Teorii asupra creditului

Relaţiile de credit au existat încă în economiile premonetare, cînd au apărut şi s-au dezvoltat raporturile marfă-bani. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de mărfuri. Apariţia creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare al schimbului, cînd vînzătorul preda valori de întrebuinţare în schimbul unor promisiuni că va primi cîndva o valoare.

Teoriile economice atestă apariţia iniţială a noţiunii de credit încă în antichitate, în Orientul Mijlociu, unde constituia monopolul marilor proprietari funciari şi al preoţilor. Dovezi privind activitatea de acordare a împrumuturilor au fost găsite încă în Codul de legi a lui Hammurabi în Babylonul Antic în sec.XVIII î.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la egipteni şi fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapeziţi”) şi romani (“argentari”).

Activitatea acestora era însă în realitate cămătărie (Cămătărie provine de la noţiunea de camătă, care reprezintă o dobândă foarte ridicată percepută la împrumuturi şi practicată în sclavagism, feudalism şi capitalismul în ascensiune, din cauza resurselor băneşti limitate şi a riscului de nerambursare.) şi zărăfie (Zărăfie înseamnă îndeletnicirea zarafului de a schimba banii.).

Primele institute care au efectuat operaţii de profilul actualelor bănci au fost, probabil, cele din oraşele-republici italiene, adică în sec. XII-XIV. Una din celebrele familii italiene din domeniul activităţii de credit a fost familia Medici, care aflîndu-se la guvernarea provinciei Florenţa, acorda împrumuturi familiilor princiare din Italia şi din întreaga Europă.

Prima bancă a fost, de asemenea, înfiinţată in Italia, în 1171, cunoscută sub denumirea Banca din Veneţia, însă ea a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub denumirea Banco di Rialto. Creditul a devenit unul din mecanismele fundamentale ale vieţii economice începînd din 1850, după revoluţia industrială, făcînd posibilă anticiparea cumpărărilor, şi, astfel, exercitînd un efect multiplicator asupra activităţii economice.

Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice au fost formulate diverse concepţii şi expuse păreri cu privire la credit. Platon considera că „statul trebuie să ţină sub control încasarea dobânzii pentru împrumuturi (a cametei), precum şi vînzarea mărfurilor în credit, reglementînd preţurile în aşa mod încît acestea să asigure vînzătorilor un profit moderat.”

În viziunea lui Aristotel, culmea hrematisticii (acumularea bogăţiei sub forma de bani) o constituie camăta, pe care, fireşte o condamnă în termeni categorici, deoarece, susţine el ”banii nu nasc bani”.

Profeţii biblici (Eremia, Isaia, Daniel, Zaharia) în încercarea lor de a impune în viaţa de toate zilele principiile adevărului, justiţiei şi echităţii sociale, condamnă mai ales camăta, considerată a se afla la temelia îmbogăţirii unora şi sărăcirii altora.

În viziunea lui Adam Smith împrumutatul poate dispune de credit, fie ca de un capital, fie ca de o rezervă destinată pentru consumul său imediat. Dacă împrumutatul utilizează creditul în calitate de capital destinat pentru întreţinerea lucrătorilor productivi, care îi reconstituie valoarea cu un profit, atunci el poate să reconstituie capitalul şi să plătească şi dobânda, fără a folosi alt izvor de venit.

Dacă, însă, împrumutatul se serveşte de credit ca de un fond destinat pentru consumul lui imediat, el face ca un risipitor care iroseşte pentru întreţinerea unor inactivi ceea ce era destinat pentru susţinerea celor activi. În acest caz, el nu poate nici să înapoieze capitalul, nici să plătească dobânda, fără a înstrăina sau ataca vre-un alt izvor de venit, cum ar fi proprietatea sau renta pămîntului.

Singurii oameni cărora li se împrumută de obicei fonduri băneşti, fără a se aştepta să se facă din ele o întrebuinţare prea folositoare, sunt nobilii rurali, care se împrumută pe ipotecă. Aproape toate împrumuturile se fac în bani, spune Smith, dar în realitate lucrul de care împrumutatul are nevoie şi pe care şi împrumutătorul i-l dă, nu sunt banii, ci valoarea banilor sau bunurile care se pot cumpăra cu ei.

Mai tîrziu, Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), adept al socialismului de piaţă şi în acelaşi timp părintele anarhismului va înainta teoria creditului gratuit. Căutînd să acţioneze în spiritul socialiştilor idealişti, adică să convingă prin exemplu personal, Proudhon creează o „ bancă populară”, care urma să acorde credit fără dobândă.

Prin crearea acestei bănci, Proudhon urmează mai multe scopuri: făcînd creditul accesibil muncitorilor, el intenţiona să-i prefacă pe micii producători în proprietari, totodată creditul gratuit urma să ducă la scăderea preţurilor şi deci la creşterea nivelului de trai al maselor largi populare. Banca lui n-a funcţionat nici o zi, deoarece nimeni nu s-a găsit predispus să împrumute cuiva bani „pe degeaba”. Dar ideea unui credit ieftin sau gratuit a rămas, fiind apoi preluată de John Maynard Keynes.

După Karl Marx, creditul apare în cadrul acelor relaţii prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea preţului ei. El considera că dobânda, ca şi profitul, este o formă a plusvalorii şi are la temelia sa munca neplătită a muncitorilor.

În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea concepţiilor cu privire la credit şi dobândă, gînditorii s-au angajat în explicarea, justificarea şi utilizarea dobânzii, latură specifică a relaţiilor de credit.

În general dobânda se considera ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relaţiilor economice afirma permanent prezenţa acestui „accident” economic în cadrul procesului de creditare. Această poziţie a filosofilor, teologilor şi profeţilor s-a manifestat din cele mai vechi timpuri şi a durat secole.

John Maynard Keynes, considerat a fi cel mai mare economist al secolului XX, va avea alte idei referitoare la credit, dobândă şi rata dobânzii. Keynes pune accentul pe o intervenţie indirectă de natură creditară. Tot el consideră că stimularea investiţiilor private urma să se înfăptuiască prin intermediul micşorării ratei dobânzii.

Unul din scopurile principale ale politicii monetare ale lui Keynes este menţinerea ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil. Asemeni lui Aristotel şi canoniştilor medievali, savantul englez considera că banii nu produc nimic, de aceea trebuie stimulaţi şi încurajaţi, cei care produc şi nu cei care, tezaurizînd moneda, obţin venituri fabuloase.

Un credit ieftin nu numai că ar stimula investiţiile private, ci şi ar scoate terenul de sub picioarele rentierilor. Iar printr-o micşorare progresivă a ratei dobânzii pînă la zero, această clasă parazitară, care nu investeşte, nu produce, ar fi sortită pieirii. Reducerea ratei dobânzii poate fi realizată pe calea sporirii cantităţii de bani aflaţi în circulaţie (măsură care în mod evident duce la inflaţie).

Dar doctrina lui Keynes suferă de un şir de neajunsuri şi inexactităţi. Astfel, s-a dovedit a fi insuficientă propunerea de a micşora rata dobânzii în scopul stimulării investiţiilor private. Deoarece cînd în timpul crizei statul micşorează rata dobânzii, pentru a stimula investiţiile, capitalurile private preferă să plece peste hotare. Ridicarea ratei dobânzii în perioada expansiunii economice nu reuşea să încetinească ritmurile de creştere economică, întrucît creşterea era stimulată nu atît de rata dobânzii, cît de rata profitului.

Francezul Charles Gide defineşte creditul ca fiind schimbul unei bogăţii prezente contra unei bogăţii viitoare, iar profesorul F.Leitner este de părere că ”sub credit înţelegem cedarea şi primirea unui bun la o epocă, în credinţa că acelaşi bun sau altul de aceeaşi valoare va fi restituit la o dată în viitor, potrivit înţelegerii între părţi”.

Una din cele mai complete definiţii a dat-o germanul Wagner, conform căreia creditul se caracterizează în acel act de schimb privat-economic, prin care un subiect economic cedează în proprietatea unui alt subiect economic, valori economice, cu rezerva dreptului de a avea pretenţiuni asupra lor.

Implicaţiile creditului în multiplele sfere ale economiei şi influenţa sa asupra creşterii economice şi echilibrului monetar explica interesul specialiştilor pentru conţinutul creditului şi definirea lui.

În teoriile economice contemporane creditul este definit ca o relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilă în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului.

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii sau activităţi curente. Fondurile disponibile, constînd în economii pentru diferite perioade de timp, precum şi fondurile strînse prin vînzarea de acţiuni şi obligaţiuni pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de stat şi particulare.

Creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporeşte puterea productivă a capitalului şi asigură un volum mare de produse. Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa creditului în economia fiecărei ţări au marcat o creştere considerabilă, avînd loc totodată, diversificarea funcţiilor îndeplinite de credit.

În primul rînd, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că redistribuie rezervele băneşti disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. Prin disponibilităţi sunt desemnate atît excedentele din conturile întreprinderilor deschise la bănci şi aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi la bănci, cît şi sumele economisite de populaţie pentru diferite scopuri şi depuse spre păstrare la băncile comerciale.

Deci, creditul apare ca un sistem de relaţii între bănci şi întreprinderi, în cadrul căruia mijloacele băneşti ale întreprinderilor, cît şi mijloacele băneşti ale sistemului financiar devin, în urma mobilizării lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit şi sunt utilizate prin redistribuire la acordarea creditelor economiei.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilităţi, băncile, prin creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive, contribuind astfel la creşterea avuţiei reale a societăţii. Din acest motiv se poate afirma că, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului.

Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează orientarea disponibilităţilor spre ramurile sau activităţile mai rentabile, acest lucru asigurînd o mai mare posibilitate de adaptare la cerinţele pieţei interne şi externe. Avînd în vedere cele prezentate, creditul, prin funcţia sa distributivă, participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a capitalului.

Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune. Din faptul că nu orice individ dispune de calităţile necesare sau capitalului necesar pentru a desfăşura activitatea de întreprinzător, se poate observa importanţa pe care o are creditul în procesul de transformare a economiilor în investiţii. Deci, creditul este un important factor al creşterii economice.

Prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor primite, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile, care provoacă pierderi. Un întreprinzător care prezintă iniţiative riguros fundamentate şi însoţite de garanţii reale acoperitoare poate să obţină un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra economiei în ansamblul său.

O altă funcţie importantă a creditului este cea de emisiune monetară. Odată cu diversificarea tehnicii de plată (virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la diminuarea utilizării numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari a monedei de cont (scripturale). Prin aceasta s-a asigurat şi importanta reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici şi instrumente de plată oferite de existenţa creditului făcînd faţă creşterii volumului de tranzacţii.

Reglînd dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului pe de o parte şi creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie la stabilitatea preţurilor.

Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.

Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relaţiilor economice internaţionale prin creditarea activităţilor de comerţ exterior cel mai frecvent cu avantaje deosebite pentru producător. Nu putem ignora nici importanţa creditului în acoperirea bugetului de stat prin creditul public, nici prezenţa din ce în ce mai masivă a lui în rîndul populaţiei sub formele sale de credit de consum, credit ipotecar etc. De asemenea, creditul exercită o influenţă benefică asupra consumului, prin cumpărarea pe credit şi plata în rate a unor bunuri de folosinţă îndelungată.

Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului au crescut mult, o dată cu dezvoltarea economico-socială, devenind o activitate economică deosebit de importantă. Odată cu relevarea acestor funcţii importante, trebuie menţionat, în acelaşi timp că abuzul de credit prezintă şi dezavantaje importante, putînd să determine pierderi pentru instituţiile de credit, falimente ale instituţiilor insolvabile sau influenţe negative asupra conjuncturii economice.