Obligaţiunile

Caracteristici ale obligaţiunilor

Obligaţiunea este un înscris care certifică deţinătorului său calitatea de creditor. Ea reprezintă un titlu de creanţă negociabil. Sunt titluri reprezentative ale unei creanţe asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Dau deţinătorului dreptul de încasare a unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor.

Pentru emitent obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. În calitate de emitenţi statul şi colectivităţile locale sau agenţii economici procură în acest mod resurse financiare, renunţând astfel la creditul tradiţional. Investitorii în astfel de titluri pot fi persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate care deţin capitaluri băneşti.

Obligaţiunile pot fi:

• garantate cu anumite active şi sunt caracterizate de un înalt grad de protecţie în cazul în care societatea nu îşi efectuează plăţile;
• negarantate caz în care reprezintă împrumuturi pe termen lung şi sunt emise de către societăţi fără nici o garanţie specifică. Emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se bucură societatea emitentă;
• nominative ce au înscris numele deţinătorului şi se prezintă sub forme unui certificat nominativ, dând posibilitatea la operaţiuni de transfer în registrul emitentului, în cazul unei schimbări a dreptului de creanţă;
• la purtător ce sunt confecţionate şi imprimate după norme stricte, având cupoane detaşabile;
• de tezaur, sunt titluri emise de stat, de administraţia publică de stat.

Sunt purtătoare de dobânzi, prin al căror plasament mobilizează importante active monetare disponibile necesare acoperirii cheltuielilor bugetare curente. Acestea asigură un nivel al dobânzii competitiv, diferenţiat în funcţie de durata împrumutului, fapt ce îl atrage pe deţinătorul de disponibilităţi.

Principalele caracteristici ale obligaţiunilor sunt:

• este un instrument al investiţiei de capital;
• exprimă creanţa deţinătorului asupra ansamblului activelor emitentului;
• exprimă angajamentul unui debitor faţă de creditorul care pune la dispoziţie primului, fondurile sale.

Pe lângă obligaţiunile clasice întâlnim şi tipuri noi de obligaţiuni:

• obligaţiuni cu bonuri de subscriere care combină o obligaţiune clasică simplă cu un drept negociabil. Acest drept negociabil permite să se achiziţioneze ulterior, la un preţ fixat dinainte, acţiuni ale firmei emitente;
• obligaţiuni de participare în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de rambursare sunt fixate la un nivel minim în momentul emisiunii, dar acestea pot fi majorate în conformitate cu rezultatele financiare obţinute de debitor. Deţinătorul obligaţiunii este protejat împotriva pierderii prin garantarea unui câştig minim;
• obligaţiuni convertibile în acţiuni.

Deţinătorul acestui tip de obligaţiune are dreptul ca, în cadrul unui termen fixat prin contractul de emisiune (2-4 luni), să-şi exprime opţiunea de convertire a titlurilor în acţiuni. Această opţiune se materializează atunci când veniturile din dividende depăşesc dobânzile atribuite. Obligaţiunile convertibile comportă două tipuri de rată a dobânzii:

• o rată variabilă pe perioada ce se scurge din momentul emiterii obligaţiunii şi data începerii dreptului la convertire, la stabilirea căreia se ţine seama de faptul că deţinătorul are acest avantaj, fiind mai mică decât cea a pieţei;
• o rată egală cu dobânda pieţei practicată la obligaţiunile ce nu vor fi convertite în perioada de opţiune şi care, la expirarea acestei perioade, devin obligaţiuni clasice sau ordinare;

Obligaţiuni indexate , în care emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza valoarea acestor titluri în funcţie de un indice, de comun acord cu investitorul. Indexarea se aplică:

• asupra dobânzii;
• asupra preţului de rambursare;
• asupra ambelor elemente.

Scopul indexării este acela de a asigura investitorului posibilitatea recuperării reale a capitalului investit şi implicit, realizarea unor venituri comparabile cu alte tipuri de plasament;

Obligaţiuni cu dobândă variabilă . În acest caz emitentul modifică rata dobânzii pe durata existenţei obligaţiunii, pentru a asigura o fructificare a plasamentului în conformitate cu condiţiile pieţei;

Obligaţiuni speciale cu cupon ce poate fi reinvestit de tip OSCAR. Acestea permit deţinătorului să aleagă între a primi cupon de dobândă în numerar sau a primi obligaţiuni identice cu cele iniţiale.

Elemente tehnice ale obligaţiunilor

Principalele elemente tehnice ale obligaţiunilor sunt:

Valoarea nominală reprezentând raportul dintre împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise:

VN = I / N

unde: VN - valoarea nominală;

I - mărimea împrumutului,

N - numărul obligaţiunilor;

Valoarea la subscriere sau preţul de emisiune, este determinată de emitent, de regulă, sub valoarea nominală, pentru a se asigura atractivitatea investiţiei:

PE = VN - pe

unde: PE - preţul de emisiune;

VN - valoarea nominală;

Pe - prima de emisiune.

Termenul de rambursare este intervalul cuprins între momentul subscrierii şi cel al răscumpărării.

Rata nominală a dobânzii, este acea rată care aplicată asupra valorii nominale, permite determinarea cuponului de dobândă.

Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii.

CD - VN x ( Rd / 100)

unde: CD - cuponul de dobândă;

VN - valoarea nominală a obligaţiunii;

Rd - rata nominală a dobânzii;

Dacă plata cuponului se face la intervale mai mici de un an, atunci cuponul de dobândă se determină după relaţia:

CD = VN x ( Rd x (n / (100 x 360)))

unde: CD - cupon de dobândă;

VN - valoarea nominală a obligaţiunii;

Rd - rata nominală a dobânzii.

Rata dobânzii la termen, este rata dobânzii fixate în momentul actual to, pentru un contract de împrumut a cărui execuţie va avea loc în viitor.

Cursul obligaţiunii este preţul de piaţă al acesteia:

C = P x ( 100/VN )

unde: C - cursul obligaţiunii;

P - preţul de piaţă al obligaţiunii;

VN - valoarea nominală a obligaţiunii;

Cursul se exprimă în procente şi poate fi egal, mai mare sau mai mic decât valoarea nominală.

Cursul rambursării. Dreptul la rambursare este garantat cu patrimoniul emitentului. Rambursarea se face cel puţin la valoarea nominală. Dacă rambursarea se realizează la o sumă mai mare decât valoarea nominală, costul rambursării este determinat de nivelul primei de rambursare:

Pr = VRt - Pe

unde: Pr - preţul de rambursare;

VRr - valoarea reală de rambursare;

Pe - preţul de emisiune.

Modalităţile de rambursare:

• o singură dată la scadenţă, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a duratei de viaţă;
• rambursarea prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante, reprezentând rambursarea şi dobânda aferentă;
• restituirea în rate anuale egale:

Ra = VN / T

unde: Ra - rata de rambursat;

VN - valoarea nominală a obligaţiunii;

T - numărul de ani pentru care se contractează împrumutul;

Cuponul de dobândă anual se calculează în acest caz la valoarea rămasă de rambursat;

CD = (VN - Ra) x Rd

unde: Ra - rata de rambursat;

D - cuponul anual de dobândă;

Rd - rata dobânzii.

• rambursarea sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se plătesc anual, ci sunt capitalizate şi reglate odată cu rambursarea sumei împrumutate la finele perioadei.

Împrumutul obligatar

Împrumutul obligatar constituie modalitatea fundamentală de îndatorare a agenţilor economici pe termen lung. El se distinge faţă de împrumutul clasic prin următoarele caracteristici:

• în cazul unui împrumut clasic, creditorul este unic, fiind vorba, în general de o bancă sau de un intermediar financiar specializat. Emisiunea de obligaţiuni reuneşte un mare număr de creditori.
• obligaţiunea fiind un titlu de creanţă negociabil, este cotată pe piaţa secundară. Spre deosebire de împrumutul clasic, recuperarea investiţiei în obligaţiuni se poate efectua înainte de scadenţă, la preţul pieţei, ce diferă de preţul plătit în momentul plasării capitalului în obligaţiuni.

Principalele elemente tehnice ale împrumutului obligatar sunt:

• suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, emise, în funcţie de care se determină valoarea nominală;
• termenul de rambursare, ce corespunde duratei de viaţă a obligaţiunilor;
• preţul de emisiune care cuprinde costul operaţiunilor de emitere a titlurilor şi de plasare a lor;
• costul împrumuturilor, generat de obligaţiunile emitentului faţă de creditor cu privire la dobânda şi suma de rambursat;
• condiţiile rambursării datoriei, în funcţie de care se stabileşte planul de amortizare a împrumutului.

Randamentul plasamentului în obligaţiuni

Un investitor care cumpără o obligaţiune, doreşte să cunoască rata de randament global ce va fi realizată în funcţie de preţul plătit. Pentru o obligaţiune cu cupon zero, a cărei valoare provine numai din rambursare la scadenţă, calculul este simplu. Rata de randament actuarial este rata la care investitorul îşi plasează fondurile P pentru care I se va rambursa o sumă egală cu 100, peste n ani.

P= 100 / (1+r)n

Pentru o obligaţiune clasică cu cupon de dobândă anual, calculul este mai complicat. Valoarea unei obligaţiuni este valoarea actuală a încasărilor succesive sperate de deţinătorul ei. Aceste încasări sunt determinate de cuponul de dobândă şi de preţul de revânzare. Deci, rata de randament actuarial este rata de actualizare care egalizează suma plasamentului cu suma actualizată a veniturilor pe care le generează acel plasament.

Maturitatea unei obligaţiuni este media diferitelor durate la sfârşitul cărora sunt încasate cash-flow-rile. Maturitatea exprimă intervalul de timp în care se recuperează plasamentul prin intermediul rambursării împrumutului. În cazul unei obligaţiuni cu cupon zero, maturitatea este tocmai scadenţa finală, pentru că obligaţiunea nu dă naştere decât la un flux unic. Pentru celelalte tipuri de obligaţiuni, maturitatea este media lunară a scadenţelor de rambursare.

Durata unei obligaţiuni, reprezintă măsura maturităţii obligaţiunii. Durata reprezintă media scadenţelor fiecărui flux, ponderat cu ceea ce reprezintă fluxul respectiv în valoarea obligaţiunii:

Durata permite măsurarea sensibilităţii obligaţiunii, adică riscul de rată a dobânzii. Sensibilitatea S a unei obligaţiuni faţă de modificările ratei dobânzii este egală cu durata influenţată de inversul factorului de actualizare:

S = (-1/1+R) x D

Unde: S - sensibilitatea obligaţiunii;

r - rata de actualizare iar D-durata.

Riscul de rată a dobânzii pentru o obligaţiune cu dobândă fixă este, deci, proporţional cu durata sa. Sensibilitatea surprinde raportul invers proporţional dintre rata dobânzii şi cursul obligaţiunii. Sensibilitatea este cu atât mai mare, cu cât durata este mai mare.