Factorul uman în diversificarea alimentatiei

Intrati în orice magazin de produse alimentare si nu veti putea evita simtamantul ca niciodata n-a existat o asemenea abundenta si varietate a produselor alimentare.

E o priveliste impresionanta, dar care induce în eroare. Desigur, e o abundenta nemaipomenita, caci lumea apuseana n-a fost niciodata atat de supraalimentata. Însa diversitatea nu este aceea pe care s-ar putea sa ne-o închipuim.

Oricat ar parea de curios, cu cat lumea a devenit mai bogata, culturile intensive s-au concentrat asupra productiei doar a catorva varietati.

95% dintre caloriile consumate de populatia globului provin numai din 30 de produse agricole, iar 50%, din numai patru astfel de produse: orez, grau, porumb si cartofi.

Dupa Stefano Padulosi, de la Institutul International de Genetica a Plantelor din Italia, omenirea nu foloseste decat extrem de putin din ceea ce ofera cu generozitate pamantul planetei pe care traim.

În India exista peste 1.000 de produse agricole comestibile, în America de Nord, 1.100. În Africa, numai Ghana are 2.500 de plante care s-ar putea folosi pentru hrana si înca 800, în zona arida a Sahelului. Aceasta înseamna în jur de 6.000 de specii comestibile, înainte de a începe sa adaugam ceea ce se gaseste în America de Sud, în America Centrala, în Australia, cu bogatele insule din zona Pacificului, si în Asia Orientala. De fapt, pe glob exista aproximativ 100.000 de plante comestibile, din care se consuma doar 150 pana la 200.

Cunoscand acestea, se ridica întrebarea de ce varietatea alimentelor pe care le consumam e atat de limitata, cand exista atatea plante comestibile.

Un raspuns l-ar constitui conservatorismul înnascut. Fiecare populatie tinde sa-si transmita obiceiurile de-a lungul generatiilor, în timp ce multe alimente noi trebuie sa se lupte pentru a fi acceptate.

Exemplul cel mai elocvent îl ofera rosiile. S-ar putea sa credeti ca rosiile apartineau dintotdeauna bucatariei italiene, însa ele n-au ajuns din Anzi în Europa decat la începuturile secolului al XVI-lea. Aztecii numeau rosiile tomatl, si primele retete pentru sosurile de rosii folosite la macaroane au aparut dupa 300 de ani. Iar în sutele de ani de la sosirea în Europa, datorita culorii vii si a înrudirii lor taxonomice cu matraguna si zarna (Solanum nigrum), rosiile nu s-au bucurat de o reputatie prea buna.

Catre sfarsitul secolului al XVI-lea, autoritatile germane avertizau ca „rosiile nu trebuie sa fie consumate”. Dupa înca 100 de ani, figurau, în continuare, pe lista plantelor otravitoare.

si au mai trebuit sa treaca înca 100 de ani pana ce Linnaeus a sustinut ca rosiile pot fi consumate fara nici o primejdie. Dar nici atunci lumea nu s-a lasat convinsa cu usurinta, încat, în anul 1820, Robert Gibbon Johnson a mancat doua rosii în fata unei multimi adunate pe treptele tribunalului din localitatea Salem, pentru a dovedi ca nu sunt otravitoare.

Retinerea fata de rosii a existat mult timp si pe meleagurile noastre. De exemplu, în Transilvania, populatia maghiara cultiva rosii, care erau folosite numai pentru prepararea bulionului. Rosii crude au început sa fie consumate numai dupa Unirea de la 1 decembrie 1918, cand populatia a început sa urmeze exemplul functionarilor veniti din Vechiul Regat. Iar vinetele nici nu erau cunoscute.

Azi, pe plan mondial, rosiile ocupa locul al XII-lea pe lista celor mai importante produse agricole.

Pe langa conservatorismul culinar, poate ca motivul principal al limitarii varietatii de pe mese, în special în Apus, se gaseste si în economia productiei de alimente.

O data cu introducerea mecanizarii, a crescut enorm si eficienta, încat renteaza sa ai masini specializate, combine si altele pentru o varietate cat mai redusa de recolte. De asemenea, cercetarile pentru marirea productiei dau rezultate mai rapide daca se efectueaza asupra unor plante deja bine cunoscute.

Are importanta faptul ca, din ce în ce mai mult, hrana noastra provine din specii din ce în ce mai putine? Da, are importanta din mai multe motive.

În primul rand, nu putem fi absolut siguri ca produsele agricole pe care ne bazam acum sunt si cele mai bune pentru noi.

În al doilea rand, diversificarea da stabilitate agriculturii si e mai potrivita tarilor în curs de dezvoltare. Vastele monoculturi din Statele Unite pe care, vazandu-le, Hrusciov le invidia, ambitionan- du-se sa încerce sa le introduca si în Uniunea Sovietica, sunt productive numai daca îti poti permite îngrasamintele, erbicidele si masinile agricole moderne, pentru a obtine o productie mare, care sa ajunga si în hambare. Pentru producatorii mici, varietatea da siguranta ca o boala sau o anumita conditie climatica nu va distruge întreaga productie. De asemenea, diversificarea ofera posibilitatea cultivarii fiecarui colt de pamant. Îndraznesc sa cred ca, pentru conditiile din tara noastra, diversificarea va garanta o alimentatie mult mai echilibrata.

În sfarsit, al treilea factor care face ne sa limitam atat de mult gama plantelor consumate este gustul. Sotia mea nu poate uita chinul pe care l-a simtit atunci cand a trebuit sa consume ciorba sau supa de agrise pe care mama mea a pregatit-o cu ocazia primei ei vizite în casa noastra.

Iar azi observ aproape acelasi chin din partea vizitatorilor din Romania care, poate, în locul fripturilor, desigur numai cei care nu asculta emisiunile despre sanatate oferite de postul de radio „Vocea Sperantei”, gasesc în farfurie conopida, macris, gulii, sparanghel si înca altele care, din pacate, nu se bucura de prea mare simpatie în multe parti ale tarii.

Sa nu credeti ca numai romanii sunt asa. Poate ca nu stiti ca, în ultimii 100 de ani, singurul fruct provenit din America de Sud, care a devenit popular în Apus, este kiwi.

Desigur, gusturile cu care ne-am obisnuit din frageda copilarie ne fac sa preferam anumite alimente. Iar aversiunea adolescentilor este, cel putin în parte, de înteles, deoarece ei nu se gandesc la aspectele nutritive. Adultii însa trebuie sa stie ca papilele gustative se obisnuiesc mai repede decat am crede cu gusturi noi, mai ales cand stim de ce consumam un anumit aliment.

Chiar daca ne vine greu s-o recunoastem, gusturile noastre s-au alterat si nu ne putem conduce dupa ele. Vinul nu va avea niciodata gustul apei, totusi cei întelepti vor renunta la chemarea gustului, ascultand de ratiune.