Corelarea resurselor financiare cu volumul activităţii economice

Resursele financiare ale comerţului se află într-un raport de interdependenţă cu volumul activităţii comerciale; pe de o parte, mărimea şi structura lor depind de amploarea relaţiilor de schimb bani-marfă-bani pe care le mijlocesc, iar, pe de altă parte, prin numărul de rotaţii pe care îl realizează într-o perioadă de timp ele determină mărimea activităţii comerciale.

Dimensionarea resurselor financiare, concretizată în mărimea capitalului bănesc utilizat de societăţile comerciale, este organic legat de politica financiară a fiecărei societăţi, adică de obiectivele pe care şi le propune, şi anume:

• de mărimea activităţii estimată la înfiinţarea societăţii, pe baza cercetării pieţei, în funcţie de care îşi constituie capitalul propriu prin emiterea de acţiuni sau prin subscriere de către asociaţi;
• de politica de investiţii pe care o adoptă, în funcţie de care se alocă partea capitalului pentru procurarea mijloacelor fixe şi a celor circulante;
• de cerinţele creşterii volumului mijloacelor fixe şi a celor circulante pe măsura dezvoltării activităţii economice;
• de politica de finanţare, respectiv autofinanţarea sau folosirea creditelor pentru asigurarea nevoii de noi mijloace;
• de politica de capitalizare pe care o adoptă, reflectată în destinaţiile pe care le capătă profitul, respectiv pentru dezvoltare, pentru stimularea salariaţilor şi pentru dividendele acordate acţionarilor.

La nivelul întregului comerţ dimensionarea capitalului comercial (C) sau, într-o altă interpretare, a numărului şi mărimii agenţilor economici, este dată de raportul dintre mărimea produsului intern brut (PIB) care intră în sfera schimbului şi numărul de rotaţii ale capitalului comercial care deserveşte schimbul (Vr), determinat, la rîndul lui, de rotaţiile capitalurilor individuale {mathpublisher}{C}={{PIB}/{Vr}}{/mathpublisher}.

Deci, apare o relaţiedirectă între mărimea capitalului comercial şi numărul de rotaţii ale sale pentru realizarea unui volum dat al PIB. Cu cît numărul comercianţilor creşte, viteza de rotaţie a ansamblului capitalului comercial scade, ceea ce are ca urmare mărirea costului comercializării. La rîndul său, acest cost influenţează mărimea preţurilor de vînzare şi, deci, corelaţia dintre ofertă şi cerere înfăptuită prin preţ, ceea ce are drept urmare posibilitatea mai redusă de resorbţie prin piaţă a PIB. Cu alte cuvinte, numărul de comercianţi nu poate creşte nelimitat, el afectînd de la un anumit nivel însăşi capacitatea de cumpărare a populaţiei şi, prin scăderea ei, însuşi ritmul creşterii economice.

La nivel microeconomic, corelarea resurselor financiare cu activitatea economică se asigură prin bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii comerciale, unde se prevăd încasările, plăţile, rezultatele financiare (profitul) şi destinaţiile pe care acesta le capătă. El este instrumentul economic prin care se înfăptuieşte echilibrul financiar al unei societăţi comerciale, iar, prin proiectarea acestor corelaţii în viitor, un instrument de planificare financiară. În aceste ipostaze, bugetul de venituri şi cheltuieli asigură atît corelarea resurselor financiare cu activitatea economică, dar şi utilizarea lor eficientă pentru obţinerea unor rezultate superioare.

Constituirea şi modificarea capitalului propriu

Societăţile comerciale îşi constituie capitalul iniţial (capitalul social) prin aportul în bani sau în natură al asociaţilor potrivit tipului de societate creat: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă şi pe acţiuni, societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată.

• Societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul prin emiterea de acţiuni.

Acestea sunt titluri de valoare, liber negociate, achiziţionate de cei care vor să investească într-o societate, dobîndind prin aceasta calitatea de coproprietar. Deţinătorul de acţiuni primeşte pentru fiecare acţiune un dividend, o parte din profitul societăţii alocată în acest scop pe baza hotărîrii adunării generale a acţionarilor.

Dimensionarea capitalului, prin numărul de acţiuni vîndute la valoarea nominală a unei acţiuni, se face în funcţie de amploarea activităţii estimate şi de cerinţele de investiţii în mijloace fixe şi mijloace circulante pe care le presupune desfăşurarea activităţii comerciale. Pentru vînzarea de acţiuni, societatea trebuie să aibă acordul unor organisme care supraveghează emiterea acestor titluri, pentru a asigura o anumită protecţie a investitorilor, acord obţinut pe baza unor informaţii prin care ea trebuie să probeze capacitatea şi perspectivele unei activităţi profitabile. Vînzarea se face prin bursele de valori şi prin alte instituţii financiare.

Capitalul iniţial astfel constituit poate creşte ca urmare a dezvoltării economice, prin emiterea de noi acţiuni, mărirea valorii lor nominale sau pe seama autofinanţării, prin capitalizarea unei părţi a profitului.

Capitalul social poate, însă, să se şi reducă din condiţii de slabă gestiune a societăţii sau chiar în condiţii de funcţionare rentabilă, dacă se constată o supradimensionare a capitalului în raport cu activitatea economică sau societatea doreşte să micşoreze efortul financiar suportat cu plata dividendelor acordate acţionarilor. Micşorarea capitalului social are loc prin reducerea numărului de acţiuni, acestea fiind retrase prin răscumpărarea lor de către societatea comercială.

Nevoia suplimentară de capital poate fi asigurată prin împrumuturi făcute de societate. Ele iau două forme: obligaţiuni şi credite bancare.

Obligaţiunile sunt titluri de credit pe termen lung sau mediu, emise de obicei de societăţile mari, garantate cu patrimoniul acestora. Ele se rambursează la termenul înscris în condiţia de împrumut, deţinătorii lor primind pe perioada împrumutului o dobîndă.

Folosirea obligaţiunilor este motivată pentru societatea comercială de nivelul mai avantajos al dobînzii plătită celui care cumpără obligaţiunea decît cea plătită către bancă pentru un împrumut asemănător.

Ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt cotate la bursele de valori, preţul lor fluctuînd în funcţie de rata dobînzii percepute. Dacă rata dobînzii creşte, cursul obligaţiunii scade şi invers. De exemplu, o obligaţiune de 5 000 de lei cu o dobîndă de 15 % (respectiv 750 de lei) va fi cotată cu numai 4 700 de lei dacă se emit noi obligaţiuni cu dobîndă de 16 %, deoarece la această valoare nominală vechea obligaţiune

aduce 750 de lei dobîndă anuală.

Creditele bancare sunt împrumuturi acordate de băncile comerciale pentru nevoile suplimentare de capital, de obicei pe termen scurt şi mediu. Aceste nevoi apar datorită variabilităţii în timp a activităţii comerciale, ca urmare a caracterului sezonier al cererii sau ofertei, a necesităţii formării de stocuri sezoniere la anumite produse, apariţiei unor dificultăţi temporare în asigurarea echilibrului financiar al societăţii şi nevoilor de investiţii.

Contractarea de împrumuturi obligă societăţile comerciale să desfăşoare o activitate economică profitabilă pentru a putea plăti dobînda. Esenţial în utilizarea creditului bancar este felul de a-l încorpora în activităţi în care rata rentabilităţii realizate să fie superioară dobînzii plătite.

Creditul este garantat de societatea comercială prin valorile sale patrimoniale şi presupune obligaţia de a fi restituit la timp, pentru întîrziere plătindu-se penalizări.

Finanţarea investiţiilor

Investiţiile reprezintă prima destinaţie care este dată capitalului comercial, ele asigurînd formarea bazei tehnico-materiale, creşterea şi modernizarea acesteia o dată cu dezvoltarea activităţii economice şi efectuarea de reparaţii capitale la mijloacele fixe uzate pentru a reface capacitatea lor de funcţionare.

Datorită faptului că investiţiile sunt imobilizări de fonduri pe termen lung, efectuarea lor trebuie temeinic fundamentată prin studii de necesitate, oportunitate şi eficienţă economică.

Necesitatea şi oportunitatea unei investiţii se motivează prin creşterea volumului activităţii economice, în condiţiile în care s-au epuizat posibilităţile de sporire a capacităţii bazei tehnico-materiale existente, precum şi prin cerinţele de modernizare a acesteia, pentru a încorpora progresul tehnic şi a face faţă concurenţei.

În ceea ce priveşte eficienţa economică ea se apreciază prin efectele economice pe care le aduce investiţia, cum sunt: profitul, sporul de vînzări, economisirea anumitor cheltuieli (de exemplu, micşorarea pierderilor naturale şi a cheltuielilor cu stocajul prin construirea sau modernizarea unui depozit), precum şi ridicarea nivelului deservirii comerciale, ca o condiţie a cîştigării unei noi clientele. Nivelul superior al acestor indicatori la o variantă de investiţie este criteriul de alegere a ei după eficienţă, deşi unii indicatori pot prevala în opţiunea întreprinzătorului (de exemplu, confortul vînzării asigurat de o anumită variantă, chiar dacă este mai costisitoare).

Rentabilitatea investiţiei (Ri) rămîne criteriul de bază al eficienţei acesteia. Ea se exprimă prin suma anuităţilor de profit (P) obţinută în perioada de funcţionare(amortizare) a investiţiei raportată la mărimea investiţiei (I):{mathpublisher}{Ri}={sum{}{}{P}}/{I}{/mathpublisher}

O altă expresie a rentabilităţii o reprezintă termenul de recuperare (în ani) a investiţiei (Tr), calculat ca raport între investiţie (I) şi profitul anual adus (P): {mathpublisher} {Tr}={I}/{P} {/mathpublisher}

Economicitatea unei variante de investiţie se exprimă prin investiţia specifică (Is), reprezentată de raportul dintre investiţie (I) şi efectul economic adus (E): {mathpublisher}{Is}={I}/{E}{/mathpublisher}

Valorile astfel calculate exprimă investiţia la o mie (un milion) de lei vînzări, investiţia pe m² suprafaţă comercială sau de depozitare, investiţia pe un loc de masă (în alimentaţia publică), investiţia pe un loc de cazare (în activitatea turistică).Evident, termenii raportului pot fi inversaţi, obţinîndu-se efectul economic la o mie (un milion) de lei investiţii.

• Fiecare investiţie este fundamentată pe studiul tehnico-economic şi devizul de execuţie, pe baza cărora se ia decizia de investiţii şi se trece la executarea ei.

• Investiţiile se finanţează din capitalul propriu şi, în completare, din capitalul împrumutat.

Astfel, la înfiinţare, societăţile comerciale folosesc pentru investiţii în mijloace fixe o parte a capitalului social. Pe măsură ce aceste mijloace fixe se uzează, valoarea lor este recuperată prin amortizări, care, acumulate în timp, formează fondul de amortizare, acesta fiind o sursă permanentă de finanţare. Fondurile de investiţii sporesc în continuare prin alocarea în fiecare an din profit a unor sume destinate acestui scop, formînd fondul de dezvoltare, utilizat atît pentru investiţii în mijloace fixe cît şi pentru sporirea mijloacelor circulante. În sfîrşit, dacă fondurile proprii nu sunt suficiente se apelează la credite bancare pe termen lung.

În procesul de finanţare mai pot apărea şi alte surse interne cu caracter aleator cum sunt sumele obţinute din funcţionarea unui mijloc fix peste perioada de amortizare, ca urmare a utilizării lui raţionale, din economisirea fondurilor de investiţii în perioada consumării lor şi din valorificarea materialelor obţinute din mijloacele fixe demolate.

Finanţarea mijloacelor circulante

Asigurarea necesarului de mijloace circulante la înfiinţarea societăţii comerciale şi creşterea volumului acestora pe măsura dezvoltării activităţii ei este o altă destinaţie pe care o capătă capitalul propriu constituit.

La stabilirea nivelului acestora şi la finanţarea lor se are în vedere specificul fiecărui gen de active circulante. Astfel, unele dintre ele, cum sunt stocurile de mărfuri, de ambalaje, de obiecte de inventar etc., au un circuit bani-marfă-bani cu o anumită regularitate şi, deci, pot fi dimensionate în raport cu activitatea economică cu mai mare rigurozitate. Altele, cum sunt creanţele şi obligaţiile, titlurile de plasament, disponibilităţile băneşti din conturile bancare etc., pot fi prevăzute doar pe termene scurte, astfel că gestiunea lor se înscrie în echilibrul dintre încasări şi plăţi, asigurat prin utilizarea resurselor băneşti disponibile din fondurile proprii şi creditele bancare pe termen scurt.

Necesarul de mijloace circulante pentru stocuri se stabileşte pe fiecare grupă în parte a acestora (mărfuri, ambalaje, obiecte de inventar etc.), ţinînd seama de rolul lor în circulaţia mărfurilor, de modul în care se realizează circuitul economic al fiecăruia şi de mărimea activităţii comerciale.

Formarea stocurilor de mărfuri, prin aprovizionări de la furnizori, reprezintă prima destinaţie pe care o capătă mijloacele circulante, mărfurile formînd obiectul însuşi al activităţii comerciale. Prin vînzarea mărfurilor, stocurile se epuizează, iar mijloacele încorporate în aceste active revin la forma iniţială bănească, putînd intra într-un nou circuit economic.

Necesarul de mijloace circulante (MC) va depinde deci de volumul vînzărilor (V) şi de numărul de circuite (rotaţii) pe care îl realizează stocurile într-un an (Vr): {mathpublisher}{MC}={V}/{Vr}{/mathpublisher}

Numărul de rotaţii ale stocului depinde de viteza de circulaţie a mărfurilor (Vz) sau durata unei rotaţii: {mathpublisher}{Vr}={Z}/{Vz}{/mathpublisher}

Exemplu: V = 100 mii lei; Vz = 90 de zile; Z= 360 de zile

{mathpublisher}{Vr}={360}/{90}{/mathpublisher} =4 ; {mathpublisher}{MC}={100}/{4}{/mathpublisher} = 25 mii lei

Cu cît numărul de circuite creşte, necesarul de mijloace circulante pentru realizarea unui volum al vînzărilor dat scade. În exemplul de mai sus, dacă numărul de rotaţii creşte de la 4 la 5, pentru realizarea aceluiaşi volum al vînzărilor necesarul de mijloace circulante scade de la 25 la 20 de mii de lei. Într-o altă interpretare, dacă un agent economic dispune de un capital de 25 de mii de lei şi acesta se va roti în cursul unei perioade de 4 ori, el va obţine o cifră de afaceri de 100 de mii de lei, iar dacă se va roti de 5 ori aceasta va creşte la 125 de mii de lei.

În calculul de determinare a necesarului de mijloace circulante pentru mărfuri, vînzările se iau în preţ de aprovizionare de la furnizori, deci fără adaosul comercial, acesta fiind sporul de venit adus de fiecare rotaţie a mijloacelor respective.

• Necesarul de mijloace circulante încorporate în celelalte valori materiale, cum sunt: obiectele de inventar, echipamentul de protecţie, materialele de întreţinere etc., se stabileşte ca raport între consumul acestor valori în cursul unui an de către utilizatorii lor (salariaţi, magazine) şi numărul de rotaţii anuale ale acestor mijloace.
• O parte a activelor circulante este formată din mijloacele băneşti care se află ca solduri de numerar în casă şi în conturile bancare ale societăţilor comerciale pentru efectuarea plăţilor curente. Volumul acestora este variabil, fiind determinat de încasările şi plăţile rezultate din rotaţia bani-marfă-bani a activelor materiale şi de relaţiile financiare ale societăţii comerciale.

Disponibilităţile de numerar apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor formează trezoreria societăţii comerciale. Aceasta este o componentă a activităţii de gestiune şi planificare financiară, fluxul de încasări şi plăţi şi disponibilităţile pe care le generează trebuind astfel dimensionate şi gestionate încît societatea comercială să aibă capacitatea de lichiditate, adică de a face faţă plăţilor curente. Baza gestiunii valorilor de trezorerie o formează previziunea evoluţiei pe termen scurt a fluxurilor de încasări şi plăţi, în funcţie de care se stabileşte necesarul de mijloace pentru efectuarea lor şi acoperirea acestora prin fonduri proprii şi credite bancare pe termen scurt.