Cheltuielile de circulatie în comert

Eficienţa activităţii comerciale este evaluată şi prin mărimea costurilor sau a cheltuielilor determinate de circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. În acest indicator se reflectă condiţiile proprii de desfăşurare a activităţii de către fiecare agent economic şi modul de folosire a factorilor de producţie.

Continutul şi structura cheltuielilor de circulatie în comert

Cheltuielile de circulatie reprezintă consumul de resurse economice, evaluate în bani, pentru înfăptuirea circularei mărfurilor de la producători la consumatori.

Noţiunea de cheltuieli de circulaţie este asimilată frecvent în literatura economică termenului de cost de producte, acesta fiind definit ca "totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care agenţii economici le efectuează pentru producerea şi vînzarea bunurilor materiale sau prestarea de servicii". Un asemenea punct de vedere poate fi explicat prin sensul larg de "productiv" pe care îl au diverse activităţi, printre care şi comerţul, în economia modernă şi prin faptul că vînzarea mărfurilor - directă sau prin intermediari - este o finalitate a producţiei, costurile de orice natură fiind circumscrise acestui scop.

Reflectarea corectă a contribuţiei diverselor activităţi economice la crearea şi realizarea sub formă bănească a valorii produselor pe piaţă a impus însă utilizarea unui termen care să delimiteze cheltuielile efectuate cu schimbul produselor de cele efectuate pentru producerea lor. Se delimitează astfel, în cadrul costurilor globale din economie costurile de distribuţie, ca parte destinată operaţiunilor comerciale. Evidenţierea distinctă a acestor cheltuieli este motivată atît de conţinutul lor diferit, cît şi de faptul că ele deţin o pondere însemnată în structura preţului de vînzare a produselor la consumatori, reprezentînd la unele produse 30-40% din acest preţ, iar la multe produse agricole depăşind chiar costul de producţie .

În practica financiară din ţara noastră s-a adoptat termenul de cheltuieli de exploatare pentru totalul consumului de bunuri şi servicii efectuate de agenţii economici pentru desfăşurarea activităţii lor. În aceste cheltuieli se include şi valoarea produselor ( costul mărfurilor ) cu care agenţii economici se aprovizionează de la furnizori pentru producţie sau vînzare.

În lucrarea de faţă s-a optat pentru conceptul de cheltuieli de circulaţie din două motive:

• Noţiunea de cheltuieli de circulaţie este consacrată în gîndirea economică şi în practica agenţilor economici din ţara noastră;
• Cheltuielile de circulaţie reflectă cu mai multă profunzime esenţa lor de cheltuieli ocazionate de comercializarea produselor. Delimitîndu-le de cheltuielile efectuate cu producerea bunurilor şi serviciilor ca valori fizice şi utilităţi, se poate evidenţia contribuţia comerţului la crearea PIB.
• Noţiunea de cheltuieli de circulaţie poate fi asimilată celei de cheltuieli de distribuţie.

Înscriind consumul de resurse în procesul realizării mărfurilor, rezultă că noţiunea de cheltuieli de circulaţie priveşte activitatea tuturor agenţilor economici care participă la acest proces. Ca atare, ele sunt efectuate de producători, care vînd produsele prin relaţii directe cu consumatorii, de comercianţii distribuitori, care cumpără produsele de la producători şi le vînd consumatorilor şi de consumatori, în special productivi, care păstrează produsele cumpărate pînă în momentul utilizării lor, în situaţia în care stocajul reprezintă o condiţie a consumului.

Analizînd conţinutul cheltuielilor de circulaţie după natura proceselor economice şi a mijloacelor care le generează se delimitează următoarele categorii de cheltuieli:

• cheltuieli materiale: combustibili, energie, apă, materiale de întreţinere, uzura obiectelor de inventar, pierderi naturale la mărfurile păstrate etc.;
• lucrări şi servicii executate de terti: întreţinere şi reparaţii, chirii, transportul mărfurilor, poştă şi telecomunicaţii, prime de asigurare, comisioane la cumpărarea sau vînzarea titlurilor de valoare, cheltuieli pentru serviciile bancare, cheltuieli cu publicitatea etc.;
• impozite şi taxe: taxa pe valoarea adăugată, taxe către instituţiile publice etc.;
• cheltuieli cu personalul: salarii, contribuţii la asigurările sociale;
• cheltuieli cu amortizarea şi provizioane: amortizarea imobilizărilor necorporale şi corporale, provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale şi corporale şi pentru creanţe neîncasabile;
• cheltuieli exceptionale: valoarea despăgubirilor plătite, amenzi, debite prescrise, pierderi din calamităţi, donaţii etc.

Cerintele cunoaşterii ştiintifice şi cele ale managementului au impus evidentierea analitică şi folosirea unor clasificări pragmatice ale cheltuielilor pentru a putea identifica mai bine mijloacele de rationalizare a lor.

O primă clasificare structurează cheltuielile după forma de comert (cu materii prime şi echipament industrial, cu produse agricole, cu bunuri de consum individual), grupele de produse (alimentare, nealimentare şi alimentaţie publică) şi stadiile de circulatie a mărfurilor (cu ridicata şi cu amănuntul) în care se efectuează.

Potrivit specificului activităţii fiecărei ramuri de comerţ, ponderea grupelor de cheltuieli ca şi nivelul lor relativ sunt diferite de la o ramură de comerţ la alta. În principiu, circulaţia cu ridicata se realizează cu un nivel relativ de cheltuieli mai mic decît circulaţia cu amănuntul, iar comercializarea mărfurilor alimentare este mai costisitoare decît cea a mărfurilor nealimentare. În comerţul cu ridicata, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu transportul şi cele cu depozitarea faţă de comerţul cu amănuntul unde cheltuielile cu remunerarea personalului şi cu întreţinerea unităţilor ocupă locul principal.

O asemenea clasificare răspunde cerinţelor unei politici de diferenţiere a cotelor de adaos comercial pe ramuri de comerţ şi pe grupe de mărfuri, astfel încît acestea să asigure condiţiile de eficienţă în comercializarea normală a oricărei grupe de mărfuri.

După dependenta de volumul activitătii economice se disting două categorii de cheltuieli: variabile şi constante.

Cheltuielile variabile se modifică (proporţional sau neproporţional) o dată cu evoluţia volumului activităţii (de exemplu, cheltuielile cu transportul mărfurilor, cu salariile, pierderile naturale etc.).

Cheltuielile constante sunt independente de volumul activităţii economice (de exemplu, cheltuielile cu întreţinerea bazei tehnico-materiale, cu chiria localurilor etc.), deşi peste o anumită limită a activităţii ele pot să crească. De exemplu, creşterea volumului vînzărilor peste limita de folosire integrală a capacităţii de depozitare sau de vînzare impune construirea de noi spaţii comerciale, care duce la mărirea cheltuielilor de întreţinere, a amortizării localurilor etc.

Ca urmare a influenţei diferite a creşterii volumului vînzărilor asupra celor două categorii de cheltuieli, nivelul relativ global al acestora se reduce. Semnificaţia practică a acestei grupări constă în posibilitatea evaluării cheltuielilor pentru o perioadă viitoare în funcţie de ritmul creşterii activităţii economice. În exemplul următor, cheltuielile pentru anul T₁ au fost determinate prin sporirea cheltuielilor variabile cu acelaşi ritm de creştere a vînzărilor (108 %) şi menţinerea cheltuielilor constante la acelaşi nivel absolut. Ca urmare a acestei evoluţii, deşi nivelul absolut total al cheltuielilor a crescut (105,3%), nivelul lor relativ a scăzut (de la 15% la 14,63%) .

Exemplu:

Această grupare a cheltuielilor permite, totodată, determinarea costului marginal al comercializării, definit prin costul (cheltuielile) cu care se realizează o unitate valorică suplimentară dintr-un produs (de exemplu, un milion de lei). Acest cost are tendinţa de scădere, datorită modului diferit în care reacţionează cele două categorii de cheltuieli la creşterea vînzărilor.

Cerinţele metodologice de urmărire a eficienţei activităţii fiecărei unităţi din componenţa unei societăţi comerciale au impus ev identierea cheltuielilor distinct pe unităti operative şi pe ansamblul societătii - cheltuieli generale ale societătii. Deşi în ambele structuri se regăsesc grupe asemănătoare (salarii, întreţinere, amortizări etc.), evidenţierea în acest mod permite localizarea posibilităţilor de raţionalizare a lor.

Tot în scopul urmăririi eficientei economice pe fiecare unitate operativă, cheltuielile de circulaţie se grupează în directe şi indirecte:

• Cheltuielile directe se pot identifica pe fiecare unitate după elementele care le determină. De exemplu, cheltuielile cu salariile sunt determinate de mărimea şi structura personalului, cheltuielile de întreţinere şi chiriile de mărimea suprafeţei comerciale etc.
• Cheltuielile indirecte se efectuează de către o societate comercială pentru ansamblul unităţilor care o compun, repartizarea pe fiecare unitate făcîndu-se după diverse criterii (chei de repartizare). De exemplu, cheltuielile de transport se repartizează după cantitatea (valoarea) aprovizionării fiecărei unităţi, cheltuielile generale ale societăţii după volumul vînzărilor sau numărul de personal etc.

Indicatorii cheltuielilor de circulatie

Pentru a măsura cheltuielile de circulaţie, a urmări dinamica lor şi a le corela cu volumul activităţii economice se folosesc diferiţi indicatori, absoluţi şi relativi, de nivel şi de dinamică. Ei sunt proprii atît pentru activitatea de ansamblu a comerţului, a unei ramuri sau agent economic, cît şi pentru fiecare grupă de cheltuieli.

Nivelul (volumul) absolut al cheltuielilor (Che) este expresia monetară a fiecărei cheltuieli, servind la calcularea tuturor indicatorilor economici de rezultate şi, în primul rînd, a profitului.

Nivelul relativ al cheltuielilor de circulatie (Nche) este raportul procentual dintre nivelul absolut al cheltuielilor (Che) şi mărimea vînzărilor (V): {mathpublisher} {Nche}={{Che}/{V}}*100 {/mathpublisher}

El este un indicator calitativ al activităţii economice, o expresie a eficienţei acesteia, deoarece desemnează consumul diferit de resurse şi modul de acţiune al agenţilor economici pentru vînzarea unei unităţi valorice dintr-un produs.

Cuantumul creşterii (reducerii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Q) reprezintă diferenţa dintre nivelul relativ al cheltuielilor din perioada curentă şi cel din perioada de bază sau dintre nivelul relativ estimat şi cel efectiv realizat pe o perioadă: Q = Nche₁ - Nche₀.

Ritmul reducerii (creşterii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Rche) este dat de raportul procentual dintre cuantumul reducerii şi nivelul relativ al cheltuielilor din perioada de bază: {mathpublisher} {Rche}={{Q}/{Nche0}}*100 {/mathpublisher}

Acest indicator măsoară efortul depus pentru reducerea nivelului relativ al cheltuielilor; două unităţi comerciale pot realiza acelaşi cuantum de reducere, dar cu o semnificaţie de efort diferit. De exemplu, o unitate A a redus nivelul relativ al cheltuielilor într-o perioadă de la 15% la 14%, iar o unitate B de la 12% la 11%. În ambele cazuri, cuantumul de reduceri a fost acelaşi, de 1%, ritmul de reducere a nivelului relativ, efortul depus, fiind însă diferit: de -6,66% pentru unitatea A şi de -8, 33% (sensul trebuie interpretat de efort mai mare) pentru unitatea B.

Economia relativă de cheltuieli (Eche), datorită reducerii (creşterii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie, se calculează prin înmulţirea cuantumului reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie cu volumul vînzărilor din perioada curentă şi împărţit la 100: {mathpublisher} {Eche}={{Q}*{V1}}/100 {/mathpublisher} şi acest indicator este o expresie a eficienţei activităţii economice, deoarece în mărimea lui se concretizează rezultatele obţinute ca urmare a efortului depus sub forma consumului de resurse.

Factorii care influenţează mărimea şi dinamica cheltuielilor de circulaţie

Asupra cheltuielilor de circulatie acţionează un număr mare de factori, obiectivi şi subiectivi, cu acţiune asupra tuturor cheltuielilor sau numai asupra unei grupe. Ei determină în raport cu mărimea, dinamica şi structura cheltuielilor un ansamblu de relaţii cauzale, cuantificabile, care reprezintă suportul teoretic al relaţiilor scop- mijloace din politica agenţilor economici, respectiv al diverselor căi de raţionalizare a cheltuielilor. Acestea din urmă sunt mijloace prin care se intensifică acţiunea pozitivă a unui factor, în sensul raţionalizării cheltuielilor.

Principalii factori care acţionează aspra ansamblului cheltuielilor de circulaţie sunt următorii:

Volumul v înzărilor sau, într-o interpretare mai largă, volumul activităţii economice.

Creşterea volumului vînzărilor determină obiectiv mărirea volumului absolut al cheltuielilor de circulaţie, deoarece sporeşte masa mărfurilor transportate, se efectuează cheltuieli mai mari cu stocarea mărfurilor, sporeşte fondul de salarii etc. Creşterea volumului cheltuielilor nu este însă proporţională cu creşterea volumului activităţii economice, deoarece nu toate cheltuielile de circulaţie se află în această relaţie de determinare. După cum se cunoaşte, numai cheltuielile variabile sunt influenţate de creşterea vînzărilor, pe cînd cele constante rămîn în sumă absolută neschimbate. În aceste condiţii, volumul absolut al cheltuielilor creşte neproporţional cu vînzările, ceea ce, în final, înseamnă reducerea nivelului lor relativ.

Structura v înzărilor pe grupe de mărfuri şi schimbarea acesteia în timp influenţează atît volumul cît şi dinamica cheltuielilor de circulaţie. Sortimentul mărfurilor determină, prin proprietăţile fizico-chimice ale produselor, cheltuieli diferite de comercializare. Unele mărfuri au volum mare şi valoare mică (deci determină cheltuieli mari de transport, depozitare şi păstrare), altele solicită prezenţa unui sortiment larg pentru alegerea produsului de către consumator (determinînd cheltuieli mai mari cu stocarea). Mărfurile alimentare se comercializează cu cheltuieli mai mari decît celelalte grupe de produse, iar în structura lor, legumele şi fructele reclamă cheltuieli de circulaţie mai mult decît duble faţă de cele provenite din industria alimentară.

Din aceste motive, schimbările în structura vînzărilor în favoarea grupelor de mărfuri cu nivel relativ al cheltuielilor mai ridicat determină obiectiv o modificare a volumului total al cheltuielilor, chiar dacă celelalte condiţii rămîn neschimbate (volumul global al vînzărilor şi nivelul relativ al cheltuielilor pe grupe de mărfuri).

Modul de distribuţie a mărfurilor, care presupune: formele de mişcare (directă sau prin intermediari), numărul de verigi intermediare, distanţele de la furnizori la beneficiari, felul transporturilor (cale ferată, auto, naval), influenţează categoriile de cheltuieli legate de transport, depozitare, uzura ambalajelor de circulaţie şi altele.

Evident, mişcarea directă este cea mai economicoasă, ea evitînd cheltuielile de depozitare făcute de intermediari. Totuşi, pentru unii agenţi economici evitarea depozitelor angrosiştilor se dovedeşte mai costisitoare decît folosirea lor, ei trebuind să ţină legături în acest caz cu un număr mare de furnizori, să achiziţioneze cantităţi de o anumită mărime, care determină eficienţa pentru furnizori, şi să-şi dezvolte o reţea de aprovizionare, ceea ce complică gestiunea proprie a stocurilor.

În privinţa formelor de transport, fiecare dintre aceasta reprezintă condiţia unei eficienţe superioare pentru anumite grupe de mărfuri. De exemplu, mărfurile de volum mare se transportă avantajos pe distanţe lungi, cu mijloace feroviare adaptate utilizării transconteinerelor pentru vehicularea lor între staţia de cale ferată şi depozitul furnizorului şi beneficiarului, după cum mărfurile perisabile se transportă mai avantajos cu mijloacele auto, evitîndu-se prin transportul "din poartă-n poartă" manipulările repetate.

Asociată cu factorul de mai sus este viteza de circulaţie a mărfurilor, respectiv timpul în care mărfurile parcurg sfera circulaţiei, deci trec de la producător la consumator.

În primul rînd, de viteza de circulaţie a mărfurilor depinde amploarea procesului de stocare în comerţ, deoarece, pînă în momentul realizării lor, mărfurile se află sub formă de stocuri. La rîndul său, procesul de stocare antrenează variate cheltuieli legate de finanţarea stocurilor, păstrarea lor în depozite sau expunerea lor în unităţile de vînzare, pierderi normale în timpul păstrării etc. Astfel, mărfurile din grupa textile-încălţăminte sau metalo-chimice, datorită complexităţii sortimentului, impun stocuri mai mari decît mărfurile alimentare şi, drept urmare, cheltuieli mai mari cu finanţarea lor. În schimb, mărfurile alimentare solicită condiţii deosebite de păstrare, unele dintre ele (legumele şi fructele) impuse de însilozarea pe timp îndelungat.

În al doilea rînd, accelerarea vitezei de circulaţie, concretizată în mărirea numărului de rotaţii ale stocurilor, determină sporirea însăşi a volumului vînzărilor, care reprezintă - aşa cum s-a arătat mai înainte - un factor cu influenţă pozitivă asupra tuturor cheltuielilor de circulaţie.

Productivitatea muncii este un factor cu acţiune directă asupra cheltuielilor cu salarizarea personalului. Creşterea productivităţii muncii duce la o economie relativă de personal şi, deci, de fond de salarii. Totodată, creşterea ei duce la mărirea volumului vînzărilor, cu consecinţe cunoscute asupra ansamblului cheltuielilor de circulaţie.

Ca factor cu spectru larg de influenţă este inclusă şi complexitatea activităţii comerciale. Se înţelege în acest cadru nivelul de dezvoltare a reţelei comerciale, varietatea sortimentului oferit în unităţi, numărul de personal care deserveşte publicul, gama de servicii comerciale oferite la vînzarea mărfurilor etc., care diferă de la o formă de comerţ la alta şi de la o firmă comercială la alta. Organizarea superioară a activităţii comerciale desemnează gradul său de modernizare, cu influenţă asupra cheltuielilor de circulaţie. Modernizarea comerţului duce la mărirea cheltuielilor de circulaţie, însă acest spor este în mare parte compensat prin creşterea volumului vînzărilor ca urmare a acestui proces.

Cheltuielile de circulaţie sunt influenţate şi de factori externi activităţii comerciale, legaţi de mediul economico-social, juridic şi administrativ în care funcţionează unităţile comerciale. Unele dintre aceste condiţii influenţează volumul vînzărilor (de exemplu, puterea de cumpărare a populaţiei) şi, prin intermediul acestuia, mărimea cheltuielilor. Altele, cum sunt tarifele pentru serviciile de gospodărire comunală (furnizarea energiei electrice şi termice, tarifele pentru transportul mărfurilor, tarifele pentru chirii etc.), precum şi rata dobînzilor bancare influenţează mărimea cheltuielilor cu plata serviciilor către terţi.