Științe Economice

Resursele economice disponibile sunt valorificabile în măsura în care ele sunt atrase şi utilizate în activitatea economică. Ele apar ca fluxuri şi se transformă în factori de producţie. O delimitare conceptuală între cele două noţiuni (resurse, factori de producţie) se impune, deşi, în sine, termenii sunt utilizaţi ca fiind sinonimi:

“Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”. Această frază celebră rostită de nu mai puţin celebrul economist Andre Marchal reprezinţă concluzia unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice care a caracterizat evoluţia modernă a ştiinţelor economice.

Punctul de plecare al acestei dezbateri îl constituie raportul dintre metodă în general şi metodă în special. Influenţat în mare măsură de abordarea filozofică, acest raport a polarizat gândirea teoretică în două mari curente ce au căpătat - în timp - girul a două mari personalităţi ştiinţifice: Descartes şi Claude Bernard.

Aşa după cum s-a văzut, obiectul economiei îl constituie alocarea eficientă a unor resurse dar însuşi procesul alocării este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimensiunea economică a acţiunii umane rezidă tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă resursele depinde esenţial de raportul în care individul se află faţă de societate.

Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale decât în măsura în care ele au o relaţie cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său. Metafora lui Robinson Crusoe este des utilizată pentru explicaţia dimensiunii economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a fost singur pe insulă, Robinson nu s-a confruntat cu nici o problemă economică.