Celulele se diferențiază, iau forme speciale care corespund funcției pe care o îndeplinesc, se grupează și formează țesuturi.

Definiție: Țesutul este o grupare de celule asemănătoare specializate pentru a îndeplini una sau mai multe funcții caracteristice.

După structura și forma celulelor, respectiv după funcția pe care o îndeplinesc în organism, se deosebesc patru mari categorii de țesuturi:

  • țesutul epitelial (exemplu: primul strat al pielii);
  • țesutul conjunctiv (fasciile care învelesc mușchii);
  • țesutul muscular (mușchii corpului);
  • țesutul nervos (creierul, măduva spinării).

Țesutul epitelial

Este țesutul cel mai răspândit în organism, format din celule foarte asemănătoare, strâns unite între ele și de diferite forme: cubice, prismatice, cilindrice, pavimentoase (turtite), conice, aranjate într-unul sau mai multe straturi. Celulele profunde sunt așezate pe o membrană bazală, care le separă de țesutul conjunctiv ce se află întotdeauna sub țesutul epitelial.

După funcție, epiteliile se clasifică în:

  • epitelii de acoperire;
  • epitelii glandulare;
  • epitelii senzoriale.

Epiteliile de acoperire - sunt epiteliile care acoperă suprafața corpului sau căptușesc cavitățile corpului ori ale unor organe. Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse într-un singur strat sau în mai multe straturi, alcătuind epitelii simple (unistratificate), și epitelii stratificate. Simplu sau stratificat, epiteliul de acoperire se sprijină pe un țesut conjunctiv numit corion, de care este separat printr-o membrană bazală, o formațiune cu structură și grosime variabilă.

Exemple:

  • epiderma este un țesut epitelial pluristratificat pavimentos, deoarece are cinci straturi, iar ultimul strat are celule turtite, pavimentoase;
  • foițele pleurale sunt epitelii unistratificate pavimentoase, deoarece au un singur strat de celule turtite, așezate pe o membrană bazală.

Epiteliile glandulare - sunt țesuturi formate din celule epiteliale modificate capabile să producă anumite substanțe, pe care le elimină în mediul lor înconjurător. De obicei, celule glandulare se grupează formând organe speciale numite glande; uneori însă, ele rămân ca celule glandulare izolate printre celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu, în epiteliul tractului digestiv sau în epiteliul traheei, alcătuind celulele mucoase.

Epiteliile secretoare se asociază cu țesut conjunctiv, vase și nervi, formând glande. Există trei tipuri de glande:

  • exocrine - produsul lor de secreție este eliminat printr-un canal în exteriorul organismului sau într-o cavitate a corpului (exemple: glandele sudoripare, glandele sebacee, glandele salivare);
  • endocrine - produșii lor de secreție, hormonii - sunt eliminați direct în sânge (exemple: glanda tiroidă, epifiza, hipofiza etc.);
  • mixte - au secreție atât exocrină, cât și endocrină (exemple: pancreasul, ovarele, testiculele).
Țesuturi epiteliale de acoperire

Figura 1. Țesuturi epiteliale de acoperire

Epiteliile senzoriale - sunt alcătuite din celule specializate pentru recepționarea stimulilor din exteriorul sau interiorul organismului. Celulele prezintă la polul apical cili, iar la polul bazal intră în contact cu dendrite ale neuronilor senzitivi. Fiecare stimul este transformat în influx nervos și transmis neuronilor. Influxul nervos este transportat de către neuroni până la centrii nervoși și transformat în senzații. Exemple de epitelii senzoriale: mugurii gustativi, receptorii auditivi și vestibulari.

Țesutul conjunctiv

Țesutul conjunctiv, după cum spune și numele, face legătura dintre diferitele organe, precum și dintre componentele acestora. Acest tip de țesut nu vine însă în legătură directă cu mediul extern sau cu lumenul vaselor. Intră în alcătuirea oaselor, are rol trofic (de hrănire), depozitează grăsimi, intervine în apărarea organismului, în fagocitoză. Este un țesut care asigură rezistența organismului.

Este alcătuit dintr-o substanță gelatinoasă numită substanță fundamentală, în care se află celule și fibre.

Fibrele dau rezistență și elasticitate țesutului, și pot fi de colagen (proteină fibroasă insolubilă întâlnită în cantități mari în derm, tendoane, oase), reticulină (proteină fibroasă, care formează o rețea în organe precum: ficatul, măduva roșie hematogenă, splină, ganglioni limfatici) și elastină (proteină fibroasă, principalul constituent al fibrelor elastice galbene din țesutul conjunctiv).

Substanța fundamentală poate fi: moale, semidură sau dură. După consistența acesteia, țesutul conjunctiv se clasifică în:

  • țesuturi conjunctive moi;
  • țesuturi conjunctive semidure;
  • țesuturi conjunctive dure.

Țesuturile conjunctive moi au structuri diferite și îndeplinesc o varietate de funcții: leagă între ele diferite părți ale organelor, hrănesc alte țesuturi, oferă protecție mecanică, depozitează grăsimi, produc elementele figurate ale sângelui, au rol în imunitate.

Cele trei componente ale ţesuturilor conjunctive moi se găsesc în diferite proporții:

  • în țesutul lax componentele sunt în proporții aproximativ egale; conține nervi și multe vase, hrănind și însoțind alte țesuturi, cum ar fi cel epitelial (exemplu: dermul, al doilea strat al pielii);
  • țesutul fibros are o rezistență mecanică deosebită, datorită numeroaselor fibre de colagen (exemplu: tendoanele, ligamentele, capsulele organelor);
  • țesutul elastic posedă multe fibre elastice (exemplu: tunica mijlocie a vaselor de sânge);
  • țesutul adipos conține celule rotunde care acumulează grăsime, ce împinge nucleul la periferie (exemplu: hipodermul, stratul profund al pielii);
  • țesutul reticulat este format din fibre de reticulină dispuse sub formă de rețea, în ochiurile căreia se află substanța fundamentală și celule (exemplu: măduva hematogenă din oase, care produce globulele albe, globulele roșii și trombocitele).

Țesutul conjunctiv semidur este un țesut elastic, dar rezistent. Se mai numește țesut cartilaginos (formează cartilaje) și conține fibre în cantitate mare, puține celule și substanță fundamentală. Substanța fundamentală este impregnată cu săruri de calciu și sodiu.

Se clasifică în:

  • țesut cartilaginos hialin - este situat la suprafețele articulare a oaselor lungi, peretele laringelui și traheei, cartilaje costale. Are un aspect translucid, albicios și elasticitate redusă. Conține fibre puține și foarte fine;
  • țesut cartilaginos elastic - este bogat în fibre elastice. Este prezent în pavilionul urechii;
  • țesut cartilaginos fibros are puține celule și este bogat în fibre care îi dau o rezistență deosebită. Se întâlnește în discurile dintre vertebre și în simfiza pubiană.
Tesuturi conjunctive – moi, semidure si dure

Figura 2. Țesuturi conjunctive – moi, semidure și dure

Țesutul conjunctiv dur intră în alcătuirea oaselor. Are în substanța fundamentală o proteină, oseină impregnată cu săruri minerale de calciu și fosfor. Țesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri:

  • în țesutul osos compact au dispoziție concentrică, în jurul unor canale microscopice (canale Havers), prevăzute cu vase și nervi. Acest țesut se află în partea centrală a oaselor lungi și la periferia oaselor late și scurte;
  • în țesutul osos spongios lamelele se întretaie, lăsând între ele niște spații (areole), de unde vine aspectul spongios (buretos). Acest țesut se află la extremitățile oaselor lungi și în centrul oaselor late și scurte. În areole se găsește măduvă roșie hematogenă.
Țesut conjunctiv dur

Figura 3. Țesut conjunctiv dur

Țesutul muscular

Este alcătuit din fibre musculare, legate în fascicule prin țesut conjunctiv. Fiecare fibră are o membrană contractilă, numită sarcolemă, care învelește fibra musculară și o citoplasmă, numită sarcoplasmă, care conține substanțe chimice necesare pentru contracția musculară, cum ar fi glicogenul (polizaharid special întâlnit în celulele musculare, dar și hepatice) și fosfocreatina (substanță prezentă în țesuturi care reprezintă o rezervă de energie chimică stocată). În plus sarcoplasma mușchilor activi este bogată în mitocondrii. În citoplasmă se află unul sau mai mulți nuclei și organitele celulare, comune și specifice.

Miofibrilele sunt organitele specifice celulei musculare alcătuite din microfilamente subțiri, contractile, care se numesc actină (proteină contractilă a țesutului muscular care se găsește sub formă de filamente) și miozină (proteină contractilă care interacționează cu actina, provocând o contracție musculară sau o mișcare a celulei). În timpul contracției musculare acestea se întrepătrund, alunecând unele peste altele și scurtând celula musculară. În timpul relaxării, miofibrilele se depărtează unele de altele, alungind celula.

În funcție de aspect și de funcția pe care o îndeplinește, țesutul muscular poate fi:

Striat (miofibrilele sunt organizate în unități, numite sarcomere):

  • de tip scheletic : formează mușchii scheletici (care se prind de oase), fibrele sunt plurinucleare;
  • de tip cardiac : (mușchiul inimii), fibrele miocardice se dispun inelar, fiind așezate cap la cap și despărțite de o membrană, numită disc intercalar.

Neted - intră în alcătuirea pereților organelor interne (uter, vezică urinară, tub digestiv).

Tipuri de țesut muscular

Figura 4. Tipuri de țesut muscular

Țesutul nervos

Este alcătuit din două tipuri de celule: neuroni , celule diferențiate specific, care generează și conduc impulsurile nervoase, și celule gliale care formează un țesut de suport sau interstițial al sistemului nervos.

Neuronul

Definiție: Neuronul reprezintă unitatea structurală și funcțională a sistemului nervos.

Structura neuronului

Figura 5. Structura neuronului

Neuronul asigură funcția de conducere a informației, are rolul de a genera și conduce impulsurile nervoase. Este format din corp celular (poate prezenta diferite forme: piramidal, fusiform, sferic, stelat) și prelungiri: axon (prelungire unică și obligatorie) și dendrite ( dendros – copac, ramuri).

Structura neuronului

Corpul celular are o membrană - neurilema și o citoplasmă - neuroplasma. În citoplasmă se află organite celulare și un nucleu, de obicei central, cu unul sau mai mulți nucleoli.

Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcătuiți din aglomerări de reticul endoplasmatic rugos și neurofibrile care reprezintă o rețea de fibre care traversează întreaga citoplasmă, cu rol în transportul substanțelor din celulă și de susținere. Neuronul nu prezintă centrozom.

Prelungirile neuronale sunt:

Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care captează influxul nervos de la receptori sau de la alți neuroni și îl conduc spre corpul celular.

Axonul este o prelungire unică, lungă, care se ramifică în porțiunea terminală, ultimele ramificații fiind butonii terminali. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. Butonii terminali conțin mediatori chimici, substanțe prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperită de mai multe teci:

  • teaca de mielina - din loc în loc, această teacă prezintă întreruperi numite ștrangulații Ranvier. Mielina se comportă ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o ștrangulație Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizați și conduc impulsul nervos mult mai repede decât cei nemielinizați; mielina este secretată de către celulele Schwann.

  • teaca Schwann - este formată din celule gliale Schwann, care înconjoară axonii.

  • teaca Henle - este o teacă continuă, care însoțește ramificațiile axonice până la terminarea lor. Este alcătuită din țesut conjunctiv și acoperă teaca Schwann, cu rol de nutriție și protecție.

Celula glială

Celulele gliale susțin și hrănesc neuronul. Aceste celule nervoase se asociază cu țesut conjunctiv, vase și nervi, cu rol de susținere și nutriție. Celulele gliale, se află printre neuroni și îndeplinesc mai multe funcții: unele asigură susținerea, altele sunt macrofage tisulare, cu rol în fagocitoză, altele au rol în hrănire. Celulele gliale se pot divide, ocupând parțial locul neuronilor distruși. Unele celule gliale (celulele Scwann) secretă mielina.

Sinapsa

Definiție: Sinapsa reprezintă legătura dintre doi neuroni sau dintre un neuron și o celulă efectoare .

În organismul uman, majoritatea sinapselor sunt chimice. Ele sunt alcătuite din:

  • Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic;
  • Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi, 1 Å = 10-10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici;
  • Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici.

După componentele pre- şi postsinaptică, sinpsele pot fi:

Neuro-neuronale :

  • Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic);
  • Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic);

Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic).

Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară ( placă motorie).

Structura unei sinapse chimice axo-dendritice

Figura . Structura unei sinapse chimice axo-dendritice

Nervii

Neuronii, în traseul lor, se grupează formând nervi. Fiecare nerv este protejat de o teacă de țesut conjunctiv. În funcție de sensul în care circulă informația pe care o transmit, nervii pot fi: senzitivi, motori și micști.

  • nervii senzitivi - transmit informațiile de la receptori (aflați în piele sau alte organe) până la centrii nervoși, unde informațiile sunt transformate în senzații (exemplu: senzația tactilă, văzul);
  • nervii motori - transmit informațiile de la centrii nervoși până la organele efectoare (mușchi sau glande), unde informațiile sunt transformate în comenzi (exemplu: contracția musculară);
  • nervii micști – conțin și neuroni senzitivi și neuroni motori.

 

Back to Top