cadrul instituţiilor nebancare.

Respectiv, ambele verigi ale sistemului de credit, care reprezintă organizaţiile bancare şi parabancare, formează aşa-numitele subsisteme bancar şi parabancar. Primul susbsistem include bănci şi alte instituţii de tip bancar (de exemplu, casele de scont). Cel de-al doilea sistem este reprezentat de instituţiile specializate financiare şi de credit şi cele poştale şi de asigurări.

Pentru majoritatea ţărilor puternic industrializate din Europa de Vest, S.U.A., Japonia, în condiţiile actuale, sunt caracteristice sistemele de credit cu trei sau patru niveluri. De regulă, în primele niveluri intră diverse tipuri de bănci, iar în ultimele – instituţiile specializate financiare şi de credit nebancare. Gradul de dezvoltare a structurilor enumerate, care alcătuiesc, în ansamblul lor, conceptul de „sistem de credit”, în diferite ţări, este diferit. După numărul de verigi ale sistemului de credit şi gradul de dezvoltare a acestora, pot fi definite particularităţile sistemelor de credit din diverse ţări.

Sistemul de credit , ca şi orice ramură a economiei naţionale, necesită o organizare corespunzătoare a verigilor sale, o anumită ordine ierarhică a structurii elementelor ce o alcătuiesc: evidenţierea verigii centrale administrative şi a organelor inferioare (funcţionale). În vederea coordonării activităţii acestora din urmă, organul administrativ este abilitat cu funcţia de supraveghere (monitorizare) a activităţii instituţiilor de credit, efectuînd totodată analiza acestei activităţi şi îndreptînd-o, prin folosirea pîrghiilor existente, pe făgaşul necesar.

Principala sarcină a organului administrativ constă în a asigura continuitatea şi siguranţa funcţionării sistemului de credit, eficienţa financiară şi de credit a ciclului economic, în a nu permite creşterea sau reducerea neîntemeiată a volumului operaţiunilor de credit.

Conform specializării funcţionale şi volumului serviciilor financiare de credit, prestate către anumite unităţi economice, nucleul sistemului de credit îl alcătuieşte sistemul bancar, căruia îi revine cea mai mare pondere a sarcinii de deservire financiară şi de credit a ciclului economic. Unicul organ coordonator al activităţii instrumentelor de credit este Banca Centrală (de emisiune), care îndeplineşte funcţiile de gestiune a proceselor de organizare a deservirii financiare şi de credit-decontare a economiei.

Banca Centrală, însă, nu-şi exercită direct influenţa şi nu-şi îndeplineşte funcţiile de reglementare, verificare şi supraveghere decît privind instituţiile bancare, precum şi alte instituţii specializate în operaţii pur bancare, care deţin licenţa sa. Asupra celorlalte verigi ale sistemului de credit,

Banca Centrală şi instituţiile sale nu-şi pot exercita influenţă directă decît în anumite situaţii, iar în majoritatea cazurilor – doar o influenţă intermediată, ce se manifestă prin interconexiunea operaţiunilor financiare şi de credit şi prin raporturile reciproce dintre diverse sectoare ale pieţei serviciilor financiare şi de credit.

În afară de aceasta, instituţiile financiare şi de credit specializate (I.F.C.S.) se caracterizează prin subordonare dublă: pe de o parte, fiind legate de efectuarea operaţiunilor financiare şi de credit, acestea sunt nevoite să se conducă după regulile în vigoare ale Băncii Centrale; pe de altă parte, specializîndu-se în anumite operaţiuni financiare, de asigurare, investiţionale etc., I.F.C.S. nimeresc sub impactul acţiunilor de reglementare ale departamentelor de resort.

În felul acesta, verigile inferioare ale sistemului de credit se pot afla concomitent în subordonare dublă sau triplă. Şi nu rareori se întîmplă că unele cerinţe normative, de rigoare ale unui departament nu se potrivesc cu indicaţiile altui departament, situaţie care permite instituţiilor de credit să manevreze, făcînd uz de indicaţiile normative cele mai convenabile lor.

Pentru a stabili contacte şi relaţii durabile între veriga superioară, de conducere, şi verigile inferioare, e nevoie de existenţa unor canale sigure de legătură, de un „mecanism de transmisie” adecvat, care să contribuie la aducerea cît mai operativă la cunoştinţa verigilor inferioare a deciziilor adoptate de conducerea de vîrf. Ca propagatori ai măsurilor adoptate de Banca Centrală pot servi instituţiile sale regionale, iar la nevoie – instituţiile special desemnate şi abilitate de către Banca Centrală.

În scopul creşterii gradului de eficacitate şi operativitate a măsurilor de reglementare ale Băncii Centrale, se practică divizarea sistemului bancar şi parabancar în sectoare, ce includ o serie de instituţii similare după caracteristicile lor funcţionale.

De exemplu, sectorul băncilor funciare, sectorul creditului de consum, sectorul companiilor leasing ş.a. Scopul principal al acestei divizări constă în instituirea unor reguli şi proceduri regulatoare diferenţiate în funcţie de specificul organizării operaţiunilor şi activităţii instituţiilor fiecărui sector. Pentru realizarea principalelor obiective ale politicii Băncii Centrale, aceasta din urmă desemnează o Instituţie Centrală a sectorului respectiv, abilitată cu organizarea acţiunilor şi măsurilor de reglementare şi verificare.

În funcţie de modul de cosubordonare a instituţiilor de credit, conform legislaţiei bancare şi ierarhiei sistemului de credit, pot fi remarcate, în primul rînd, două tipuri de structură a sistemului bancar: cu un singur nivel şi cu două niveluri, care sunt parte integrantă a întregului sistem bancar.

Sistemul bancar cu un singur nivel presupune predominarea relaţiilor orizontale dintre bănci, universalizarea operaţiunilor şi funcţiilor lor. În cadrul sistemului bancar cu un singur nivel, toate instituţiile de credit, inclusiv Banca Centrală, se află pe aceeaşi treaptă ierarhică, îndeplinind funcţii analogice de prestare a serviciilor de credit şi de decontare şi plată pentru clientela sa. Acest principiu structural este caracteristic atît ţărilor cu structuri economice în curs de dezvoltare, cît şi ţărilor cu regimuri totalitare de guvernare (administrativă de comandă).

Sistemul bancar cu două niveluri se bazează pe relaţiile reciproce dintre bănci sub două aspecte: pe verticală şi pe orizontală. Relaţiile de subordonare pe verticală sunt relaţiile dintre Banca Centrală, ca centru administrativ, de conducere, şi verigile inferioare – băncile comerciale specializate; relaţiile pe orizontală presupun relaţii de parteneriat bazate pe drepturile egale dintre diferite verigi. În cazul dat, se produce divizarea funcţiilor administrative şi operaţionale, legate de deservirea economiei.

Banca Centrală nu mai rămîne bancă, în sensul deplin al cuvîntului, decît pentru două categorii de clienţi – băncile comerciale şi cele specializate şi structurile guvernamentale, devenind însă prioritare funcţiile sale de „bancă a băncilor” şi de administrare a activităţii instituţiilor bancare, pentru reglementarea şi supravegherea funcţionării pieţei de servicii financiare şi de credit.

Astfel, după cum rezultă din analiza structurii organizaţional-funcţionale, cele mai importante unităţi structurale, care ocupă primele două niveluri ale sistemului bancar, sunt băncile. Acesta este cel mai răspîndit grup de instituţii de credit (ele, tradiţional, ocupă primul loc după volumul propriilor resurselor), care prestează partea majoritară a serviciilor şi, în fond, sunt instituţii de profil universal (cu excepţia doar a unui număr mic dintre acestea).

În categoria operaţiunilor bancare tipice întră:

• atragerea mijloacelor în conturile de decontare (curente) şi pentru depuneri (investiţii) pe termen;
• darea cu împrumut a mijloacelor acumulate în condiţii de plată, exigibilitate şi rambursabilitate;
• executarea decontărilor.

Actualmente, cadrul operaţiunilor bancare s-a lărgit considerabil, dispărînd treptat limita dintre tradiţionalele operaţiuni bancare şi cvasibancare, apoi, respectiv, şi limita dintre operaţiunile bancare şi parabancare (din nivelurile 3 şi 4 ale sistemului de credit, pe care le vom analiza la sfîrşitul acestei prelegeri).

Totuşi, specificul activităţii băncilor constă în faptul ca resursele bancare se formează pe bază de titluri de creanţă (depozite, depuneri) fixate pe sume. Practicînd intermedierea în sfera creditelor, decontărilor în numerar, băncile îşi asumă anumite riscuri (legate de pierderea rezervelor şi veniturilor băneşti acumulate) faţă de clientelă şi deponenţi.

Prin urmare, sfera de activitate a băncilor include comerţul (tranzacţiile) cu bani şi prestarea de servicii, legate de acest gen de activitate, persoanelor juridice şi fizice (intermedierea plăţilor, servirea de casă, gestionarea depozitelor şi altor bunuri ale clienţilor). În funcţie de specificul funcţiilor îndeplinite, băncile se clasifică în doua categorii de bază: cu drept de emisiune şi fără drept de emisiune.

Băncile de emisiuni

Acestea, de regulă, sunt băncile centrale, abilitate cu dreptul de emitente a semnelor monetare destinate circulaţiei. Principala sarcină a băncilor care îndeplinesc funcţiile de băncii centrale şi care nu fac comerţ cu marfă monetară decît în mediul bancar, fără a stabili nemijlocit relaţii cu anumite unităţi economice, constă în gestionarea activităţii de emisiune, de credit şi de decontare şi plată a sistemului bancar. Ele nu reprezintă nici organizaţii comerciale, nici organe ale conducerii (administraţiei) de stat în sensul tradiţional al cuvîntului.

Statul, de regulă, nu abilitează cu dreptul de emisiune decît o singură bancă, căci dacă ar fi împuternicite toate băncile cu dreptul de emitere a banilor, s-ar dezorganiza întreaga circulaţie bănească a ţării. Banca de emisiuni dispune de sume foarte mari de bani, de care nu pot dispune alte bănci, fiindcă pasivele sale includ mijloacele bugetare şi numerarul aflat în circulaţie.

Această situaţie îi o sferă posibilitatea de a acorda sprijin tuturor celorlalte bănci şi de a dirija activitatea acestora. Banca de emisiuni devine un adevărat centru de organizare a activităţii bancare a ţării, în jurul căruia se grupează toate celelalte bănci şi instituţii de credit.

Printre alte funcţii, cele mai caracteristicile pentru Banca Centrală sunt:

• emiterea banilor şi controlul asupra circulaţiei băneşti;
• funcţia de centru de decontare şi de rezervă al băncilor;
• rolul de „creditor în ultimă instanţă”, „bancă a băncilor”, „bancher al guvernului”;
• stabilirea obiectivelor prioritare ale politicii monetare şi de credit şi ale politicii valutare a ţării şi realizarea lor;
• determinarea bazelor juridice şi precizarea principiilor de funcţionare a instituţiilor financiare şi de credit, a pieţelor de operaţiuni de credit pe termen scurt şi pe termen lung, precum şi a tipurilor documentelor de plată care circulă în ţara dată.

Practica mondială cunoaşte diferite metode de constituire a băncilor centrale, a structurii lor organizaţionale. În ierarhia sistemelor bancare ale ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată, Banca Centrală ocupă un loc special. Ea nu numai că deţine monopolul emiterii bancnotelor (biletelor de bancă), reglementării circulaţiei băneşti, a creditului, nu numai că păstrează rezervele oficiale de aur şi valută, ci şi îndeplineşte funcţia de organ al reglementării de către stat a economiei.

Abilitarea Băncii Centrale cu drepturile sus-enumerate şi cu alte drepturi (acestea vor fi analizate mai detaliat într-o prelegere special rezervată) asigură funcţionarea eficientă a primelor două niveluri ale sistemului bancar. Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, Banca Centrală are nevoie de o largă reţea de instituţii regionale şi de un aparat central.

În conformitate cu funcţiile sus-indicate, sunt sistematizate şi operaţiunile active şi pasive ale Băncii Centrale. Principala sursă a rezervelor sale este emiterea semnelor băneşti, care reprezintă unul din capitolele de bază ale pasivului bilanţului său. Un rol important în organizarea operaţiunilor în pasiv ale Băncii Centrale îl joacă resturile de mijloace (soldurile) în conturile bancare corespondente şi de rezervă, conturile structurilor şi organizaţiilor guvernamentale, precum şi capitalul (fondurile) şi rezervele băncilor, alte pasive.

Dintre operaţiunile active, cea mai mare importanţă o au tranzacţiile cu hîrtii de valoare de stat, depunerile de valori în aur şi valută, numerarul (soldurile) de casă, operaţiunile de credit şi reescont.

Principalele forme juridice de organizare a activităţii Băncii Centrale, în condiţiile actuale, sunt:

• Banca Centrală unitară cu o participare de 100% a statului la formarea capitalului ei;
• societatea pe acţiuni, o parte din ale cărei acţiuni aparţin statului (sau statul nu participă de loc);
• uniunea de tip asociativ (cu participarea sau fără participarea structurilor de stat);
• sistemul de bănci independente, care îndeplinesc, în ansamblu, funcţiile de Bancă Centrală.

Băncile comerciale (universale)

Alcătuiesc veriga inferioară a sistemului bancar (ocupînd al doilea nivel în ierarhia sistemului de credit), care constă dintr-o reţea de instituţii bancare independente (autonome) şi care prestează nemijlocit servicii de credit şi decontare pentru clientelă pe baze comerciale. Principala componentă a acestei verigi o reprezintă băncile comerciale (universale) a căror activitate este universală.

Băncile celui de-al doilea nivel asigură intermedierea în sfera creditelor şi investiţiilor, executării plăţilor, altor servicii bancare. Activitatea de intermediere a băncilor face să scadă gradul de risc şi incertitudine în sfera economică atît în ţară cît şi dincolo de hotarele ei.

Concentrînd cea mai mare parte a capitalului de împrumut, băncile comerciale se ocupă, practic, cu toate tipurile de operaţiuni financiare, de credit şi decontare, legate de deservirea ciclului economic al clientelei lor. Principalele funcţii tradiţionale ale băncii comerciale sunt:

• acumularea mijloacelor, economiilor şi sumelor băneşti temporar disponibile;
• asigurarea funcţionării mecanismului de decontare şi plăţi, organizarea decontărilor în domeniul economiei naţionale, sistematizarea operaţiunilor de efectuare a plăţilor;
• creditarea anumitor unităţi economice, persoane juridice şi fizice, prestarea serviciilor financiare şi de credit pentru ciclul economic intern şi extern;
• scontarea cambiilor şi evidenţa operaţiunilor cu aceste titluri.

În ultima perioadă, băncile comerciale universale, care execută, potrivit unor calcule, de la 100 la 300 de feluri de operaţiuni, se angajează din ce în ce mai mult într-o activitate necaracteristică lor, pătrunzînd în anumite sfere, netradiţionale pentru bănci, de antreprenoriat financiar, leasing şi factoring şi practicînd şi alte genuri de servicii financiare şi de credit, lărgind mereu spectrul serviciilor prestate şi îmbunătăţind calitatea lor, concurînd pentru atragerea noilor clienţi cu perspectivă.

Băncile specializate

Activitatea băncilor specializate are ca scop prestarea, de regulă, a unui sau două servicii pentru majoritatea clienţilor lor. Drept un alt tip de specializare poate servi prestarea de servicii doar unei anumite categorii de clienţi (de exemplu, băncilor bursiere, cooperatiste, comunale) sau specializarea într-o anumită ramură.

Cel mai pregnant se manifestă specializarea funcţională a băncilor, căci acest tip de specializare influenţează în principiu caracterul activităţii băncii, determină specificul formării activelor şi pasivelor, structurii bilanţului băncii, precum şi modul de organizare a lucrului cu clientela. Aceste bănci adesea sunt foarte eficiente atît din punct de vedere a sistemului bancar însuşi, cît şi a întregii ramuri industriale.

Băncile de investiţii şi de inovaţii sunt specializate în acumularea mijloacelor băneşti pe termene lungi, inclusiv pe calea lansării împrumuturilor prin emiterea de obligaţiuni şi acordării de împrumuturi pe termen lung. O particularitate a activităţii băncilor de investiţii constă în orientarea acestora spre deservire şi participarea la activitatea de emisiune şi de fundare a companiilor industriale, includerea lor în componenţa holdingurilor bancare sau a marilor companii financiare ce pot presta un spectru larg de servicii financiare.

Băncile de scont şi de depozit sunt specializate în operaţiuni de acordare a creditelor pe termen scurt (în medie, de la 3 la 6 luni), pentru atragerea şi plasarea mijloacelor băneşti temporar disponibile, iar, în volumul total al operaţiunilor active, o pondere esenţială au operaţiunile de credit şi de scont cu poliţe (cambii) comerciale cu scadenţă scurtă.

Băncile de economii (banca de împrumut şi economii, banca de împrumut şi ajutor reciproc) acumulează venituri şi economiile populaţiei şi acordă împrumuturi pentru necesităţi de consum. Aceste bănci îşi organizează activitatea pe baza atragerii depunerilor mici pe un anumit termen, deşi, de regulă, majoritatea lor practică administrarea facturilor scadente cu diverse regimuri de utilizare, care permit retragerea mijloacelor depuse la termen, practic, oricînd şi fără nici o restricţie, cu excepţia sumelor deosebit de mari, pentru a căror retragere băncile cer să fie informate din timp, ca să-şi înştiinţeze clientela.

Termenul informării diferă în mod esenţial de la bancă la bancă. În volumul operaţiunilor active predomină depunerile ipotecare gajate cu bunuri imobiliare şi hîrtii de valoare, precum şi acordarea de credit populaţiei.

Băncile ipotecare (funciare) efectuează operaţiuni de credit pentru atragerea şi plasarea mijloacelor pe termen lung, gajate cu bunuri imobiliare (pămînt, clădiri, alte construcţii). Specificul formării pasivului băncilor ipotecare constă în ponderea considerabilă a fondurilor proprii şi atrase pe calea lansării de obligaţiuni ipotecare şi a titlurilor de gaj, garantate cu imobile. Specializarea băncilor ipotecare constă în acordarea de credit ipotecar garantat (reipotecat) cu bunuri imobiliare.

Scopul organizării şi activităţii băncilor cooperatiste (cooperativelor) nu este obţinerea profitului, ci satisfacerea necesităţii de servicii bancare a membrilor cooperativei de credit sau, altfel zis, contribuirea la deservirea financiară şi de credit şi la dezvoltarea sferei cooperaţiei. Factori ai băncilor cooperatiste sunt, desigur, cooperativele.

Specificul operaţiunilor constă în existenţa, pe lîngă fondurile tradiţionale, şi a fondurilor de rezervă cu destinaţie specială. În volumul operaţiunilor active se evidenţiază împrumuturile pe termen scurt şi pe termen mediu, inclusiv din fondurile speciale; operaţiunile de scont şi factoring, operaţiunile de andosare (prin procură), păstrarea valorilor, operaţiunile de leasing şi factoring. Totodată, băncilor cooperatiste le este caracteristică practica acordării de împrumuturi, garantate, de regulă, cu valori financiare şi materiale.

Crearea şi activitatea băncilor comunale sau a băncilor care deservesc economia locală, au căpătat răspîndire în mai puţine ţări. Fundarea băncilor comunale (municipale) are ca scop contribuirea la dezvoltarea şi prestarea serviciilor financiare şi de credit sferei economice locale.

Forma organizaţional-juridică de activitate este un factor extrem de important pentru crearea, consolidarea şi dezvoltarea economică ulterioară a persoanei juridice atît ca instituţie bancară, cît şi ca orice altă unitate economică. De alegerea corectă a formei juridice, mai tîrziu, depind posibilităţile reale de sporire a fondurilor proprii şi de atragere a mijloacelor băneşti împrumutate, caracterul şi specificul organizării procesului de gestiune şi, respectiv, a procesului de producţie, formele şi felurile de control, fapt ce are o mare importanţă pentru activitatea băncilor.

În funcţie de forma de organizare a activităţii, instituţiile bancare se clasifică în bănci unitare, sociale (în participaţie) şi pe acţiuni.

Băncile unitare reprezintă instituţii bazate pe o conducere autoritară, unipersonală şi au un singur proprietar – statul sau o persoană privată.

Băncile sociale (în participaţie) sunt bazate pe participarea colectivă, de parteneriat a diferitelor persoane fizice şi juridice la formarea propriului capital. Există două tipuri principale: asociaţii şi societăţi pe acţiuni.

Asociaţia reprezintă o uniune de întreprinderi şi organizaţii (precum şi de cetăţeni), fundată în baza unui acord şi asocieri a unei părţi din patrimoniul membrilor care o alcătuiesc după principiul calităţii de membru, în scopul desfăşurării activităţii economice în comun şi obţinerii profitului.

Societatea pe acţiuni este principala, iar actualmente şi cea mai eficientă formă juridică de organizare a activităţii, fiind şi una din cele mai răspîndite varietăţi de societăţi cu răspundere limitată. În funcţie de caracterul relaţiilor reciproce cu compania-pilot, societăţile pe acţiuni pot avea statut de companie subordonată sau de filială.

În scopul coordonării şi elaborării de comun acord a acţiunilor, sporirii eficienţei politicii promovate, sunt create diverse uniuni bancare, interbancare şi asociaţii intergospodăreşti, bazate atît pe principiile de asociere benevolă a unor structuri independente, cît şi pe drepturile de proprietate, control şi administrare centralizată, subordonare şi dependenţă directă.

Băncile, în scopul protecţiei intereselor lor profesionale, înfiinţează diverse uniuni, grupări bancare, sau devin membre ale asociaţiilor interbancare sau intergospodăreşti, bazate pe sistemul de participare mutuală la capital sau pe relaţii contractuale.

Specializarea se manifestă cel mai pregnant în activitatea şi structura organizatorică a uniunilor asociative şi corporative, iar între cele asociative – în activitatea organizaţiilor necomerciale (asociaţii, uniuni, ligi) şi comerciale (carteluri, sindicate, consorţii).

Asociaţiile şi uniunile

Principalele particularităţi şi caracteristici ale activităţii structurilor asociative sunt:

• caracterul benevol al calităţii de membru bazat pe comunitatea de interese;
• delegarea unei serii de împuterniciri uniunii asociative în baza deciziilor adoptate de membrii săi;
• forma convenţională (pe baza de contract) de organizare a relaţiilor dintre asociaţie şi membrii acesteia.

Uniunile şi asociaţiile reprezintă organizaţii de sine stătătoare înfiinţate ca unităţi structurale independente, ce s-au unit după principiul benevol şi pe baza comunităţii de interese economice.

Principalul obiectiv al activităţii lor este asigurarea îmbinării intereselor dezvoltării economice cu satisfacerea intereselor comerciale ale membrilor şi favorizarea dezvoltării şi sporirii volumului de producţie a mărfurilor şi serviciilor prestate organizaţiilor, întreprinderilor, cooperativelor şi populaţiei.

Asociaţiile şi uniunile au statut de persoană juridică, balanţă şi patrimoniu autonom, iar membrii lor îşi păstrează independenţa economică deplină şi drepturile de persoană juridică. Toate relaţiile economice şi de producţie şi celelalte raporturi reciproce dintre membrii asociaţiei şi dintre aceştia şi asociaţie se stabilesc pe bază de contract.

Pentru administrarea diverselor tipuri de structuri asociative poate fi instituit un aparat executiv care să asigure funcţionarea organului superior şi celui executiv, procesele de pregătire şi realizare a deciziilor.

Pentru conducerea întregii activităţi, în perioada dintre întrunirile generale, adunarea generală alege organul administrativ (consiliul de conducere).

Întreaga activitatea operativă valutar-financiară şi contractual-juridică este realizată de aparatul de specialişti calificaţi incluşi în schema de personal.

Ligile

În majoritatea lor, reprezintă sau asociaţii internaţionale, sau uniuni pur interbancare, sau alte uniuni profesionale. Membri ai ligilor pot fi băncile comerciale, uniunile şi asociaţiile bancare, organizaţiile financiare şi de credit, precum şi alte persoane juridice şi fizice, care contribuie la dezvoltarea sferei bancare şi participă energic la activitatea băncilor. Toţi membrii ligilor sunt egali în drepturi.

Sensul principal al activităţii ligii băncilor constă în unirea eforturilor tuturor membrilor lor în vederea perfecţionării sistemului bancar. Funcţiile de bază ale ligii bancare sunt: favorizarea dezvoltării independente a tuturor varietăţilor şi tipurilor de bănci şi instituţii de credit, participarea la formularea bazei legislative şi normative pentru prosperarea activităţii bancare, ţinînd cont de practica mondială, şi coordonarea activităţii băncilor comerciale, uniunilor bancare în scopul realizării programelor cu caracter general bancar (informaţie, comunicaţii, programe investiţionale etc.).

Organul suprem de conducere a ligii este adunarea generală a membrilor săi. În perioada dintre adunările generale, activitatea ligii bancare e dirijata de un consiliu coordonator, iar conducerea curentă a activităţii ligii o înfăptuieşte organul ei executiv – direcţia ligii bancare.

Consorţiul

O formaţiune asociativă foarte răspîndită, de tip comercial, este consorţiul, care reprezintă o asociaţie provizorie, pe bază contractuală, de diverse unităţi economice, inclusiv bănci, a cărei scop este implementarea unui proiect.

După atingerea scopului – realizarea programelor investiţionale, sociale, tehnico-ştiinţifice sau altor programe – consorţiul sau îşi încetează activitatea, iar patrimoniul său este împărţit proporţional contribuţiei fiecărui participant (membru), sau se încheie un nou contract consorţial. Activitatea consorţiului este organizată după principiul finanţării comune în participaţie a lucrărilor, corespunzător specificului activităţii organizaţiilor fondatoare, precum şi după principiul răspunderii materiale pentru neexecutarea sau executarea lor inadecvată.

Sindicatele bancare

Adesea uniunile consorţiale bancare se mai numesc sindicate bancare. În practica bancară, sunt cunoscute cu denumirea de sindicate şi asociaţiile bancare provizorii, înfiinţate pentru realizarea unor lansări (emisiuni) importante de hîrtii de valoare, deservirea activităţii de emitere-fondare, desfăşurată de clienţi.

Cartelul

Cartelul este o asociaţie de întreprinderi, organizaţii, bănci, la a cărui bază stă acordul cu privire la cotarea volumului de producţie, mărfuri şi servicii, preţurile şi tarifele de vînzare, condiţiile de comercializare şi delimitare a pieţelor de desfacere.

Persoanele juridice-membre ale cartelului îşi păstrează independenţa economică, comercializează de sine stătător producţia în conformitate cu contractul încheiat.

Sindicatul

Este un tip de asociaţie de întreprinderi, organizaţii, bănci, ce presupune centralizarea aprovizionării membrilor săi şi desfacerii mărfurilor produse de ei, fapt care permite eliminarea concurenţei dintre partenerii lui în domeniul achiziţiilor de materie primă şi vînzării producţiei finite. Sindicatul poate fi condus, conform unei înţelegeri între parteneri, de sindicat, sau de unul dintre membrii săi, sau de un organ administrativ special creat în acest scop, care trebuie să fie abilitat cu drepturile corespunzătoare şi să aibă statut de persoană juridică.

Membri ai sindicatului pot fi nu numai întreprinderile şi băncile, ci şi asociaţiile acestora. În asemenea caz, acestea îşi pierd independenţa comercială complet, iar pe cea de producţie – parţial, deşi toţi membrii sindicatului continuă să fie persoane juridice de sine stătătoare. Direcţia, care asigură în mod centralizat desfacerea şi efectuează achiziţiile, adună toate comenzile de producţie, furnizată de întreprinderile sindicatului, şi le repartizează corespunzător cotelor stipulate în contract.

Concernele

Cea mai cunoscută formă de tratare a noţiunii de concerne este aceea de uniune a unui număr mare de întreprinderi industriale, financiare şi comerciale, de organizaţii, societăţi şi bănci, bazată pe forma publică de proprietate şi deţinere a pachetului majoritar de acţiuni. Întreprinderile-membre al concernului, înfăptuiesc o activitate în comun pe baza centralizării funcţiilor pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică şi de producţie, precum şi o activitate investiţională, financiară, economică externă şi administrativă. În componenţa concernului intră holdingul (societate-pilot pe acţiuni) şi societăţile pe acţiuni subordonate lui.

Nivelurile trei şi patru ale structurii ierarhice a sistemului de credit includ organizaţiile parabancare. Aceste instituţii financiare şi de credit specializate diferă de celelalte prin orientarea lor, sau prin faptul că deservesc anumite categorii de clienţi, sau prin aceea că prestează, în temei, unul ori două tipuri de servicii. Activitatea lor se concentrează, în fond, asupra organizării micului credit, deservirii unui segment redus al pieţei şi, de regulă, prestării de servicii pentru o clientelă mai specifică (de exemplu, servicii de factoring).

Instituţiile financiare şi de credit nebancare completează spectrul operaţiunilor efectuate de bănci pe piaţa capitalurilor de împrumut, unind diverse structuri ale pieţei respective într-un singur sistem. Spre deosebire de bănci, instituţiile financiare de credit nebancare îşi formează resursele pe baza creanţelor specifice, fără calcularea precisă a sumei acestora. Acumulările şi economiile persoanelor juridice şi fizice sunt investite de instituţiile financiare şi de credit ale sferei nebancare în efecte corporative şi de stat.

În funcţie de gradul de stricteţe a reglementării şi licenţierii activităţii instituţiilor parabancare, putem remarca două tipuri de organizaţii de acest gen, care, în fond, determină în sistemul de credit, respectiv, nivelurile sale trei şi patru:

• creditul specializat, cînd există o delimitare precisă între operaţiunile bancare şi cele parabancare şi cînd se aplică interdicţii şi se impun limite pentru bănci privind efectuarea operaţiunilor cvasibancare şi nu este permisă exercitarea funcţiilor bancare „clasice” ale instituţiilor financiare de credit specializate (I.F.C.S.);
• creditul universal, care oferă, practic, tuturor tipurilor de instituţii de credit posibilitatea de a presta diferite genuri de servicii financiare şi de credit (ce-i drept, s-ar putea stabili unele restricţii).

Companiile de asigurări sunt cele mai importante dintre instituţiile financiare şi de credit specializate, care înfăptuiesc asigurarea, adică îşi asumă obligaţia să recompenseze pagubele o dată cu intrarea în vigoare a cazului de asigurare. Mijloacele acumulate, din contul vînzării poliţelor de asigurare cetăţenilor şi oamenilor de afaceri (întreprinzătorilor) sunt folosite pentru cumpărarea obligaţiunilor companiilor industriale şi comerciale, acţiunilor, efectelor de stat.

Deoarece afluxul de mijloace băneşti sub formă de prime şi venituri din asigurări este cu mult mai mare decît sumele plăţilor anuale către deţinătorii de poliţe, companiile de asigurări pot face investiţii substanţiale în efecte de mare rentabilitate cu termene fixe de stingere. Marile societăţi de asigurări se organizează sub formă de companii mutuale, cînd fiecare posesor de poliţă de asigurare este totodată coproprietar al companiei, iar cotele lui de participare reprezintă partea sa socială. O altă formă de organizare a societăţilor de asigurări sunt societăţile pe acţiuni.

Companiile de investiţii au căpătat o răspîndire largă în ţările cu economie de piaţă avansată şi reprezintă societăţi pe acţiuni care se ocupă cu acumularea de fonduri băneşti de la investitorii particulari prin metoda emiterii propriilor hîrtii de valoare şi plasarea ulterioară a acestora în acţiuni şi obligaţiuni ale persoanelor juridice din ţară şi din străinătate.

Deoarece capitalul poate fi investit în diferite hîrtii de valoare, riscul acestor investiţii scade considerabil pentru investitorii privaţi, care şi-au încredinţat propriile economii companiilor de investiţii. Producîndu-se în calitate de intermediar financiar, aceste companii tind, în definitiv, să-şi asigure lor şi investitorilor beneficii cît mai mari şi mai sigure.

În funcţie de metodele de acumulare a resurselor, companiile de investiţii se clasifică în două categorii principale: de tip închis (cu un număr fix de acţiuni emise, care se cotează pe piaţa titlurilor de valoare şi nu pot fi răscumpărate pînă în momentul lichidării companiei); de tip deschis (aceste companii oricînd îşi pot vinde şi răscumpăra noile acţiuni emise de ele).

În afara propriilor mijloace, companiile de investiţii sunt în drept să folosească în proporţii limitate, mijloacele luate cu împrumut: companiile de tip închis pot lansa (emite) obligaţiuni de împrumut plasabile pe piaţa hîrtiilor de valoare, iar companiile de tip deschis – pot atrage credite bancare.

Fondurile de pensii sunt create de companiile private sau de stat pentru a executa plata pensiilor muncitorilor şi funcţionarilor care au atins vîrsta respectivă. Resursele lor se acumulează din vărsămintele regulate ale persoanelor juridice şi fizice, precum şi din veniturile provenite din operaţiunile active (în temei, efectuate cu hîrtii de valoare ale fondurilor).

Aceste mijloace se investesc, mai cu seamă, în efectele întreprinderii care a creat fondul, precum şi ale companiilor conexe şi subordonate (fondurile de pensii constituite din fondul centralizat), iar plata pensiilor este executată din încasările şi veniturile curente (fonduri de pensii care n-au fost constituite din fondul centralizat).

Fondurile pot fi gestionate de către întreprinderi sau, prin procură, de către bănci (fondurile neasigurate) şi companiile de asigurare (fonduri asigurate).

Companiile financiare acordă credit solicitanţilor (clientelei) cumpărînd titlurile lor de creanţă. Există trei tipuri de companii financiare: cele de credit pentru consuma, destinate cumpărării mărfurilor de folosinţă îndelungată; cele de intermediere, cînd companiile industriale îşi acordă reciproc credite comerciale; cele specializate în acordarea unor împrumuturi mici solicitanţilor individuali. În mediul companiilor financiare, ocupă un loc important holdingurile.

Principalele surse de mijloace ale companiilor financiare sunt depozitele pe termen. În plus, acestea acumulează un număr mare de acţiuni de la firmele industriale şi comerciale, instituţiile financiare şi populaţie, fapt ce le permite să controleze activitatea acestora. Companiile financiare, în ultima perioadă, îşi extind spectrul de operaţiuni şi servicii prin efectuarea tranzacţiilor leasing, factoring etc.

Camerele de decontare (de cliring ) sunt instituite pentru efectuarea plăţilor prin compensarea reciprocă a datoriilor şi creanţelor între bănci. Camera de decontare nu efectuează compensările decît în bază de cecuri, cambii şi alte documente prezentate băncilor-membre ale Camerei. La sfîrşitul zilei, Camera calculează soldul global al fiecărei bănci. Băncile care au sold debitor la decontările zilei expirate, efectuate cu toţi ceilalţi membri ai Camerei, trebuie să verse suma ce o datorează în contul Camerei de decontare, iar băncile cu sold creditor – să primească banii cuveniţi de la ea.

Sistemul poştal şi de economii reprezintă o varietate deosebită a instituţiilor financiare de credit specializate. Prin intermediul oficiilor poştale, acestea din urmă acumulează economii de la populaţie, încasează şi eliberează mijloace băneşti, efectuînd totodată operaţiuni financiare de credit şi coordonînd toate acţiunile.

Firmele de leasing cumpără maşini şi utilaj, apoi le dau cu chirie întreprinderilor arendaşe, care achită chiria pe parcursul utilizării obiectelor de arendă. De regulă, de procurarea maşinilor şi utilajului se ocupă companiile şi firmele de leasing subordonate băncilor. Leasingul este avantajos atît pentru organizaţiile de leasing, cît şi pentru arendaşi. Primele obţin din aceste tranzacţii beneficii, aceştia din urmă, fără a-şi cheltui banii, se aleg cu fondurile fixe de care au nevoie în activitatea lor economică.

Firmele de factoring organizează vînzarea de conturi către firma-factor, care poate fi reprezentată de orice bancă comercială, companie financiară sau firmă factorială specializată. În cazul acestor tranzacţii, plătitorul pe bază de cont (debitorul) primeşte un aviz cu privire la vînzarea creanţelor sale şi este dator să achite plăţile necesare nemijlocit factorului.

Totodată, există diverse tipuri de servicii factoriale:

• cumpărarea facturilor cu rabat şi cu achitarea plăţii către factor;
• asumarea de către factor a răspunderii pentru toate operaţiunile de evidenţă a vînzărilor companiei şi de administrare a conturilor (facturilor) debitorilor acesteia, de întocmire regulată a situaţiilor cu privire la starea conturilor şi încasarea datoriilor (împrumuturilor);
• garantarea achitării totale a plăţii pentru marfa livrată, chiar dacă cumpărătorul depăşeşte termenul de plată.

Serviciile de factoring sunt prestate, de regulă, marilor companii, firme, care efectuează un volum impunător de operaţii comerciale. Deoarece întregul risc de neplată a facturilor şi-l asumă factorul, acesta, de regulă, achită iniţial doar partea majoritară din plata cuvenită (80-90% din suma totală a facturilor), iar ceilalţi bani îi trece în rezerva ce urmează să fie restituită după achitarea de către debitor a întregii sume datorate.

Lombardurile practică, în temei, acordarea de împrumuturi pe termen scurt, gajate cu bunuri imobiliare, ce alcătuiesc 50-80% din valoarea bunului dat în gaj. Pe lîngă acordarea de credite, ele efectuează operaţiuni de păstrare a valorilor depuse de clienţii lor, de vînzare pe baze de comision a bunurilor lombardate. În funcţie de gradul de participare a statului şi a capitalului privat la activitatea lombardurilor, acestea din urmă se clasifică în lombarduri publice, private şi mixte (cu capital privat şi de stat).

Asociaţiile (alianţele) de credit sunt organizaţii cooperatiste de economii, create, de regulă, de către sindicate sau grupuri de persoane private, care se unesc pe bază de interese materiale comune. Fondurile lor se acumulează din cotizaţiile şi cotele de participare ale asociaţilor şi din mijloacele provenite din emisiunile de obligaţiuni.

Activele asociaţiilor de credit includ, în temei, împrumuturile de consum acordate membrilor lor; scontarea poliţelor; operaţiunile de intermediere a tranzacţiilor comerciale şi de comision; serviciile de consultanţă şi audit prestate membrilor asociaţiei.

Societăţile de credit sunt create în vederea prestării serviciilor de credit şi plată pentru propriii membri. Fondurile lor se formează din cotele de participare şi taxele nerambursabile de înscriere, din atragerea operaţiunilor comerciale şi de intermediere pe baze de comision. Mijloacele acumulate sunt destinate acordărilor de împrumutări.

Societăţile de creditare reciprocă sunt destinate, în temei, deservirii businessului mic şi mijlociu. Membri ai societăţii pot fi atît persoane fizice, cît şi persoane juridice. Capitalul societăţilor se acumulează din taxele de înscriere (înregistrare) ale membrilor. Fiecare membru al societăţii, în momentul intrării, varsă o parte din suma creditului (ce i-a fost deschis) cu titlu de plată a cotei sale de asociat. La ieşirea din societate, achită creditul (plătind dobanda) şi o parte din suma pagubelor societăţii, apoi i se restituie taxa de înscriere şi bunurile depuse în gaj.

Asemenea societăţi sunt instituţiile parabancare, care, de regulă, practică organizarea sferei micului credit şi se specializează în prestarea serviciilor pentru un cerc restrîns de clienţi, sau în efectuarea unor operaţiuni strict determinate. Mai mult decît atît, după cum s-a remarcat deja, în ultima perioadă organizaţiile parabancare şi-au extins spectrul de operaţiuni, însuşind multe din tranzacţiile analogice bancare (recepţionarea depunerilor, acordarea împrumuturilor, efectuarea calculelor ş.a.), numai că în proporţii mult mai mici.

Dezvoltarea sistemului bancar cu multe niveluri a făcut să se intensifice concurenţa dintre diferite instituţii financiare de credit. O dată cu înfiinţarea noilor instituţii de credit, a crescut nu numai rivalitatea dintre instituţiile „noi” şi „vechi”, ci şi rivalitatea dintre noile organizaţii nebancare financiare şi de credit specializate.

Creşterea tensiunii concurenţiale dintre diverse instituţii financiare de credit reflectă situaţia de pe pieţele capitalurilor de împrumut în diferite faze ale ciclului economic. Astfel, în perioada de depresie, se înteţeşte lupta pentru investirea capitalului de împrumut; în perioada de înviorare şi avînt economic – lupta pentru atragerea mijloacelor acumulate şi a economiilor populaţiei sub formă de depuneri pe termen, taxe de asigurare şi vărsăminte în fondul de pensii. Companiile de asigurări rivalizează cu fondurile de pensii pentru atragerea economiilor viitorilor pensionari şi investirea lor în sfera creditului de consum.

Între instituţiile de credit se desfăşoară o aprigă luptă de concurenţă – atît a preţurilor, cît şi fără acestea. De exemplu, băncile de economii folosesc din plin posibilităţile concurenţei valorice (de preţuri). Sporind dobanzile la depuneri, băncile de economii, obţin avantaje în lupta de atragere a economiilor populaţiei.

Companiile de asigurări, fondurile de pensii utilizează metodele concurenţei nonvalorice (fără implicarea preţurilor). De exemplu, prestează clienţilor o gamă mult mai variată de servicii, implementează noi tipuri de asigurare, cît mai flexibile, asigură condiţii avantajoase la încheierea contractelor.

Pentru a-şi spori competitivitatea, instituţiile financiare de credit mai mari au început să presteze servicii firmelor mici şi mijlocii, fapt ce a condus la creşterea considerabilă a volumului operaţiunilor şi tranzacţiilor lor active. Urmărind acelaşi scop, marile instituţii financiare şi de credit utilizează pe larg noile realizări ale tehnicii şi tehnologiile informaţionale avansate.

Astfel, introducerea tehnicii electronice de calcul în activitatea băncilor, companiilor de asigurări, altor instituţii financiare şi de credit a făcut să scadă considerabil cheltuielile, să crească nivelul şi calitatea administrării acestora din urmă.