Comerţul: definire si istoric aparitiei sale

Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o importanţă strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor economice şi sociale din orice ţară. Respectivul comerţ este un sector de activitate precisă, cu un ridicat grad de complexitate, structurat pe domenii interioare multiple, în cadrul cărora roluri importante revin distribuţiei cu amănuntul, depozitării mărfurilor şi aprovizionării cu ridicata, precum şi activităţilor de import-export.

Într-o asemenea accepţiune, comerţul reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piaţă, indiferent de forma acesteia.

Pornind de la asemenea premise, cunoaşterea domeniului respectiv, interpretarea fenomenelor care stau la baza actelor de schimb şi conturarea proceselor manageriale specifice ridică probleme deosebit de complexe pentru a căror rezolvare sunt necesare cunoştinţe şi analize ştiinţifice de amploare, în cadrul cărora trebuie apelat atît la vastul instrumentar teoretic oferit de disciplinele de specialitate, cît şi la experienţa practică acumulată de-a lungul veacurilor, comerţul reprezentînd una din cele mai vechi îndeletniciri omeneşti.

La toate acestea se adaugă faptul că, în viitor, modificarea schimburilor care vor crea noi şi importante oportunităţi de afaceri, va impune reacţii deosebit de rapide din partea firmelor, capacitatea de a interpreta corect noile schimbări şi puterea de a înfrunta o piaţă puternic concurenţială şi generatoare de continue restructurări. Toate acestea necesită o bună cunoaştere a problematicii comerciale, a comerţului şi a structurilor sale. De o deosebită importanţă este cunoaşterea unor aspecte referitoare la definirea comerţului, condiţiile în care a apărut, conţinutul său, precum şi funcţiile sale în cadrul unei economii moderne.

Definirea noţiunii de comerţ

Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinînd o funcţie economică ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaşi stadiu fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor. În acelaşi timp, aceeaşi noţiune defineşte profesiunea unui corp de agenţi economici care acţionează în cadrul pieţei, asigurînd actele de schimb.

Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de servicii realizate între diferitele stadii ale producţiei sau direct între producător şi consumator care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerţ.

La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul comercial care, în realitate, se aplică la toate activităţile economice organizate în scop lucrativ, sunt definite ca acte de comerţ actele de producţie industrială, de transport, de curtaj etc.

O succintă abordare istorică

Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezenţa comerţului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau să-şi producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute decît prin schimb, creîndu-se adevărate curente şi căutări reciproce. Curentele respective au cunoscut o dezvoltare continuă, ajungînd ca în final să fie soluţionate prin comerţ, produsele excedentare dintr-o familie, colectivitate sau regiune avînd nevoie de un întreprinzător care să le caute debuşee într-o altă zonă sau colectivitate, unde ele erau deficitare.

Schimburile care se efectuau la început direct - produs contra produs - constituiau aşa-zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-şi procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce şi ei aveau ca excedent. Pentru ca acest troc să se poată efectua, era necesar ca trebuinţele sau dorinţele celor interesaţi să coincidă, iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile sau să aibă o valoare sensibil egală.

Schimbul a fost mult mai simplu cînd s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operaţiuni: vînzarea şi cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerţ.

Specialiştii în teoria comercială, analizînd evoluţia în timp a schimbului, subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizaţie comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate într-un trecut de peste patru mii de ani. Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de atunci comerţ la scară internaţională. Mai multe popoare mediteraneene - cretanii, fenicienii etc. - au fost, de asemenea, mari navigatori şi negustori, formînd adevărate stabilimente comerciale în Africa, Anglia, Ţările Baltice etc. Mai tîrziu, grecii şi apoi romanii au constituit veritabile imperii comerciale, profitînd de îmbunătăţirea transporturilor terestre şi maritime, de crearea şi perfecţionarea continuă a sistemelor monetare, de dezvoltarea schimburilor şi a economiei artizanale.

A urmat, apoi, pentru Europa, epoca invaziilor barbare şi musulmane care au antrenat puternice sinuozităţi în dezvoltarea schimburilor, stimulînd apariţia unei economii "domeniale", o economie închisă, în cadrul căreia fiecare senior din Europa feudală producea tot ceea ce era necesar unei vieţi foarte aspre.

Începînd cu secolul al XI-lea se poate însă vorbi de o adevărată "revoluţie comercială" , în cadrul căreia reprezentanţii unor schimburi mai largi şi mai diversificate între domenii şi zone s-au înfruntat cu adepţii economiei închise, creîndu-se, treptat, puternice centre de producţie şi consum. Dealtfel, în această perioadă, se poate vorbi de existenţa a doi poli ai comerţului european - zonele mediteraneene şi cele de la Marea Nordului - care au conturat între ele o zonă comercială ce cuprindea Anglia, Flandra, Champagne, ţările de pe Rin şi Mosella.

Revoluţia comercială ce a avut loc începînd cu secolul al XI-lea, prin consecinţele sale asupra schimburilor domeniale şi crearea zonelor comerciale, face să apară şi negustorul - mercator - care, la început, a fost itinerant, iar apoi s-a stabilizat în diverse oraşe. Se nasc astfel şi se dezvoltă primele puncte de întîlnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord, care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor, bîlciurilor şi marilor tîrguri europene.

În ansamblul său, societatea s-a transformat continuu, meşteşugarii au vrut să trăiască în oraşe sau în locurile unde găseau debuşee pentru produsele realizate. Agricultura s-a specializat neîncetat, devenind şi ea o sursă de produse care, în marea lor majoritate, depăşeau necesităţile familiei şi chiar ale zonei, trebuind să fie valorificate prin intermediul schimburilor. La finele secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea, ca urmare a respectivelor modificări în cadrul colectivităţilor, se separă burghezia comercială, care, realizînd beneficii mai uşor decît meşteşugarii, poate să creeze noi aşezăminte comerciale.

Secolul al XII-lea, prin laicizarea unei mari părţi din populaţie, raţionalizarea modurilor de viaţă, adoptarea unui calendar fix, apariţia şi introducerea în viaţa cotidiană a orologiilor care divizau ziua şi noaptea în douăzeci şi patru de ore fixe şi regulate, precum şi prin alte asemenea aspecte, şi-a pus amprenta şi pe evoluţia comerţului şi, în special, pe dezvoltarea tehnologiilor sale. Au apărut astfel, aşa- zisele "practici de comerţ", adevărate manuale de comerţ, care enumerau şi descriau mărfurile, tarifele vamale şi itinerariile comerciale, stipulau reguli şi consiliau negustorii. Atît referitor la mărfuri, cît şi la relaţiile cu fiscul, aceleaşi manuale mergeau mai departe, încercînd să ajute comercianţii în înţelegerea şi utilizarea mecanismelor economice.

Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii, de care, în secolul al XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au profitat din plin comercianţii, constituindu-se întreprinderi foarte puternice atît din punct de vedere economic, cît şi politic.

Paralel, în acelaşi secol al XVI-lea, apar în diverse state europene măsuri protecţioniste din zona comercială, ca preludiu al etatismului de mai tîrziu. Concomitent, se creează organe de control generale ale comerţului şi comisii consultative ale comercianţilor, comisii care reprezentau de fapt naşterea viitoarelor camere generale de comerţ.

Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie, perfecţionarea tehnicilor de realizare a produselor, crearea unor noi modalităţi de aprovizionare, apariţia manufacturilor şi a producţiei la scară mare, generalizarea diviziunii muncii fac să crească numărul întreprinzătorilor comerciali şi, în acelaşi timp, să apară noi specialişti în probleme comerciale, cum ar fi negustorii şi bancherii, care, prin investiţiile lor, au contribuit la naşterea şi dezvoltarea a însăşi revoluţiei industriale. A existat, şi în această etapă de expansiune, o perioadă mai grea care a frînat dezvoltarea respectivă.

Este vorba de revoluţia franceză din 1789, care, prin sistemul corporativ, a încercat să ia măsuri împotriva concurenţei, frînînd puternic inovaţia socială sau tehnologică şi chiar schimburile, prin introducerea protecţionismului local, cu vămile sale zonale foarte rigide. A triumfat însă liberalismul, care, în cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, s-a opus reglementărilor rigide şi corporaţiilor care, treptat, au fost suspendate sau li s-a diminuat puterea de acţiune.

După o asemenea perioadă, caracterizată prin puternice contradicţii de-a lungul întregului secol al XIX-lea, industria progresează rapid şi, o dată cu ea, întregul său cortegiu de aspecte adiacente, trecînd prin diferite faze: criza din anii 1873-1895, restabilirea protecţionismului în unele ţări europene, susţinerea liberalismului în Anglia, Belgia şi Ţările de Jos, care toate au contribuit din plin la dezvoltarea comerţului. La acestea s-au adăugat dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a căilor de comerţ şi de transport, care au favorizat atît producţia, cît şi distribuţia.

Distribuţia se separă tot mai mult de producţie şi, ca urmare, micul comerciant, care se multiplică puternic, precum şi marii comercianţi nu mai sunt cei care comanditează producţia meşteşugarilor. Respectivii comercianţi, indiferent de talia lor, devin simpli intermediari - specializaţi sau nespecializaţi - acţionînd, după caz, în funcţie de interesele industriaşilor. Într-un asemenea context, în prima parte a secolul al XX-lea apare fenomenul de concentrare a activităţii comerciale, la început prin crearea "cooperativelor de consum", ulterior dezvoltîndu-se puternic prin apariţia marilor magazine, a întreprinderilor cu sucursale multiple, a comerţului integrat şi a altor asemenea forme.

Apelînd la o abordare diacronică, trebuie avut în vedere că, în contextul dezvoltării economico-sociale, comerciantului i-a revenit continuu un rol important. Locul său ca intermediar între producţie şi consum, conturat, aşa cum s-a arătat anterior, începînd cu secolul al XIX-lea, şi, deopotrivă, între posibilităţile societăţii şi nevoile de consum ale membrilor săi, precum şi funcţia sa de realizare a mărfurilor, îl plasează pe o poziţie specială în politica de dezvoltare a fiecărei societăţi, bucurîndu-se atît de atenţia întreprinzătorilor, cît şi de cea a puterii publice. Conjugarea preocupărilor şi efectelor celor două forţe - întreprinzători şi putere publică - precum şi gradul lor de corelare au conturat de-a lungul timpului cîteva etape importante în dezvoltarea comerţului, după constituirea sa ca activitate propriu- zisă de intermediere.

'50 şi este în plină dezvoltare în actuala perioadă, are în vedere evoluţia comerţului într-o "economie de consum". În cadrul acestei etape, producţia de masă este la apogeul său, iar societatea se dezvoltă pe baza unei economii de piaţă. De asemenea, penuria a cedat locul unei concurenţe puternice între producători şi, mai ales, între distribuitori, iar profilul problematicii distribuţiei nu mai este dat de produs, ci de vînzare, care devine anevoioasă şi costisitoare.

De aici decurge necesitatea unor eforturi continue de a pune la punct tehnici susceptibile de a permite întreprinzătorilor să cucerească piaţa. De asemenea, tehnica combină realizările productive cu metode psihologice şi psihosociologice, cercetări operaţionale etc., toate vizînd adaptarea predicţională a ofertei la cerere. Se modifică astfel însăşi optica de abordare a pieţelor, trecîndu-se de la ideea de a vinde ceea ce se fabrică la concepţia potrivit căreia trebuie produs în permanenţă ceea ce se vinde.

Într-o asemenea situaţie, comerţului îi revin sarcini multiple, adăugînd produsului, pe lîngă utilităţile sale intrinseci, proximităţile de spaţiu şi timp, servicii complexe, eşalonate pe întregul parcurs al actului de cumpărare şi utilizare, precum şi o serie de condiţii ambientale privind realizarea actului de vînzare, actul respectiv urmînd să devină un fenomen complex, generator de plăceri şi satisfacţii emoţionale.