Elementele tehnice si clasificarea asigurărilor

Elementele tehnice ale asigurărilor, ce exprimă condiţiile generale ale asigurărilor.

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:

Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

Asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;

Asiguratul – poate fi:

• persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori
• persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa, precum şi
• persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.
• contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).
• beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.

Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

• bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
• persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
• răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.

Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent ( ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:

• risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
• un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).

În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.

Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.

Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de asigurator prin încheierea unei asigurări.

În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

• producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare;
• fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
• înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;
• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.

Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării.

Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.

Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.

În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.

Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.

Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.

Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:

• totală – bunul a fost distrus în întregime;
• parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:

• principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

EX. Valoarea construcţiei - 30000 lei;

Suma asigurată - 20000 lei;

Paguba - 15000 lei.

Despăgubirea = 20000*15000/30000= 10000 lei;

• principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.

Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.

EX. Valoarea construcţiei - 30000 lei;

Suma asigurată - 20000 lei;

Paguba I - 15000 lei;

Despăgubirea I - 15000 lei;

Paguba II - 25000 lei;

Despăgubirea II - 20000 lei;

• principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franchiză.

Aceasta poate fi:

Atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;

EX. Suma asigurată - 10000 lei;

Franşiza - 3000 lei;

Paguba I - 5000 lei;

Paguba II - 1000 lei;

Despăgubirea I - 5000 lei;

Despăgubirea II - 0 lei;

Deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşete franchiza.

EX. (După datele din ex. precedent)

Despăgubirea I - 2000 lei;

Despăgubirea II - 0 lei.

Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele franchizei.

Bazele generale şi principiile de clasificare a asigurărilor.

Asigurările de bunuri , persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care menţionăm: domeniul (ramura) la care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse în asigurare, sfera de cuprindere în profil territorial, felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat.

După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri cuprind o gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producţie fixe şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând populaţiei.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru diminuarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.).

Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudicial adus de asigurat unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform legii.

După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut, societăţile comerciale din domeniul asigurărilor pot practica următoarele categorii de asigurări:

• asigurări de viaţă, asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
• asigurări de autovehicule;
• asigurări maritime şi de transport; asigurări de aviaţie;
• asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri;
• asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite şi garanţii;
• asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări agricole.

După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii) şi asigurări facultative (contractuale).

Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr de persoane fizice sau juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respective ar putea avea de suportat pagube mai devreme sau mai târziu, la producerea riscurilor respective.

Deci, pentru ca agenţii economici sau populaţia să poată primi despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri şi late mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.) se instituie asigurarea acestora prin efectul legii.

În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se cere acordul de voinţă a celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice ori juridice ce intră sub incidenţa legii. Spre exemplu asigurarea de răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate ţările din Europa.

Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între asigurător şi asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă acesta corespunde prevederilor din actele normative în vigoare. Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea propusă, este necesar ca persoana fizică sau juridică ce solicită încheierea acesteia să declare în scris toate datele necesare pentru identificarea bunului respectiv, împrejurările esenţiale privind natura şi sfera riscului.

De asemenea, este necesar ca persoana care solicită încheierea asigurării să fie de acord cu plata primelor de asigurare şi să respecte toate obligaţiile ce-i revin pe perioada valabilităţii contractului de asigurare. Pentru potenţialii asiguraţi, încheierea asigurării facultative depinde de voinţa lor, ei fiind singurii care pot decide în legătură cu contractarea asigurării.

După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:

• asigurări împotriva incendiului, trăznetului, exploziei, mişcărilor seismice etc. bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile, mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;
• asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile agricole şi rodul viilor;
• asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;
• asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi al mersului;
• asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca deces, boli, accidente etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă;
• asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor persoane prin accidente de autovehicule prin exercitarea unei anumite activităţi etc.

După sfera de cuprindere în profil teritorial , asigurările pot fi grupate în asigurări interne şi asigurări externe.

Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu.

Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări.

După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabileşte de fiecare datăîntre două societăţi de asigurare dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar celălat de reasigurător.

Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul (reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a perticipa la acoperirea pagubelor care se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele menţionate în contractul de reasigurare.