Dispepsia funcţională

Dispepsia funcţională reprezintă o suferinţă funcţională (nu are substrat organic), caracterizată printr-o simptomatologie localizată în abdomenul superior şi având ca manifestări durerile epigastrice, plenitudinea, balonarea sau disconfortul.

Aproximativ 70-80% din pacienţii ce se adreseaza medicului gastroenterolog au o simptomatologie situată în abdomenul superior, dar explorarile moderne nu pot pune în evidenţă prezenţa unor leziuni organice (ulcer gastro-duodenal, neoplasm gastric, litiază biliară, pancreatită cronică etc.).

Aceşti bolnavi sunt cei încadraţi ca având dispepsie (disconfort) funcţională (adică fără un substrat organic). Restul de 20-30% din pacienţii cu simptomatologie abdominală superioară au o dispepsie organică (deci leziuni organice care generează suferinţa).

Etiopatogenia dispepsiei funcţionale

Privind etiopatogenia suferinţei funcţionale în etajul abdominal superior, există numeroase aspecte insuficient elucidate. Astfel, pentru cazurile cu simptome cvasi-ulceroase se poate incrimina rolul lui Helicobacter Pylori sau al statusului hipersecretor; la cei cu simptome de tip balonare se incriminează o tulburare de evacuare gastrică (dismotilitate) sau chiar tulburări de percepţie senzorială digestivă (pacientul percepe ca anormală o cantitate obişnuită de gaz situată în tubul digestiv).

Clasificarea dispepsiei funcţionale se realizează după simptomul dominant astfel:

• Dispepsie funcţională de tip ulceros (“ulcer-like” dyspepsia);
• Dispepsie funcţională de tip dismotilitate (dismotility dyspepsia);
• Dispepsie funcţională esenţială (essential dyspepsia).

În cazul dispepsiei funcţionale de tip ulceros, predomină durerea epigastrică, disconfortul, adesea foamea dureroasă, dar endoscopia digestivă superioară relevă absenţa ulcerului. În cazul dispepsiei funcţionale de tip dismotilitate, bolnavul se va plânge de plenitudine epigastrică, senzaţia de „greutate” epigastrică, balonare, eructaţii, dar explorările digestive vor releva absenţa leziunilor. Dispepsia funcţională esenţială va cuprinde un amestec de simptome ce aparţin celor două tipuri de dispepsie descrise anterior.

Diagnostic

Diagnosticul clinic - constă dintr-o simptomatologie epigastrică mai mult sau mai puţin zgomotoasă, dar la care lipsesc pierderea ponderală, hemoragia digestivă sau anemia (în prezenţa acestor semne trebuie să ne gândim la o afecţiune organică). Tipul de simptome care predomină va permite încadrarea în una din formele de dispepsie.

Diagnosticul paraclinic - va consta dintr-o serie de explorări care vor demonstra absenţa leziunilor organice. Se va începe cu o ecografie abdominală care va demonstra un colecist fără calculi, un pancreas de aspect normal, un ficat fără modificări. Endoscopia digestivă superioară va arăta un esofag, stomac şi duoden normale. Colonoscopia (sau irigografia) nu vor releva modificări colonice.

Deci caracterul funcţional al dispepsiei va fi demonstrat prin absenţa leziunilor organice. Aici trebuie spus că utilizarea unor teste vechi (cum este bariu pasajul), nu permite un diagnostic de dispepsie funcţională, deoarece există destul de numeroase ulcere gastroduodenale superficiale ce nu pot fi evidenţiate prin bariu.

Diagnosticul diferenţial - al dispepsiei funcţionale trebuie făcut cu toate leziunile organice ale etajului abdominal superior (esofagita de reflux, neoplasmul esofagian, acalazia, ulcerul gastro-duodenal, neoplasmul gastric, limfomul gastric, pancreatita acută sau cronică, litiaza biliară etc.).

De asemenea, diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu o altă entitate funcţională, dar cu localizare în abdomenul inferior, şi anume colonul iritabil (caracterizat prin tulburări de tranzit, balonare, senzaţie de scaun incomplet, disconfort în abdomenul inferior etc.). Sunt autori care includ dispepsia funcţională şi colonul iritabil în aceeaşi entitate „tubul digestiv iritabil”.

Evoluţia

Evoluţia dispepsiei funcţionale este favorabilă, cu perioade mai bune şi mai puţin bune, legate în general de alimentaţie, stres etc. Prognosticul acestei boli este favorabil.

Tratamentul dispepsiei funcţionale

Privitor la tratamentul dispepsiei funcţionale, el se adresează în general simptomelor şi va fi administrat la apariţia acestora.

Tratamentul dispepsiei de tip ulceros se va face cu antisecretorii din clasa blocanţilor H₂ histaminici (ranitidina 300 mg/zi, famotidina 20-40 mg/zi), administrate în perioadele cu simptome sau blocanţi ai pompei de protoni (omeprazol 20-40 mg/zi).

Sunt discuţii cu privire la utilitatea eradicării infecţiei cu Helicobacter Pylori atunci când există dispepsie funcţională de tip ulceros, iar microbul este descoperit prin teste directe sau indirecte. La aproximativ jumătate din pacienţii la care prin tripla terapie Helicobacterul pylori este eradicat, simptomele pot dispărea sau se reduc, dar la restul simptomele rămân.

Tratamentul dispepsiei funcţionale de tip dismotilitate (entitate foarte frecvent întâlnită în practică) constă în general din administrarea de prochinetice. Acestea pot fi cele mai vechi, cum sunt metoclopramidul (1 tb cu 30 minute înainte de mesele principale), sau cele moderne: domperidonul (Motilium 1 tb cu 30 de minute înainte de mesele principale).

Se preferă domperionul, deoarece nu dă somnolenţă sau manifestări extrapiramidale. Se pot administra de asemenea fermenţi digestivi la mese (Digestal, Mezym forte, Festal, Creon etc.) sau absorbanţi ai gazelor intestinale cum este dimeticonul (Sab-simplex).

Tratamentul dispepsiei funcţionale esenţiale , boală care are simptome din primele două entităţi, va fi cu medicaţie ce se adresează manifestărilor dominante (durerea sau plenitudinea, balonarea).

În toate formele de dispepsie, dacă stresul joacă un rol în apariţia simptomelor, va trebui să se administreze un tratament sedativ uşor sau chiar să se recurgă la psihoterapie (adesea aflarea de către bolnav că nu prezintă leziuni organice are un efect psihic pozitiv important).