Structura procesului de muncă

Elementele procesului de muncă

Procesul de muncă este acea latură a procesului de producţie care reprezintă activitatea executantului în cadrul producţiei materiale sau în îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.

În cadrul fiecărui proces de producţie întîlnim o serie de operaţii (tehnologice, de control şi de transport).

Operaţia de muncă este acea parte a procesului de muncă de a cărei efectuare răspunde un executant pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje şi unelte de muncă, acţionînd asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii în cadrul aceleiaşi tehnologii.

Operaţiile formează, de obicei, obiectul determinării duratei de muncă. Astfel că în vederea determinării duratei de muncă a unui proces de muncă, este necesar să se măsoare durata fiecărei operaţii iar, uneori, chiar durata elementelor sale componente: faze, treceri, mînuiri şi mişcări.

Faza este acea parte a operaţiei de muncă care se caracterizează prin utilizarea aceleiaşi unelte de muncă şi aplicarea aceluiaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură transformare tehnologică.

Mînuirea este partea procesului de muncă reprezentînd un anumit grup de mişcări ale unui executant determinate de un scop bine definit.

Mişcarea este cel mai simplu element al activităţii executantului, care constă dintr-o deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de utilaj sau de organele sale de comandă, de unealta de lucru sau de obiectul muncii asupra căruia acţionează. Complexul de mişcări constă în gruparea de mişcări succesive, făcută în scopul sistematizării şi raţionalizării activităţii executantului în cadrul procesului de muncă.

Studierea timpului de muncă în procesul de producţie necesită cercetarea concomitentă a situaţiei în timp: a executantului, mijlocului de muncă şi a obiectului muncii.

 Structura timpului de muncă a executantului

Structura timpului de muncă a executantului serveşte la analiza ponderii categoriilor de timp productive şi neproductive, reglementate şi nereglementate, depistarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii prin aplicarea măsurilor organizatorice şi reproiectarea balanţei timpului de muncă.Timpul de muncă este timpul de care dispune un executant pe durata reglementată a zilei de muncă. Se compune din timp productiv şi neproductiv.

Timpul productiv – se efectuează lucrările necesare realizării sarcinii de muncă.

Timpul neproductiv – întreruperi sau se efectuează acţiuni care nu sunt necesare pentru realizarea sarcinii sale de muncă.

La rîndul său, timpul productiv conţine:

Timpul de pregătire şi încheiere – executantul înainte de începerea unei lucrări creează la locul de muncă condiţiile necesare efectuării acesteia şi după terminarea ei aduce locul de muncă în starea iniţială. Apare la începutul şi sfîrşitul schimbului.

Timpul operativ – executantul efectuează sau supraveghează lucrările necesare modificării cantitative şi calitative a obiectului muncii, efectuînd şi acţiuni ajutătoare pentru ca modificarea să aibă loc.

Pentru analiza şi normarea muncii acest timp se grupează în timp de bază şi timp ajutător. În funcţie de modul în care participă executantul la muncă, timpul de bază şi cel ajutător pot fi: timp de muncă manual, manual mecanic şi timp de supraveghere a funcţionării utilajului.

Timpul de servire– executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă atît menţinerea în stare de funcţionare a utilajelor, cît şi organizarea, aprovizionarea, ordinea şi curăţenia locului de muncă. În funcţie de scopul muncii efectuate el se împarte în: timp de servire tehnică (menţinerea în stare normală a utilajului) şi timp de servire organizatorică (organizarea şi îngrijirea locului de muncă).

Timpul neproductiv include:

Timpul de întreruperi reglementate – procesul de muncă este întrerupt pentru odihnă şi necesităţi fiziologice şi pentru a avea loc întreruperi condiţionate de tehnologie şi organizare a producţiei.

Timpul de întreruperi nereglementate – procesul de muncă este întrerupt din cauze nereglementate, care pot fi dependente (încălcarea disciplinei profesionale etc.) sau independente de executant (deconectarea energiei electrice, aprovizionare necorespunzătoare etc.).

Metode de studiere şi măsurare a timpului de muncă

Măsurarea şi studierea consumului de timp de muncă constituie un instrument pentru cunoaşterea reală, exactă a metodelor de muncă folosite şi pentru depistarea lipsurilor şi deficienţelor în folosirea acestora.

Această măsurare serveşte la:

• Scoaterea în evidenţă a pierderilor de timp şi a cauzelor acestora
• Compararea diverselor metode de muncă în vederea stabilirii celei mai eficiente
• Stabilirea normelor şi normativelor de muncă
• Verificarea calităţii normelor şi normativelor de muncă.

Măsurarea timpului de muncă cuprinde următoarele etape:

• Pregătirea măsurării
• Măsurarea propriu-zisă
• Prelucrarea şi analiza datelor

Există următoarele metode de măsurare a timpului de muncă

1) Metode cu înregistrare directă a timpului

• Fotografierea individuală şi colectivă
• Fotocronometrarea individuală şi colectivă
• Cronometrarea continuă, repetată, selectivă şi selectiv-grupată
• Autofotografierea

2) Metode cu înregistrare indirectă a timpului

• Observarea instantanee
• Filmarea
• Oscilografierea.

Fotografierea individuală şi colectivă şi autofotografierea

Scopul fotografierii timpului de muncă:

• Analiza structurii timpului de muncă şi proiectarea unei structuri raţionale
• Proiectarea şi implementarea măsurilor organizatorice cu precizarea termenului de timp şi responsabililor
• Furnizarea datelor pentru recalcularea normelor de muncă.

Fotografierea individuală a timpului de muncă.

Fotografierea individuală are ca obiect observarea unui singur muncitor care serveşte unul sau mai multe locuri de muncă sau maşini pe durata unui schimb. Se desfăşoară în 3 etape:

• Pregătirea fotografierii – se aleg locurile de muncă ce urmează a fi observate.
• Fotografierea propriu-zisă – înregistrarea în foaia de fotografiere individuală a tuturor consumurilor de timp în ordinea de succesiune a acţiunilor executanţilor. Pentru obţinerea unor rezultate mai exacte observarea se va efectua în timp de 2-3 zile. 

Prelucrarea şi analiza datelor – punerea în evidenţă a diferenţelor dintre nivelul înregistrat al categoriilor de timp din structura timpului de muncă şi nivelul admisibil stabilit prin studii analitice sau prin diferite normative. Pe baza analizei se elaborează metodele îmbunătăţite de muncă.

De asemenea, se elaborează balanţa proiectată a timpului de muncă.

Fotografierea colectivă a timpului de muncă – constă în efectuarea de observări simultane asupra a trei sau mai mulţi muncitori care servesc unul sau mai multe locuri de muncă, indiferent dacă sunt sau nu legate între ele prin procesul de producţie. Atunci cînd se observă munca a cel mult 3 muncitori, observările se înregistrează în mod continuu însă pe o fişă de observaţie triplă. În cazul observării unui număr mai mare de 3 muncitori înregistrarea se face numai la anumite intervale de timp stabilite în prealabil, notînd toate categoriile consumului de timp care au avut loc în intervale respective la fiecare loc de muncă.

Numărul total de observări multiplicat cu durata interviului de observare este egal cu durata totală a schimbului de muncă.

În etapa de analiză şi prelucrare a datelor se calculează următorii indicatori:

• Coeficientul de utilizare productivă a timpului de muncă – ponderea categoriilor de timp reglementate, dar care nu depăşesc valorile admisibile, în durata totală a schimbului.
• Coeficientul de utilizare neproductivă a timpului de muncă – ponderea categoriilor nereglementate şi a depăşirilor la categoriile reglementate în durata totală a schimbului.
• Indicatorul creşterii productivităţii muncii se stabileşte prin relaţia:

K_pm = (P_d-P_e)/(100-(P_d-P_e))*100%, unde 

P_d – ponderea depăşirilor la categoriile de timp;

P_e – ponderea economiilor la categoriile de timp.

Acest indicator ne arată cu cîte procente va creşte productivitatea muncii, dacă se vor înlătura pierderile de timp pe parcursul schimbului.

Autofotografierea timpului de muncă – efectuarea observaţiilor de însuşi executantul procesului de muncă. Se urmăresc numai întreruperile de muncă în vederea analizei cauzelor care le generează. În fişa de observare muncitorul notează denumirile întreruperilor de muncă, durata, cauzele, face propuneri pentru înlăturarea pierderilor.

Cronometrarea şi fotocronometrarea

Cronometrarea timpului de muncă are ca obiect măsurarea şi analiza critică a consumurilor de timp pentru fiecare unitate de produs. Se studiază timpul operativ (timp de bază şi timp ajutător). Această metodă dă posibilitate să se constate dacă sunt lipsuri în organizarea locului de muncă, dacă muncitorul execută mişcări inutile, care ar putea fi evitate, şi dacă elementele operaţiei corespund condiţiilor tehnologice prescrise. Cronometrarea se aplică în cazul activităţii manuale cu caracter repetitiv. În final se va obţine durata operaţiei sau activităţii pentru a stabili norma de producţie şi norma de timp.

În funcţie de timpul curent cronometrarea se clasifică:

• Cronometrarea continuă – se foloseşte la măsurarea operaţiilor ale căror elemente au o durată mai mare de 3 secunde şi constă în înregistrarea elementelor de timp în succesiunea lor tehnologică fără întrerupere.
• Cronometrarea repetată – înregistrarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii luate separat într-o anumită ordine de alternanţă. Durata elementelor de muncă este mai mică de 3 secunde.
• Cronometrarea selectivă – înregistrarea separată a duratelor unor elemente de muncă ce se urmăresc în mod special.
• Cronometrarea selectiv-grupată – înregistrarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii grupate variabil de la un ciclu la altul.

Etapele efectuării cronometrării:

• Pregătirea cronometrării (pregătirea observatorului, alegerea executantului, stabilirea momentului cronometrării).
• Determinarea numărului de observări. Cu cît numărul de observări este mai mare cu atît mai precis şi fundamentat se stabileşte valoarea medie a şirului cronometric. În practică se efectuează 25-30 cronometrări.
• Descompunerea operaţiei în elemente de muncă. După stabilirea numărului de observări se completează în fişa de cronometrare elementele de muncă supuse observării în ordinea lor tehnologică stabilită prin descompunerea procesului de muncă.

Cronometrare. Principalul moment în prelucrarea rezultatelor constă în determinarea duratei fiecărui element supus observării. Duratele fiecărui element într-un număr oarecare de observări formează aşa numitul şir cronometric.

• Analiza rezultatelor. Calitatea rezultatelor obţinute prin observările cronometrice depinde de mărimea dispersiei valorilor şirului cronometric şi de numărul de observări efectuate.

Mărimea dispersiei se caracterizează prin coeficientul de stabilitate a şirului cronometric, care se determină ca raport între valoarea maximă (a max) şi cea minimă (a min) a duratei elementului măsurat pentru care s-a format şirul cronometric.

Coeficientul de stabilitate obţinut se compară cu coeficientul de stabilitate admisibil, faţă de care trebuie să fie mai mic sau egal.

Coeficientul de stabilitate admisibil variază în funcţie de tipul de producţie şi caracterul muncii.

Dacă coeficientul de stabilitate este mai mare decît cel admisibil, va trebui să se excludă din şir maximum 2/3 din numărul iniţial de valori. Dacă după eliminarea a 2/3 din cifre coeficientul este mai mic şirul cronometric este considerat corespunzător. În caz contrar, şirul devine nul.

Mai apoi se determină durata medie pentru fiecare element al operaţiei ca medie aritmetică a tuturor măsurărilor şirului de observări considerat corespunzător.

După prelucrarea şirurilor cronometrice se trece la analiza şi proiectarea executării mai raţionale a operaţiei studiate. Astfel, în cazul operaţiilor manuale sau manual–mecanice analiza rezultatelor observării constă în înlăturarea unor elemente care nu sunt necesare sau în înlocuirea unor mînuiri cu altele mai raţionale.

Fotocronometrarea timpului de muncă – metodă de măsurare şi analiză în mod critic a duratei elementelor unui proces de muncă sau a timpului de folosire a utilajului sau de transformare a obiectului muncii prin combinarea fotografierii cu cronometrarea continuă în anumite perioade de timp. Această metodă se aplică la procesele de muncă ce au elemente cu durate mari.

Fotocronometrarea se face asupra muncii unui executant individual.

Prelucrarea rezultatelor fotocronometrării se efectuează separat pentru cronometrare şi fotografiere.

Metoda observărilor instantanee

Observarea instantanee a timpului de muncă – înregistrarea la intervale neregulate a activităţii de moment a unuia sau a mai multor executanţi în scopul analizei gradului de ocupare.

Etapele de efectuare:

• Pregătirea observărilor instantanee – stabilirea elementului de studiat, determinarea numărului total de observări, frecvenţei observărilor, stabilirea momentelor de observare, completarea fişelor zilnice şi a fişelor pentru centralizarea datelor.
• Efectuarea observărilor - se observă procesul, se stabileşte în ce categorie de timp se încadrează elementul observat, se înregistrează categoria respectivă de timp în fişa de înregistrare prin simbolul stabilit.
• Prelucrarea datelor - prelucrare zilnică, prelucrarea datelor medii se face după 4-5 zile de la începutul observărilor, prelucrarea finală şi concluzii.

Pe lîngă observarea instantanee la intervale întîmplătoare mai există şi alte variante: metoda observărilor instantanee la intervale regulate, metoda microobservărilor instantanee, metoda autoobservărilor instantanee.