Structura celulei

Citoplasma - (hialoplasma, matricea citoplasmatică sau citosolul) Etimologie: kytos gr.= celulă, plasma gr.= formaţie

Caracterele generale ale citoplasmei

Citoplasma este acea parte a conţinutului celular aflată în afara organitelor celulare şi a nucleului, dar cu care menţine permanent relaţii metabolice complexe. Ultrastructura ei a fost pusă în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic, fiind observate o serie de diferenţieri citoplasmatice, ce formează în spaţiul celular o reţea complexă, numită citoschelet.

O caracteristică esenţială a materiei vii este reprezentată de structura sa celulară, alături de încă două proprietăţi fundamentale: metabolismul şi reproducerea.

Deşi există mari diferenţe între celulele diverselor specii, sau chiar între celulele aceluiaşi organism, există şi o serie de caracteristici comune pe care le vom trece în revistă.

Ribozomii (granulele lui Palade)

Etimologie: ribos gr.= granulă, soma gr.= corp (în trad liberă - corpi granuloşi)

Ribozomii sunt organite citoplasmatice prezente atât în celulele procariote cât şi în cele eucariote, cu puţine excepţii, ca de exemplu eritrocitele mature ale mamiferelor.

Plantele unicelulare sunt considerate plante inferioare, de tipul algelor albastre şi ciupercilor, la care unica celulă îndeplineşte toate funcţiile vitale şi reproducerea. La plantele unicelulare forma celulelor poate fi sferică, ovală, cilindrică, cubică sau eliptică.

Plantele pluricelulare sunt considerate majoritare, iar diferitele lor funcţii sunt îndeplinite de ţesuturi alcătuite din celule specializate.

In citosol, celula poate acumula în mod normal diferiţi produşi ai metabolismului, pe care apoi să îi depoziteze temporar sau definitiv, numite incluziuni citoplasmatice sau enclave. Ele pot conţine substanţe de rezervă, produşi de elaborare-sinteză, sau produşi de dezasimilaţie metabolică. Aflate în exces, aceste substanţe împreună cu alţi intermediari metabolici de natură patologică, pot constitui cauza sau consecinţa unor maladii locale sau generale.

Studiind la microscopul optic, Antony van Leeuwenhoeck [1702] pe sânge de broască, şi apoi Felice Fontana [1781] pe epidermă de anghilă, au fost primii care au menţionat în lucrările lor nucleul celular. În 1831, Robert Brown (pe Orchideae şi Asclepiadeae) şi Charles F. Brisseau de Mirbel (pe Marchantia) au descris nucleul în interfază, considerându-l un organit constant al celulei (ca o veziculă), format dintr-o membrană şi un conţinut lichid.

Suprafaţa celulară poate suferi o serie de modificări temporare în funcţie de necesităţi sau modificări permanente prin adaptare, cu aspect de expansiuni.

Expansiunile temporare

Expansiunile temporare constau în schimbarea morfologiei membranei celulare pe perioade limitate de timp, modificări ce dispar odată cu încetarea activităţii celulare si care pot reapărea în altă zonă a celulei în funcţie de necesităţile ei. Din această categorie fac parte membranele ondulante, valurile citoplasmatice si pseudopodele.

Definiţia şi funcţiile membranelor biologice

Membranele biologice sunt ansambluri metabolic active, compuse din proteine şi lipide, ce formează structuri continui, cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, iar prin prezenţa lor se realizează delimitarea periferică şi compartimentarea internă a celulelor eucariote.

Factorii de inducţie ai celulei canceroase

Celulele transformate sau tumorale apar în urma acţiunii unor factori cu incidenţă primară cum ar fi substanţe chimice, acţiunea cancerogenă a agenţilor fizici şi acţiunea de transformare cancerogenă a virusurilor. Aceşti factori acţionează la nivel molecular, mai ales asupra acizilor nucleici (ADN şi ARN), de unde şi noţiunea modernă de ’’cancer — boală moleculară”.