Metodologia teoriei economice

Importanţa şi diversitatea abordărilor metodologice

"Ştiinţa se face cu fapte, aşa cum o casă se face din pietre, cărămizi..., dar acumularea de fapte nu-i încă ştiinţă, tot aşa cum o grămadă de pietre nu este încă o casă" (H. Poincaré).

Cunoaşterea cotidiană şi ştiinţifică

Fiecare dintre noi, contemplând lumea uimitor de complexă şi multilaterală (poliedrică), urmărind-o din copilărie, posedăm cunoaşterea cotidiană sau banală, inclusiv în domeniul economiei. Ea se formează pe baza practicii cotidiene şi a experienţei de viaţă şi poate să "sesizeze" multe trăsături ale fenomenelor economice. Pentru cunoaşterea cotidiană sunt caracteristice: subiectivitatea şi fragmentarea opiniilor de evaluare (fiecare subiect sesizează economia în felul său, sub diferite unghiuri de vedere), o imaginaţie superficială în ceea ce ţine de procesele economice (la nivelul manifestărilor externe).

Pentru o conştientizare mai amplă a proceselor ce au loc în economia reală, este necesar un alt tip de gândire – cunoaştere ştiinţifică. Formarea ei presupune:

• interpretarea esenţei proceselor economice;
• studierea legilor şi a evoluţiei lor;
• perceperea organismului economic ca un sistem multilateral şi de diferite niveluri.

Anume cunoştinţele teoretice fundamentale permit de a lua decizii eficiente şi de a întreprinde măsuri economice echilibrate. În interpretarea ştiinţifică a realităţilor economice o importanţă deosebită o are metodologia –ştiinţa despre metode, procedee, tehnici şi instrumente utilizate în cercetare. Metodologia cercetării poate fi asemănată cu " ochelarii" şi "lada cu instrumente" cu ajutorul cărora economiştii studiază procesele economice. Viziunea savanţilor-economişti depinde atât de specificul şi aspiraţiile mediului public, cât şi de particularităţile personalităţii: certitudinile filosofice, cultura ştiinţifică, pasiunile social-politice, idealurile spiritual-morale.

Concepţiile (abordările), "ochelarii" ştiinţifici se deosebesc esenţial. Cercetătorii evaluează neadecvat esenţa activităţii economice, evidenţiază diverse aspecte şi priorităţi ale analizei activităţii economice, utilizând diferite instrumente, tehnici şi metode de cercetare (din greacă methodos – cale, mijloc, mod de expunere).

Astfel, metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi şi procedee de cercetare şi modificare a relaţiilor economice şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi, modele.

Contem

Figura 2.1. Logica procesului de cunoaştere

Concepţiile metodologice de bază

La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii metodologice, diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe cele mai principale:

Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza legilor şi legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele şi fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se perimează, se înlocuiesc cu altele ş.a.m.d. plare vie Gândirea abstractă Practică economică Această abordare permite a descoperi esenţa proceselor, legităţile dezvoltării, de a examina interacţiunea „cauză-efect” în cazul fenomenelor sociale.

Logica dialectică presupune utilizarea unor metode specifice:

• ascensiunea de la abstract la concret (de la esenţa fundamentală a obiectului studiat până la formele de manifestare în viaţa reală);
• unitatea logică şi istorică (descrierea teoretică, logică a formelor economice se efectuează conform evoluţiei istorice).

Astfel, în procesele de cercetare se va lua în consideraţie succesiunea cronologică a apariţiei, dezvoltării şi schimbării obiectului studiat şi se va reflecta logica dezvoltării "de la simplu la compus". Pe această cale se omit "particularităţile" – date fixe, fapte concrete, detalii naţionale. De exemplu, economia naturală (auto-consumul) istoric a precedat economia de schimb. Această ordine trebuie să fie respectată şi în analiza teoretică a formelor de activitate economică, fără descrierea unor "detalii" istorice.

Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază cunoştinţele autentice (pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe experienţă), ignorând filosofia lor – baza metodologică. În cazul unei astfel de abordări, se utilizează metodele specifice "proprii" de cercetare:

• analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
• explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi modelelor matematice).

Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor analizate separat într-un tot întreg şi se bazează pe îmbinarea în analiza economică a principiilor şi orientărilor metodologice ale diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de integrare ştiinţifică îl reprezintă "sinteza neoclasică" efectuată de P. Samuelson.

„Noua eclectică” recunoaşte pluralismul metodologic în procesul de cunoaştere. O astfel de abordare presupune consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii, şcoli şi utilizarea celor mai convenabile instrumente şi tehnici metodologice în procesul de analiză a unor probleme concrete.

Metodele universale ale analizei economice

Alături de metodele specifice de cercetare, utilizate în cadrul unor abordări metodologice, există şi metode de studiu comune şi universale:

• metoda abstracţiei ştiinţifice;
• analiza şi sinteza;
• inducţia şi deducţia;
• principiul "caeteris paribus";
• metoda analogiei;
• modelarea matematică;
• metoda analizei funcţionale;
• experimentul economic;
• unitatea analizei cantitative şi calitative.

Aceste denumiri sunt destul de sofisticate pentru cei neiniţiaţi în materie. Din aceste considerente, le vom studia mai amănunţit. Metoda abstracţiei ştiinţifice (abstractizarea) înseamnă concentrarea atenţiei asupra unui aspect pentru a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte.

"În analiza formelor economice nu poate fi folosit microscopul, nici reactivele chimice – ele sunt înlocuite de puterea abstracţiei"

(K. Marx, Capitalul).

Abstracţiile ştiinţifice dintotdeauna au fost mai vagi decât realitatea. Totodată, ele sunt necesare pentru a înţelege esenţa – bazele multilaterale şi contradictorii ale vieţii economice, ce se repetă. În urma aplicării abstractizării, se elaborează noţiunile logice – categoriile economice.

Metoda analizei şi sintezei apare ca o unitate a celor două părţi ale procesului de studiu al fundamentelor economice complexe. Analiza ştiinţifică înseamnă descompunerea, dezmembrarea procesului cercetat în elemente şi cercetarea fiecărui element ca parte a unui tot întreg. Sinteza presupune unificarea elementelor fragmentare, a cunoştinţelor "parţiale" obţinute în cadrul analizei într-un tot întreg.

Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua analiza "pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.

Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă de cercetare unitară. Inducţia reprezintă modul de a raţiona trecând de la fapte la teorie – de la particular la general.

Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin reduceri de preţ. Deducţia presupune modul de raţionalizare în direcţie inversă: de la teorie la fapte – de la general la particular. Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.

Metoda ipotezei "caeteris paribus," * mai poate fi numită metoda "omisiunilor", deoarece permite examinarea fenomenului în stare pură, nefiind influenţat de alţi factori.

* Expresie latină preluată de teoria economică şi utilizată în construcţia modelelor economice, în procesul de analiză a relaţiilor funcţionale dintre diferite variabile.

Ipoteza se utilizează pentru simplificarea tabloului economic real şi pentru efectuarea unui studiu mai amplu al unor procese şi dependenţe. Metoda "omisiunilor" – "când ceilalţi factori rămân neschimbaţi" – pleacă de la premisa că se schimbă numai elementele analizate, iar restul parametrilor sunt stabili (relaţii sub forma "cauză – efect").

De exemplu, la determinarea dependenţei între preţul mărfii şi volumul cererii, se schimbă doar preţul, iar restul parametrilor şi factorilor (veniturile, gusturile consumatorilor, moda) rămân neschimbaţi.

Ipoteza (presupunerea) "pe termen scurt" şi "pe termen lung" permite de a concretiza limitele de timp pentru fenomenul studiat.

În particular, prezenţa în cadrul unei firme a pierderilor "pe termen scurt" nu duce la insolvabilitatea ei, în timp ce, dacă e vorba de pierderi "pe termen lung", falimentul devine real.

Metoda analogiei presupune utilizarea comparărilor şi confruntărilor (cu procesele biologice, fizice, istorice).

Economia , în urma interdependenţei elementelor ei, deseori se identifică ca un organism economic, iar circuitul monetar, dat fiind rolul lui, este comparat cu circuitul sanguin – moneda, respectiv, este sângele care "irigă" corpul oricărei ţări. Balanţa dintre cerere şi oferta de pe piaţă se compară cu starea de echilibru în sens fizic.

Modelarea s-a transformat din instrument specific de cercetare în unul general. Modelul reprezintă o "copie" simplificată, o descriere formalizată, o reproducere schematică a unui proces economic.

Modelele economice se elaborează pentru a releva legităţile activităţii economice şi pentru a face previziuni – prognozarea posibilelor schimbări în economie.

Modelul include principalii indicatori economici ai obiectelor cercetate şi interdependenţa dintre ei. Pentru modelul verbal este caracteristică descrierea (text) indicatorilor şi interdependenţa lor. Pe larg se utilizează modelele grafice (diagrame, scheme, grafice), deoarece ele demonstrează convingător interdependenţa indicatorilor economici.

Figura 2.2. Modelul echilibrului de piaţă

Metoda analizei funcţionale este utilizată pentru descoperirea interdependenţei între fenomenele economice. În calitate de argument se studiază mărimea variabilă independentă, iar mărimea dependentă de ea apare în formă de funcţie. Dependenţele funcţionale între fenomenele economice sunt redate cu ajutorul tabelelor, formulelor algebrice şi graficelor. "O imagine face cât o mie de cuvinte" (Proverb chinezesc).

Forma tabelară (într-o coloană se arată valoarea argumentului, iar în alta – a funcţiei) permite de a demonstra (vizual) interdependenţa dintre mărimile studiate. Evident, toate mărimile poartă caracter discret (discontinuu).

Tabelul 2.1 Corelarea veniturilor şi cheltuielilor familiei (pentru o lună)

Forma algebrică reprezintă dependenţa funcţională în formă de formulă. Astfel, volumul producţiei (Q) este o funcţie a unui şir de factori-argumente: cantitatea şi calitatea muncii (L), mărimea capitalului utilizat (K). Din aceste considerente Q = f (L, K). Totodată, trebuie de menţionat că nu toate procesele economice pot fi traduse în "limbaj" matematic.

Cea mai reuşită reflectare a dependenţei funcţionale a două variabile este forma grafică: ea permite evaluarea semnificaţiei funcţiei pentru orice mărime a argumentului.

Figura 2.3. Cererea – funcţia preţului mărfii

Metoda experimentului reprezintă reproducerea artificială a unui proces (fenomen, fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile. Experimentele se efectuează pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au loc.

Rezultatele prezintă interes în vederea adoptării unor decizii mai eficiente, precum şi pentru perfecţionarea activităţii economice.

Totodată, prin esenţa sa, teoria economică nu se referă la ştiinţe de "laborator", experimentale, deoarece în cazul acestora nu este posibilă exactitatea şi puritatea experimentului de control la fel ca şi în cazul ştiinţelor naturii. Problema constă în faptul că experimentul se efectuează în condiţii determinate şi presupuse. Iar, în realitate, ele permanent se schimbă – rezultatele experimentului foarte rar coincid cu faptele.

Sunt cunoscute în toată lumea experimentele efectuate cu firmele americane de către Frederik W. Taylor, Henry Ford, în economia Angliei – de J. M. Keynes, în Germania – de Ludwig Erhard. Economia sovietică a reprezentat şi ea un experiment, dar costurile lui au fost enorme pentru societate.

Unitatea analizei cantitative şi calitative reflectă "dualitatea" naturii activităţii practice – determinantele calitative şi cantitative. Este comod şi productiv de examinat unele procese în parte, utilizând formule, calcule, numere.

Aprecierile cantitative sunt utile pentru evaluarea obiectelor fizice, fluxurilor marfare şi monetare. De aceea, se utilizează pe larg astfel de indicatori economici ca volumul producţiei, dinamica şi structura lui, nivelul inflaţiei şi şomajului, costul coşului de consum, indicele dezvoltării umane. Totodată, se utilizează şi indicatori naturali-materiali (tone, kilowatt/oră, decalitri, termen de timp, nivelul calităţii şi eficienţei), dar şi indicatori monetari (preţuri, mărimea veniturilor, costul producţiei).

Dar cea mai mare parte a problemelor economice nu poate fi formalizată, adică nu poate fi rezolvată cu ajutorul calculelor matematice. Asupra comportamentului uman influenţează mai mulţi factori: natura biologică a omului, interesele şi preferinţele sociale şi politice, principiile etico-morale. Aceştia nu pot fi evaluaţi cantitativ!

Multe întrebări complicate (determinarea vârstei de pensionare, selectarea mărfurilor cu preţuri reglementate, organizarea asigurării medicale, eradicarea sărăciei, asigurarea securităţii economice a naţiunii) pot fi soluţionate prin cercetarea complexă a aspectelor ce ţin de conţinut, utilizând metodele analogiei, analizei socio-psihologice, abordarea intuitivă, dezbaterile colective.

Finalizând digresiunea în metodologia ştiinţei economice, accentuăm că majoritatea concepţiilor sunt "cu barbă" – ele au apărut în sec. XVIII-XIX. Însă, complexitatea şi dezvoltarea activităţii sociale cer modernizarea abordărilor teoretice, metodologii de cercetare mai eficiente, mai rezultative şi metode de cunoaştere perfecte.

Categoriile economice şi evoluţia lor

Ştiinţelor economice , ca şi altor ştiinţe, le este inerent sistemul propriu de categorii – noţiuni logice ce caracterizează calităţile generale, esenţiale şi dependenţele fenomenelor şi proceselor economice. Orice categorie (marfă, forţă de muncă, bani, rentă, hârtii de valoare, dobândă, proprietate, cerere, schimb) are o semnificaţie "proprie", un conţinut determinat.

În particular, noţiunea "marfă" semnifică un produs al muncii, destinat pentru schimb, şi caracterizează acel comun ce uneşte multitudinea mărfurilor şi serviciilor vândute.

Categoriile, în ansamblul lor, formează terminologia – "limbajul" ştiinţei economice. Prezenţa categoriilor permite de a analiza economia, utilizând noţiuni uzuale. Totodată, specificăm că termenii, de altfel ca şi obiectul teoriei economice, nu au un sens univoc. Aceasta se explică prin distincţiile în metodologia cercetării şi prin accentele care sunt puse în procesul de descoperire a diverselor aspecte ale obiectului studiat.

De exemplu, noţiunea de "bani" poate fi studiată şi în calitate de echivalent general, şi în calitate de instrument – mijloc de efectuare a schimbului de mărfuri sau unitate convenţională socială.

Categoriile, reflectând starea ştiinţei, inevitabil, se extind pe măsura acumulării cunoştinţelor economice.

Astfel, una din noţiunile economice de bază – "capitalul" – a avut o evoluţie complexă. Fiziocraţii, autorii acestui termen, l-au tratat ca "avansuri financiare şi iniţiale" – investiţii în dezvoltarea agriculturii. Pentru A. Smith, capital erau (stocurile) sumele de bani care, fiind investite în producţie, pot aduce un venit. În viziunea lui K. Marx, "capitalul este o valoare care conţine plusvaloare". Economiştii contemporani utilizează pe larg noţiunea de "capital" în context universal ca valoare ce aduce venit. A apărut şi o varietate nouă – "capital uman" conceput ca stoc de cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot duce la majorarea veniturilor în viitor.

De faptul că categoriile sunt interpretate diferit e uşor de convins – pentru aceasta trebuie doar de consultat glosarul (index) manualelor şi dicţionarele economice. Totuşi, această situaţie are o explicaţie obiectivă – ştiinţele sociale, în comparaţie cu ştiinţele naturale, în esenţă nu sunt atât de "exacte" şi nu pot apela la definiţii fără alternative, unice în felul său.

Legităţile economice, varietăţile şi specificul lor

Legile economice – principii

În procesele economice, pentru a nu fi ineficient şi a nu inventa "bicicleta", este necesar de a ţine cont de legăturile profunde dintre actele şi faptele economice şi de a urma anumite reguli, principii, legi.

"Se acceptă aceasta ca o axiomă sau nu, însă problemele principale ale politicii contemporane într-adevăr sunt pur economice şi nu pot fi percepute fără cunoaşterea teoriei economice. Numai cel ce se orientează în problemele de bază ale teoriei economice este capabil să elaboreze o viziune clară în raport cu acestea".

Ludwig von Mises

Economia , ca şi natura şi diverse sfere sociale, se autoadministrează – se conduce de legi interne specifice ei. Aceste legi se manifestă prin activitatea conştientă a indivizilor şi reprezintă nişte reguli mai puţin riguroase decât legile naturii. Din aceste considerente, e cazul să menţionăm legităţile sau tendinţele în activitatea umană.

Legile economice – legăturile cauzale, interne, necesare, esenţiale, generale, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. În literatura din Occident deseori ele sunt numite principii. Legile se "descoperă" şi se generalizează de către savanţi. Cunoaşterea legităţilor economice permite oamenilor să-şi desfăşoare mai raţional activitatea şi să prognozeze mai precis dezvoltarea situaţiei.

Diversitatea legilor economice

După caracterul lor, legile sunt principii neordinare, ce acţionează în economie. Unele legi real se formează "în afara" omului, indiferent de faptul că ele coordonează, dirijează activitatea economică. Alte legi se formează în baza psihologiei economice a subiecţilor – conştiinţei economice, intereselor şi motivaţiilor comportamentului economic. Din aceste considerente, în sfera economică se evidenţiază legităţi obiective şi subiectiv-psihologice.

Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Astfel de legi sunt caracteristice pentru lumea fizică şi biologică (Legea conservării energiei, legile mecanice, Legea lui Arhimede, legile ereditare). În economie, legile naturii sunt în "coeziune" acolo unde se observă fenomene şi procese naturale. Printre ele se numără: ciclul de viaţă al omului ca fiinţă biologică; limitarea resurselor naturale; caracterul sezonier al producţiei agricole, silvice şi piscicole; suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism; ritmul zilnic în lucrul staţiilor electrice şi transportului urban. În plus, legături stabile există între procesele economice – odată cu creşterea şomajului se observă diminuarea volumului (global) de producţie; creşterea preţului produsului (fără îmbunătăţirea calităţii) diminuează competitivitatea lui; emisia unei mase de monedă exagerat de mari conduce la diminuarea puterii de cumpărare; creşterea volumului de producţie a unui bun duce la subproducţia altui bun – creşterea costului de oportunitate (aceste şi alte legităţi vor fi studiate mai amănunţit în cadrul cursului nostru).

Legităţile subiectiv-psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de prezenţa subiecţilor (oamenilor) prin interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.

Drept exemplu poate servi:

• Legea psihologică fundamentală a lui Keynes , conform căreia oamenii îşi măresc consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă;
• Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor aduce consumatorului satisfacţie suplimentară redusă.

Caracterul istoric al legilor economice

O trăsătură distinctivă a legilor economice, în raport cu legile naturii, este caracterul lor istoric: acţiunea lor este limitată de anumite perioade de timp. Pe parcursul întregii istorii a civilizaţiei umane acţionează un grup de legi ce exprimă bazele dezvoltării producţiei sociale: Legea diviziunii productivităţii muncii sociale, Legea creşterii nevoilor etc. Aceste legi sunt definite ca legi generale, care acţionează în toate formaţiunile social-economice.

Menţionăm că aceste legi se manifestă doar în anumite condiţii. Dacă condiţiile respective lipsesc, acţiunea legilor este „blocată”.

Astfel, în condiţiile crizei generate de procesul transformărilor nu funcţionează nici Legea creşterii productivităţii muncii, nici Legea creşterii nevoilor.

O parte considerabilă a interdependenţelor economice este predeterminată de relaţiile de proprietate şi se deosebeşte prin specificul concret-istoric (astfel, modul de repartizare a resurselor şi produselor muncii, în condiţiile comunei primitive şi a feudalismului, este diferit; la fel este şi în cazul mecanismului de gestiune centralizat în raport cu cel al economiei de piaţă).

Din aceste considerente, legile dezvoltării relaţiilor de proprietate şi conexiunea social-economică dintre oameni reprezintă legi specifice, ce acţionează numai într-o anumită formaţiune social-economică, la anumite etape istorice ale dezvoltării sociale. Astfel, Legea cererii şi Legea ofertei, Legea valorii şi Legea circulaţiei băneşti sunt caracteristice doar pentru societăţile în cadrul cărora există relaţia marfă-bani.

Şcoala economică germană (istorică) consideră că legile economice sunt istorice, specifice fiecărei ţări, fiecărei naţiuni.

Descoperirea şi cunoaşterea legilor economice are o importanţă practică majoră pentru elaborarea şi realizarea eficientă a deciziilor atât la nivelul subiecţilor economici, cât şi la nivelul statului în întregime.

Este firesc ca consecutivitatea proceselor economice şi tendinţele obiective ale evoluţiei economice să fie maximal evaluate şi reflectate în activitatea societăţii. În caz contrar, este inevitabil "impasul" istoric, cu toate consecinţele sale negative.

Legile juridice

În economie, alături de legile economice ce determină ordinea naturală, acţionează şi norme legislative, standarde, elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele se referă: legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele normative, ce reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.

Toate legile respective sunt subiective şi rezultă din conştiinţa, voinţa şi deciziile oamenilor. Ele pot fi rapid elaborate („compuse”) şi schimbate.

Nu este întâmplător faptul că, în ţările postsocialiste, se observă „boomul” legislativ: odată cu tranziţia la noile principii de activitate, în condiţiile economiei de piaţă, este necesar un mediu legislativ adecvat.

Legile contribuie la reducerea costurilor de tranzacţie, înlătură barierele în cadrul schimbului şi contribuie la utilizarea optimală a resurselor economice. Pentru diminuarea costurilor de tranzacţie şi crearea unui cadru juridic eficient al activităţii economice sunt necesare legi juridice rezonabile, raţionale şi mecanisme reale pentru implementarea lor.

Legile acceptate trebuie să se bazeze pe procesele obiective ce au loc în economia naţională şi să fie adecvate intereselor sociale. Aşadar, legile eficiente din punct de vedere social (care asigură optimul lui Pareto) trebuie să contribuie la creşterea maximală a bunăstării societăţii.