Politica financiară în comerţ

Capitalul comercial are faţă de alte forme de existenţă a capitalului (industrial, agrar, bancar) anumite particularităţi, care se reflectă în politica financiara a agenţilor comerciali cu privire la formarea, dimensionarea şi utilizarea resurselor financiare.

Astfel, capitalul comercial se caracterizează prin limite foarte largi de dimensionare eficientă a lui. Evident, randamentul de scară, respectiv eficienţa superioară a marelui capital, acţionează şi în comerţ, întreprinderile sau unităţile comerciale de mari dimensiuni asigurînd o eficienţă superioară a circulaţiei mărfurilor.

Alături de aceasta, însă, micul capital îşi dovedeşte şi el viabilitatea, asigurînd dispersia teritorială largă a comerţului, pătrunderea în zonele mai puţin populate sau, pentru localităţile cu suprafaţă mare, apropierea cît mai mult a reţelei comerciale de consumatori. De asemenea, el este prezent în comercializarea acelor grupe de mărfuri (confecţii, tricotaje, articole electrocasnice, cosmetice), de obicei de calitate superioară, unde consultaţia de specialitate prin relaţia directă vînzător- cumpărător este esenţială pentru actul vînzării.

Structura pe elemente a capitalului comercial este în favoarea mijloacelor circulante, fapt care explică posibilitatea utilizării lui la orice scară a activităţii economice. Un chioşc poate constitui un spaţiu pentru o activitate comercială relativ intensă. Comerţul modern pretinde însă o reţea de unităţi foarte variate ca mărime, profil şi grad de dotare tehnică, motiv pentru care investiţiile în mijloace fixe reprezintă o politică constantă a agenţilor comerciali. Ea presupune supleţe în înfăptuire, de la o opţiune pentru un nivel scăzut al investiţiilor prin folosirea intensivă a capacităţilor existente, pînă la un ritm de creştere superior celui al vînzărilor, pentru promovarea progresului tehnic.

Capitalul comercial încorporat în mijloacele circulante are o viteză de rotaţie foarte diferită pe grupe de mărfuri, de la o zi la produsele perisabile (pîine, lapte), la peste o sută de zile la mărfurile de sortiment larg (tricotaje, metalo-chimice), ceea ce presupune structurarea comerţului în bună măsură şi în funcţie de mărimea capitalului. De exemplu, un capital mic poate aduce un profit ridicat dacă este investit în comercializarea unor grupe de mărfuri cu viteză de rotaţie a stocurilor mare (fiecare rotaţie aducînd o cotă de profit), după cum comerţul cu mărfuri de sortiment larg nu poate fi desfăşurat decît de unităţi mari, specializate, care pot să îşi constituie stocuri de mărfuri cu sortiment complet din acele produse.

Aceste particularităţi ale rotaţiei capitalului comercial şi posibilităţile largi de folosire a lui determină atracţia spre comerţ a multor întreprinzători care, dispunînd de capitaluri mici, urmăresc valorificarea şi creşterea acestora într-un timp scurt.

Politica financiară este o componentă a politicii economice din comerţ, fiecare acţiune comercială fiind însoţită de utilizarea unor resurse financiare şi obţinerea de rezultate evaluate financiar. Ea are un aspect macroeconomic şi unul microeconomic.

Aspectul macroeconomic constă din măsurile cu caracter legislativ-finaciar luate de stat pentru dezvoltarea şi modernizarea economiei naţionale, inclusiv a comerţului, reglementarea activităţii comerciale, asigurarea participării crescînde a comerţului la formarea veniturilor bugetare, protecţiei consumatorului şi altele. Mijloacele de acţiune sunt în principal pîrghii economico-financiare: impozite şi taxe preferenţiale, rata dobînzii bancare, negocierea liberă a preţului între comercianţi şi producători, adaosul comercial etc., acestea asigurînd libertatea de acţiune a întreprinzătorilor comerciali, dar şi înscrierea activităţii lor în limite raţionale. De exemplu, taxa pe valoarea adăugată pentru operaţiunile comerciale, ca şi adaosul comercial perceput la vînzarea mărfurilor permit obţinerea de venituri de către stat şi întreprinzătorii din sfera circulaţiei mărfurilor. Aceste valori măresc însă preţul cu amănuntul, care, la rîndul său, limitează cererea consumatorilor şi, implicit, cifra de afaceri a fiecărui întreprinzător, fapt care, în final, prin concurenţă, determină limite raţionale ale activităţii comerciale.

La nivel microeconomic, al agenţilor economici, politica financiară vizează următoarele domenii: formarea şi creşterea capitalului, veniturile, cheltuielile şi profitul şi utilizarea profitului.

Formarea şi creşterea capitalului sunt în relaţie cu activitatea economică, politica financiară în acest domeniu conducînd la diverse moduri de abordare a acestui proces, cum sunt: folosirea cît mai eficientă a capitalului existent prin mărirea vitezei lui de rotaţie, pentru a satisface prin aceasta nevoia de capital suplimentar; folosirea creditelor bancare pentru mărirea temporară a capitalului; lansarea de acţiuni şi obligaţiuni pe piaţa financiară pentru atragerea de noi capitaluri; fuziuni de capitaluri etc. Pentru fiecare variantă, calculele de oportunitate trebuie să aibă în vedere mărimea profitului, ca diferenţă între veniturile rezultate şi cheltuielile (cu dobînzile) efectuate prin atragerea noilor capitaluri şi dividendele plătite acţionarilor. 

Veniturile, cheltuielile şi profitul sunt o concretizare directă a efectelor politicii financiare a fiecărui întreprinzător, în mărimea lor reflectîndu-se opţiunile acestora pentru un nivel al activităţii economice şi pentru alocarea şi gestionarea resurselor financiare în scopul obţinerii de rezultate superioare.

Politica financiară în acest sens poate fi orientată în două direcţii: fie spre creşterea veniturilor printr-un efort suplimentar de capital şi de resurse materiale, ceea ce duce la lărgirea pieţei întreprinderii, la întărirea puterii sale economice, dar la un profit mărit în perspectivă, fie la menţinerea aceluiaşi capital, la raţionalizarea resurselor şi obţinerea unui profit imediat, dar cu perspective incerte în condiţii de concurenţă. Într-o altă interpretare, politica veniturilor şi cheltuielilor trece prin politica de investiţii. Atît în cazul dezvoltării extensive cît şi a celei intensive, raţionalizarea consumului de resurse devine esenţială.

În ceea ce priveşte utilizarea profitului, destinaţiile pe care acesta le poate lua conduc la diverse opţiuni de politică financiară, după modul în care prevalează partea alocată unuia sau altuia din fondurile constituite. Cerinţele dezvoltării economice şi îmbunătăţirii situaţiei financiare a oricărei societăţi impun promovarea cu precădere a unei politici de autofinanţare, prin alocarea unei părţi însemnate din profit pentru fondul de dezvoltare, renunţîndu-se astfel la împrumuturi bancare. Totuşi, şi aceste ultime resurse sunt benefice - după cum s-a arătat- dacă sunt folosite pentru activităţi care duc la sporirea profitului într-o măsură superioară costului creditului, respectiv mărimii dobînzilor (efectul de levier).

Un loc important în politica financiară îl deţin dividendele acordate acţionarilor, mărimea lor stimulînd interesul publicului pentru cumpărarea de acţiuni ale unei anumite firme şi cotaţia acestora la bursa de valori, ceea ce se răsfrînge favorabil asupra procesului de creştere a capitalului societăţii comerciale. În alte cazuri, încorporarea cu acordul acţionarilor a fondurilor pentru dividende în capitalul propriu reprezintă un mijloc de creştere a capacităţii de rentabilitate a societăţii comerciale, cu consecinţe favorabile asupra mărimii dividendelor în viitor.

În sfîrşit, destinaţiile profitului pentru fondul de participare la profit şi fondul pentru acţiuni social-culturale stimulează efortul salariaţilor pentru creşterea profitului, înscriindu-se astfel în opţiunile de politică financiară în comerţ.