Obiectul de studiu al contabilităţii

Unitatea economică – sfera de acţiune a contabilităţii

Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 90-93 din 29.06.2007 defineşte contabilitatea ca fiind un sistem complex de colectare, identificare, grupare, prelucrare, înregistrare, generalizare a elementelor contabile şi de raportare financiară.:

Aceeaşi lege obligă persoanele fizice şi juridice care desfăşoara activitate de întreprinzător, organizaţiile necomerciale, instituţiile bugetare, avocaţii şi notarii să organizeze şi să ţină contabilitatea proprie în modul stabilit de legislaţia în vigoare.

Din cele expuse mai sus rezultă că sfera de cuprindere a contabilităţii este întreprinderea, indiferent de forma organizatorico-juridică şi tipul de proprietate.

Caracteristica principală a întreprinderii este autonomia ei care constă în delimitarea strictă a patrimoniului, drepturilor şi obligaţiilor acesteia de patrimoniul proprietarilor.

În conformitate cu legea cu privire la antreprenoriat şi întreprindere nr. 845 din 03.01.1992, Monitorul Oficial al Republici Moldova nr. 2 din 28.02.1994 scopul creării întreprinderii este fabricarea produselor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor pentru asigurarea unei surse permanente de venituri.

Întreprinderile bugetare şi organizaţiile nonprofit nu cad sub incidenţa legislaţiei cu privire la antreprenoriat, deoarece ele nu au scopul de a obţine profit. Astfel, întreprinderile bugetare (ministerele, spitalele, instituţiile de învăţămînt) se dotează de la bugetul de stat şi utilizează mijloacele primite după destinaţie, iar întreprinderile nonprofit sînt create pentru realizarea anumitor scopuri sociale, resursele lor se constituie pe baza contribuţiilor efectuate de persoanele fizice sau juridice, de la bugetul de stat şi de organismele internaţionale şi se utilizează în scopurile pentru care au fost create.

În Republica Moldova activitatea de antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice:

• întreprindere individuală;
• societate în nume colectiv;
• societate în comandită;
• societate pe acţiuni;
• societate cu răspundere limitată;
• cooperativa de producţie;
• cooperativa de întreprinzător;
• întreprindere de arendă;
• întreprindere de stat şi întreprindere municipală.

Particularităţile formelor organizatorico-juridice sînt expuse în Lege cu privire la antreprenoriat şi întreprindere.

Indiferent de forma organizatorico-juridică întreprinderea ca persoana juridică dispune de bunuri economice, drepturi şi obligaţiuni şi are denumire, sediu şi naţionalitate (întreprinderile autohtone se numesc rezidenţi, iar cele care activează temporar pe teritoriul Republicii Moldova – nerezidenţi) (vezi art. 5 (5) a Codului fiscal).

Răspunderea privind ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară îi revine conducerii (organului executiv) al entităţii. Fiecare întreprindere este obligată să asigure elaborarea şi respectarea politicii de contabilitate în conformitate cu cerinţele Legii contabilităţii, al S.I.R.F. şi al S.N.C.

Obiectul de studiu al contabilităţii

Obiectul de studiu al contabilităţii este patrimoniul întreprinderii.

Patrimoniul întreprinderii poate fi privit sub două aspecte, şi anume sub aspectul:

• bunurilor economice – care reprezintă averea întreprinderii cu conţinut material concret (mărfuri, produse materiale). Acestea constituie activul întreprinderii. Caracteristicile de bază a bunurilor economice sînt utilitatea (capacitatea bunului de a aduce venituri) şi valoarea (exprimarea în bani).
• surselor de formare – care reflectă modul în care întreprinderea îşi procură bunurile economice. În funcţie de apartenenţă sursele de formare se divizează în surse proprii şi surse atrase. Acestea constituie pasivul întreprinderii.

De menţionat că cele două aspecte ale patrimoniului se află în strînsă legătură, modificarea unuia cauzînd inevitabil modificarea celuilalt aspect. Această legătură poate fi prezentată prin următoarea relaţie de echilibru a patrimoniului:

Din această relaţie poate fi determinat capitalul propriu şi datoriile (străin):

Capital propriu = Activ - Datorii

şi

Datorii = Activ – Capital propriu

Însă contabilitatea nu se limitează numai la studierea situaţiei patrimoniului, ci şi a schimbărilor cantitative şi calitative ce au loc în volumul şi structura patrimoniului. De aceea contabilitatea mai studiază echilibrul intern al patrimoniului care se exprimă prin formula contabilă:

Rezultat financiar = Venituri – Cheltuieli

Cheltuielile exprimă efortul efectuat de întreprindere, iar veniturile – efectul primit.

Dacă veniturile depăşesc cheltuielile întreprinderea obţine profit. În caz contrar se obţin pierderi.

Astfel, obiectul contabilităţii îl constituie nu numai patrimoniul întreprinderii, ci şi veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia .

Elementele patrimoniale, caracteristica şi clasificarea acestora

Bunurile economice reprezintă partea activă a patrimoniului care se află în permanentă mişcare şi transformare în cadrul circuitului economic, de aceea se numesc active. De exemplu, mijloacele băneşti se utilizează pentru achiziţionarea de materii prime din care în urma procesului de producţie se obţin produse finite, de pe urma vînzării cărora se încasează mijloace băneşti şi circuitul economic începe din nou.

Sursele de constituire reprezintă partea statică a patrimoniului întreprinderii. Ele nu-şi schimbă volumul şi structura în mod independent, ci în urma modificărilor bunurilor economice din activ, de aceea se numesc pasive.

După modul în care participă la procesul de producţie şi gradul de lichiditate (capacitatea unui activ de a se transforma în bani), bunurile economice se clasifică în:

• active pe termen lung;
• active pe termen scurt.

Activele pe termen lung cuprind activele cu termen de utilizare mai mare de un an. În cadrul acestora deosebim:

• active nemateriale
• active materiale
• active financiare.

Activele nemateriale reprezintă mijloace care nu îmbracă forma fizică concretă sînt controlate de întreprindere, au un termen de utilizare mai mare de un an şi sînt destinate a fi utilizate în activitatea de producţie, comercială şi în scopuri administrative ale întreprinderii sau pentru a fi date în folosinţă altor persoane fizice şi juridice. În componenţa activelor nemateriale intră: cheltuielile de organizare, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, know-how-urile, copyright, programele informatice, francizele, goodwill-ul.

Activele materiale pe termen lung cuprind bunurile tangibile (care îmbracă formă materială), au o durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii şi nu sînt destinate vînzării. În această grupă intră: activele materiale în curs de execuţie, terenurile, mijloacele fixe şi resursele naturale.

În categoria activelor financiare pe termen lung se includ investiţiile şi creanţele pe termen lung ale întreprinderii. La ele se referă obligaţiunile, acţiunile, titlurile de creanţă cu termen de scadenţă mai mare de un an.

Activele pe termen scurt sau, cu alte cuvinte, activele curente includ acele bunuri economice care, de obicei, se consumă într-un singur ciclu de producţie, au un termen de utilizare mai mic de un an şi îşi transmit valoarea asupra producţiei fabricate integral.

Activele curente includ:

• stocuri de mărfuri şi materiale
• creanţe pe termen scurt
• investiţii pe termen scurt
• mijloace băneşti
• alte active pe termen scurt.

Stocurile de mărfuri şi materiale sînt acele active care sînt destinate a fi utilizate în procesul de producţie, înregistrate ca producţie în curs de execuţie sau a fi vîndute.

Stocurile de mărfuri şi materiale se clasifică în:

• materia primă şi materiale destinate utilizării în activitatea de producţie
• obiectele de mică valoare şi scurtă durată
• producţia în curs de execuţie
• produsele finite
• mărfurile

Creanţele pe termen scurt reprezintă datoriile altor persoane fizice şi juridice faţă de întreprinderea dată. Acestea apar, de regulă, la neachitarea mărfurilor de către cumpărători, la acordarea avansurilor spre decontare şi în contul livrării ulterioare de mărfuri, din cauza achitării în plus a mijloacelor în buget, organelor de asigurări, salariaţilor etc.

Tot în categoria activelor curente intră investiţiile pe termen scurt. Acestea reprezintă titlurile de valoare, depozitele bancare şi alte investiţii cu termen de scadenţă mai mic de un an.

Cele mai lichide active alte întreprinderii sînt mijloacele băneşti care, după locul de aflare, pot fi grupate în mijloace băneşti în casierie, mijloace băneşti pe conturi de decontare în valută naţională, în valută străină şi alte conturi bancare.

Schematic activele întreprinderii se prezintă în felul următor:

Sursele de finanţare ale întreprinderii, caracteristica şi clasificarea acestora

Pasivele întreprinderii se grupează după gradul de exigibilitate, care reprezintă termenul achitare a acestora. Sursele de finanţare a întreprinderii reflectă modul în care întreprinderea a dobîndit bunurile economice reflectate în activ, fie din finanţare proprie, fie din finanţare străină.

Finanţarea proprie presupune efectuarea aporturilor de către proprietarii întreprinderii la care se mai adaugă unele resurse proprii ca rezervele şi profitul.

Finanţarea străină se obţine de la persoane străine întreprinderii prin angajarea de credite împrumuturi şi datorii în curs de decontare.

Pasivele întreprinderii se clasifică în capital propriu şi datorii.

Capitalul propriu include:

• capital statutar şi suplimentar
• rezerve
• profit nerepartizat
• capital secundar.

Capitalul statutar reprezintă aporturile proprietarilor depuse la fondarea întreprinderii sau ulterior la modificarea capitalului statutar. Capitalul suplimentar apare în rezultatul diferenţelor de curs valutar şi abaterilor valorii de piaţă de la valoarea nominală a acţiunilor.

Rezervele reprezintă surse de finanţare constituite de întreprindere pentru anumite scopuri în conformitate cu legislaţia în vigoare, documentele de constituire sau decizii ale organelor de conducere a întreprinderii.

Profitul nerepartizat reprezintă profitul anilor precedenţi care a rămas la dispoziţia întreprinderii.

Capitalul secundar este format din subvenţiile de stat şi diferenţele din reevaluarea activelor pe termen lung.

Datoriile exprimă capitalurile furnizate de terţi pentru care întreprinderea trebuie să presteze un echivalent valoric. După termenul de achitare datoriile se clasifică în datorii pe termen lung şi datorii pe termen scurt. După conţinutul economic datoriile se clasifică în:

• datorii financiare – includ creditele bancare, împrumuturile, obligaţiunile emise cu scopul de acumulare de resurse;
• datorii comerciale – reprezintă datoriile faţă de furnizori pentru bunurile achiziţionate, dar neachitate, precum şi avansurile primite de la terţi în contul livrării ulterioare de mărfuri
• datorii calculate – includ datoriile privind retribuirea muncii, faţă de titularii de avans, faţă de organele de asigurare, faţă de bugetul de stat, faţă de fondatori şi alte datorii.

Schematic pasivele întreprinderii se prezintă în felul următor:

Noţiuni privind consumurile şi cheltuielile întreprinderii

După cum s-a menţionat contabilitatea studiază nu numai patrimoniul, ci şi veniturile şi cheltuielile pe care le înregistrează întreprinderea în activitatea sa.

Definiţia consumurilor şi cheltuielilor, componenţa, modul de determinare, constatare a acestora sînt date în S.N.C. 3 Componenţa consumurilor şi cheltuielile întreprinderii.

În conformitate cu acest standard consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii de venit. Consumurile sînt nemijlocit legate de procesul de producţie, se includ în costul producţiei fabricate, la sfîrşitul perioadei de gestiune se raportează la producţia finită şi producţia în curs de execuţie şi nu se iau în vedere la determinarea rezultatului financiar.

Consumurile şi cheltuielile se constată în contabilitate în baza principiilor specializării exerciţiului şi prudenţei.

În dependenţă de modul în care consumurile se includ în costul de producţie ele se divizează în:

• consumuri directe;
• consumuri indirecte.

Consumurile directe de producţie sînt consumurile care se referă direct la un produs sau serviciu anumit şi se clasifică în:

• consumuri directe de materiale – reprezintă valoarea materialelor consumate pentru fabricarea unui produs anumit şi se includ direct în costul produselor;
• consumuri directe privind retribuirea muncii – reprezintă salariile muncitorilor care participă nemijlocit la fabricarea produsului sau prestarea serviciului.

Consumurile indirecte de producţie sînt consumurile aferente deservirii şi conducerii secţiilor de producţie nu pot fi incluse direct în costul produselor fabricate, serviciilor prestate din motiv că, pe parcursul perioadei de gestiune nu se cunoaşte ce parte din aceste consumuri revine fiecărui tip de producţie fabricat, serviciu prestat. Aceste consumuri se repartizează la sfîrşitul perioadei de gestiune în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate în funcţie de o anumită bază de repartizare aleasă de întreprindere, care se indică în politica de contabilitate a acesteia.

Consumurile indirecte de producţie sînt de două tipuri:

• consumuri indirecte de producţie variabile – sînt acele consumuri volumul cărora depinde de volumul de producţie. De exemplu: salariul muncitorilor auxiliari, valoarea materialelor consumate pentru necesităţile subdiviziunilor de producţie etc. Consumurile de producţie se includ în costul de producţie în sumă totală.
• consumuri indirecte de producţie constante – reprezintă consumurile volumul cărora nu depinde sau depinde neesenţial de volumul de producţie, cum ar fi: consumul de energie electrică folosită pentru iluminarea secţiilor, consumul efectuat pentru încălzirea secţiei de producţie, consumuri privind paza secţiilor de producţie etc.

Aceste consumuri se includ în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate în funcţie de gradul de utilizare a capacităţii normative de producţie. Capacitatea normativă de producţie reprezintă volumul mediu pe care este în stare să-l producă întreprinderea în condiţii de activitate normală, ţinînd cont de pierderile de capacităţi, rezultate în urma lucrărilor tehnice de planificare.

În cazul în care volumul efectiv de producţie este egal sau depăşeşte capacitatea normativă de producţie consumurile indirecte de producţie constante se includ în costul produselor fabricate, serviciilor prestate în sumă totală. În caz contrar consumurile indirecte de producţie constante se includ în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate în limita gradului de îndeplinire a capacităţii de producţie. Suma consumurilor indirecte de producţie rămasă se trece la cheltuielile perioadei şi nu influenţează asupra costului produselor fabricate, serviciilor prestate.

Cheltuielile reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de întreprindere pe parcursul perioadei de gestiune care nu sînt legate nemijlocit de procesul de producţie şi suma cărora se scade din venituri la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii.

Cheltuielile se clasifică pe tipuri de activităţi:

• cheltuieli ale activităţii operaţionale
• cheltuieli ale activităţii investiţionale
• cheltuieli ale activităţii financiară
• pierderi excepţionale

La cheltuielile întreprinderii se referă şi cheltuielile privind impozitul pe venit, însă acestea nu se includ în nici una din tipurile de activităţi enumerate anterior şi în rapoartele financiare se reflectă distinct.

În componenţa cheltuielilor din activitatea operaţională intră:

• costul vînzărilor
• cheltuielile comerciale
• cheltuielile generale şi administrative
• alte cheltuieli operaţionale

Costul vînzărilor reprezintă valoarea produselor, mărfurilor vîndute sau serviciilor prestate. El se este egal cu suma consumurilor efectuate de întreprindere pentru obţinerea produselor, serviciilor sau suma achitată sau care urmează a fi achitată pentru achiziţionarea mărfurilor.

Cheltuielile comerciale reprezintă cheltuielile aferente desfacerii mărfurilor, prestării serviciilor. În componenţa cheltuielilor comerciale intră: cheltuielile de marketing, cheltuielile privind publicitatea, ambalarea, retribuirea muncii a salariaţilor antrenaţi în procesul de desfacere, contribuţiile de asigurări sociale şi medicale aferente salariilor acestor muncitori, cheltuielile pentru crearea rezervei privind datoriile dubioase, cheltuielile rezultate în urma neachitării de către clienţi a mărfurilor livrate, serviciilor prestate, în cazul în care nu se creează rezervă privind datoriile dubioase, cheltuielile suportate în urma returnării mărfurilor de către cumpărători, alte cheltuieli legate de procesul de desfacere.

Cheltuielile generale şi administrative reprezintă cheltuielile legate de gestiunea întreprinderii în ansamblu. Ele cuprind: cheltuielile privind retribuirea muncii a personalului administrativ şi contribuţiile de asigurări sociale şi medicale aferente acestor salarii, uzura şi cheltuielile privind reparaţia mijloacelor fixe şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie administrativă, cheltuielile privind deplasările personalului administrativ, cheltuielile de reprezentare, cheltuielile privind paza obiectelor cu destinaţie administrativă, valoarea materialelor utilizate în scopuri generale şi administrative, cheltuielile privind impozitele şi taxele cu excepţia impozitului pe venit, taxei pe valoarea adăugată, accizelor, alte cheltuieli ce ţin de gestiunea întreprinderii în ansamblu.

În componenţa altor cheltuieli operaţionale intră: cheltuielile privind vînzarea altor active curente (materiale, producţia în curs de execuţie, obiecte de mică valoare şi scurtă durată), cheltuielile privind arenda curentă, cheltuielile privind dobînzile pentru creditele angajate, consumurile indirecte de producţie constante care nu s-au inclus în costul producţiei, serviciilor din motivul neîndeplinirii capacităţii normative de producţie, lipsurile de active curente depistate în urma inventarierii etc.

Cheltuielile activităţii de investiţii includ cheltuielile legate de ieşirea activelor pe termen lung, şi anume: valoarea de bilanţ a activelor pe termen lung ieşite, salariile şi contribuţiile de asigurări sociale şi medicale a muncitorilor angajaţi în procesul de scoatere din funcţiune a activelor pe termen lung, diferenţa dintre valoarea probabilă rămasă şi valoarea de bilanţ, în cazul în care la scoaterea mijlocului fix din funcţiune din cauza uzurii complete valoarea de bilanţ este mai mică decît valoarea probabilă rămasă.

Cheltuielile activităţii financiare sînt legate de modificările survenite în capitalul statutar al întreprinderii. Aceste cheltuieli cuprind: cheltuielile privind plata redevenţelor, privind arenda finanţată, diferenţele nefavorabile de curs valutar.

Pierderile excepţionale nu sînt legate de activitatea de bază a întreprinderii şi apar în urma producerii unor evenimente excepţionale cum sînt: calamităţile naturale, perturbările politice, modificările legislaţiei.

Noţiuni privind veniturile întreprinderii

Veniturile reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune încasate sau care urmează a fi încasate de întreprindere. În componenţa veniturilor nu se includ sumele încasate în numele persoanelor terţe, taxa pe valoarea adăugată, accizele. Modul de constatare şi evaluare a veniturilor sînt reglementate de S.N.C. 18 “Venitul”. La constatarea veniturilor trebuie de ţinut cont de aşa principii de bază ale contabilităţii ca principiul specializării exerciţiului şi principiul prudenţei.

Veniturile ca şi cheltuielile întreprinderii se grupează pe tipuri de activităţi:

• venituri activitatea operaţională
• activitatea investiţională
• activitatea financiară
• activitatea excepţională.

În componenţa veniturilor din activitatea operaţională intră veniturile din vînzări şi alte venituri operaţionale.

Veniturile din vînzări includ veniturile obţinute din vînzarea produselor, mărfurilor şi prestării serviciilor. În dependenţă de tipul activităţii de bază a întreprinderii structura veniturilor din vînzări diferă de la o întreprindere la alta. De exemplu, veniturile obţinute din vînzarea mijloacelor fixe (utilajul), de obicei, se reflectă la veniturile activităţii investiţionale, însă la o întreprindere specializată în producerea sau comercializarea utilajelor veniturile obţinute din vînzarea acestora va fi reflectat la veniturile din vînzări, adică în componenţa veniturilor din activitatea operaţională.

La alte venituri operaţionale se referă veniturile din comercializarea activelor curente (în afară de veniturile din vînzarea produselor şi mărfurilor), veniturile sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri, venituri din modificarea metodelor de evidenţă a activelor curente, surplusurile depistate în urma inventarierii, venituri din arenda curentă, venituri din neachitarea datoriilor privind arenda curentă, privind datoriile faţă de personal, faţă de buget, privind facturile comerciale, privind creditele şi dobînzile aferente acestora ca urmare a expirării termenelor de prescripţie.

Veniturile din activitatea de investiţii cuprind veniturile rezultate din ieşirea şi reevaluarea activelor pe termen lung, veniturile sub formă de dividende, dobînzi, redevenţe.

Veniturile din activitatea financiară reprezintă veniturile din arenda finanţată, din redevenţe, din primirea cu titlu gratuit a activelor, venituri sub formă de diferenţe favorabile de curs valutar.

Veniturile excepţionale cuprind veniturile obţinute în urma producerii unor evenimente neordinare cum sînt calamităţile naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei. De cele mai dese ori acestea iau forma compensaţiilor primite de la organele de asigurări.

Operaţiunile şi procesele economice

Activitatea economică a întreprinderii generează în permanenţă modificări în volumul şi structura activelor şi pasivelor, veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii. Aceste modificări sînt cauzate de operaţiunile şi procesele economice care au loc la întreprindere.

Exemple de operaţiuni economice:

• vînzarea mărfurilor, prestarea serviciilor;
• încasarea mijloacelor băneşti pentru mărfurile livrate, serviciile prestate;
• acordarea avansurilor;
• reparaţia mijloacelor fixe etc.

Procesele de bază care au loc la întreprindere sînt:

• procesul de aprovizionare;
• procesul de producţie;
• procesul de desfacere.

Totalitatea proceselor formează circuitul mijloacelor economice.

De menţionat că la întreprinderile de comerţ circuitul mijloacelor economice se compune doar din două procese sau faze: aprovizionare şi desfacere.

Sarcina de bază a contabilităţii este înregistrarea în ordine cronologică şi măsurarea în etalon natural şi valoric operaţiilor şi proceselor economice ce au loc la întreprindere, precum şi controlul asupra modului în care acestea se desfăşoară.

Înregistrarea în ordine cronologică presupune înregistrarea operaţiunilor în succesiunea în care acestea s-au produs în timp şi gruparea lor pe perioade de gestiune (lună, trimestru, an).

În funcţie de caracterul lor operaţiunile lor pot avea influenţă diferită asupra patrimoniului întreprinderii.

Astfel, unele operaţiuni modifică structura patrimoniului, fără a schimba mărimea lui generală. De exemplu, primirea numerarului din bancă în casieria întreprinderii diminuează mărimea mijloacelor băneşti din contul de decontarea şi majorează suma mijloacelor băneşti din casierie, însă nu modifică valoarea activului sau pasivului întreprinderii.

Pe de altă parte, achitarea datoriilor faţă de personal privind retribuirea muncii diminuează atît disponibilităţile băneşti ale întreprinderii, cît şi datoriile faţă de personal. În rezultatul acestei operaţiuni scade atît activul cît şi pasivul întreprinderii.

Noţiuni generale privind metoda contabilităţii. Componentele (procedeele) metodei contabilităţii

Orice ştiinţă, pe lîngă obiectul propriu de cercetare, are şi o metodă specifică.

Metoda contabilităţii este definită ca fiind totalitatea principiilor, procedeelor şi instrumentelor folosite de contabilitate la studierea obiectului său.

Metoda contabilităţii dezvăluie esenţa obiectului, evidenţiază modificările intervenite în patrimoniul întreprinderii, permite de a stabili structura surselor proprii şi atrase, dă posibilitate de a determina veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale întreprinderii precum şi o serie de alţi indicatori ce caracterizează situaţia patrimonială a întreprinderii.

Metoda contabilităţii cuprinde trei categorii de procedee:

Procedee comune tuturor ştiinţelor:

• observaţia – este faza iniţială a cercetării pentru orice ştiinţe. Ea permite evidenţierea fenomenelor şi proceselor care, avînd conţinut economic şi fiind evaluabile în bani, vor fi incluse obiectul de studiu al contabilităţii;
• raţionamentul – este un procedeu al contabilităţii, deoarece procesele şi operaţiunile economice ce se înregistrează în contabilitate, mai întîi de toate, se supun unei analize logice din punct de vedere a necesităţii, corectitudinii şi conţinutului lor. Raţionamentul permite de a efectua concluzii de valoare în baza informaţiei pe care o deţine contabilitatea;
• comparaţia – se foloseşte pentru determinarea asemănărilor şi deosebirilor dintre două elemente omogene ale obiectului contabilităţii, în scopul formării unor concluzii. Astfel, de exemplu, prin compararea veniturilor cu cheltuielile se determină rezultatul financiar al întreprinderii;
• clasificarea – are menirea de a grupa elementele obiectului contabilităţii care au trăsături comune separîndu-le de elementele care au trăsături diferite. Prin clasificare se grupează activele, pasivele, veniturile, cheltuielile, operaţiunile economice etc.;
• analiza – reprezintă un procedeu ştiinţific de cercetare a unui întreg prin divizarea şi studierea fiecărui element al acestuia.
• sinteza – se bazează pe trecerea de la particular la general, de la simplu la complex. Ea se foloseşte pe scară largă de metoda contabilităţii la gruparea şi centralizarea datelor pentru generalizarea concluziilor obţinute în urma analizei.

Procedee comune ştiinţelor economice:

• documentaţia - constă în urmărirea şi reflectarea totală şi permanentă a operaţiunilor economice în documente cu scopul obţinerii datelor necesare pentru ţinerea contabilităţii curente şi exercitarea controlului asupra acestora. Documentul este un act în scris care oferă dreptul la efectuarea operaţiunii economice sau confirmă executarea acesteia. Cerinţele de bază privind întocmirea documentelor primare sînt stipulate în Legea contabilităţii nr. 426 din 04.04.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 28 din 25.05.1995. Numai după documentarea operaţiunilor economice acestea pot fi reflectate în conturi.
• evaluarea – este procedeul ce permite exprimarea valorică (în bani) a elementelor patrimoniale şi operaţiunilor economice. Elementele patrimoniale se exprimă în diferite etaloane (natural, timp, convenţional etc.), dar numai după aducerea acestora la un numitor comun prin exprimarea lor în etalon monetar, ceea ce se realizează prin evaluare, contabilitatea îşi poate realiza funcţiile.
• calculaţia – este un ansamblu de operaţiuni matematice prin care se determina valoarea unei sau alei mărimi. Unul din obiectivele de bază ale calculaţiei este determinarea costului de producţie prin acumularea consumurilor şi repartizarea acestora pe tipuri de produse. Rezultatul calculaţiei se află în legătură strînsă cu modul în care au fost evaluate elementele ce participă la calculaţie.
• inventarierea – este acel procedeu ce permite compararea datelor din contabilitate cu datele faptice pentru stabilirea situaţiei reale a patrimoniului întreprinderii. Inventarierii se supun atît bunurile materiale (mijloacele fixe, stocurile de mărfuri şi materiale, mijloacele băneşti etc.) cît şi creanţele şi datoriile întreprinderii.

Procedee specifice contabilităţii

Bilanţul contabil – este un procedeu şi un document contabil care reflectă sintetic în expresie valorică, în activ bunurile economice, iar în pasiv sursele de constituire a acestora.

Contul – este acel procedeu prin care elementele patrimoniale sînt individualizate şi reflectă existenţe şi mişcările (creşterile sau micşorările acestora) pe parcursul perioadei de gestiune.

Dubla înregistrare – procedeu de bază al contabilităţii care presupune înregistrarea oricărei operaţiuni economice concomitent în debitul unui cont şi creditul altui cont.

Balanţa de verificare – asigură verificarea corectitudinii înregistrărilor în conturi, legătura dintre conturile sintetice şi analitice şi permite depistarea greşelilor ce puteau fi comise în procesul evidenţei contabile. Balanţa de verificare este documentul pe baza căreia se întocmeşte bilanţul contabil.