Principiile organizării activităţii comerciale

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a relaţiilor de schimb, oricărei ţări a cărei economie este bazată pe mecanisme de piaţă îi sunt necesare instituţii administrative, juridice, precum şi structuri organizaţionale specifice activităţii economice capabile să răspundă cerinţelor evoluţiei societăţii contemporane.

Deoarece actul de schimb, prin antrenarea în relaţiile de piaţă a numeroşi agenţi economici şi a diverşi parteneri de afaceri, generează multiple relaţii, tranzacţii, înstrăinări de bunuri economice, crearea structurilor organizaţionale urmăreşte constituirea şi asigurarea unui cadru propice iniţierii şi desfăşurării activităţii comerciale.

Toate instituţiile, organismele, structurile organizaţionale angrenate în relaţii de schimb, de comerţ se înscriu in ceea ce s-ar putea numi "ansamblul comercial"(aparatul comercial).

Practica comercială, internă si internaţionala a permis conceperea, conturarea şi statuarea unor principii recunoscute şi aplicate în marea lor majoritate. Ele s-au materializat prin includerea în numeroase reglementări legislative. De la ţară la ţară, de la o etapă istorică la alta, principiile au căpătat anumite nuanţe, tente specifice intereselor dominante şi cerinţelor societăţii. Un pas, uriaş s-ar putea spune, s-a făcut prin acceptarea priorităţii reglementării internaţionale (în raport cu reglementările interne), prin semnarea şi ratificarea de către fiecare stat a unor aranjamente, convenţii internaţionale.

Dintre principalele principii operaţionale regăsite in majoritatea ţărilor cu economia bazată pe mecanismul pieţei menţionăm:

• legalitatea,
• pluralismul formelor de proprietate,
• libera iniţiativă,
• concurenţa,
• asocierea şi combinarea,
• pluralismul organizatoric,
• specializarea, aria de activitate,
• profitul,
• protecţia consumatorilor,
• protejarea mediului
• menţinerea echilibrului ecologic.

Legalitatea pretinde constituirea oricărei structuri organizatorice şi desfăşurarea unei activităţi comerciale numai în contextul, în spiritul normelor de drept. Izvoarele juridice, interne şi internaţionale, care circumscriu aria legalităţii, sunt prezente în numeroase norme, cu referire directă sau indirectă la comerţ.

Un prim izvor îl reprezintă constituţia fiecărui stat. În Constituţia Romîniei, alături de menţionarea faptului că "economia Romîniei este economie de piaţă", se regăsesc şi alte referiri din care rezultă că statul asigură libertatea comerţului. În acelaşi timp, statul are obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, pentru asigurarea unui nivel de trai decent.

Ansamblul regulilor de drept relativ la actele de comerţ, la profesiunile comerciale şi la societăţi comerciale formează conţinutul dreptului comercial. Printre regulile de drept cuprinse în acest ansamblu se află, într-o poziţie de prim rang, prevederile Codului comercial.

Deşi în anul 1936 se elaborase, iar în 1938 se promulgase "noul cod comercial romîn", acesta a avut parte de o amînare fără termen a intrării în vigoare. De aceea, astăzi, prin efectul lipsei abrogării lui în intervalul 1938-1990, în vigoare se află Codul comercial romîn de la 1878, cu modificările ulterioare. Transformările de ordin economic, social, tehnic, tehnologic, atît pe plan intern, cît şi pe plan internaţional, au introdus în practica comercială fenomene, fapte, noţiuni care nu se regăsesc în conţinutul Codului comercial şi determină apariţia unor interpretări, abordări neinstituţionalizate prin cod. Aria Codului comercial romîn s-a redus şi prin abrogarea (din 1990) a unui număr important de articole (77-220; 236). Recunoscut şi folosit ca izvor juridic, Codul comercial trebuie totuşi adus, prin conţinut, în concordanţă cu începutul şi perspectivele mileniului trei, cu necesităţile contemporane şi viitoare.

Demn de remarcat în acest sens, este faptul că un organism precum Camera de Comerţ Internaţional a găsit de cuviinţă să răspundă cerinţelor amplificării fenomenului de "comerţ" prin stabilirea unor coduri specializate pentru practicile loiale în domeniile publicităţii, promovării vînzărilor, studiile de piaţă. Organizaţia Mondială a Comerţului are în vedere statuarea unor noi concepte, norme cu arie internaţională.

Pluralismul formelor de proprietate semnifică recunoaşterea şi coexistenţa legală a mai multor forme, căi de constituire a proprietăţii. Situaţia de pluralism o confirmă existenţa unei multitudini de forme pentru exprimarea celor două elemente strict necesare definirii conceptului de proprietate - subiectul şi obiectul acesteia.

Subiectul beneficiar al dreptului de posesie, utilizare, decizie şi uzufruct poate fi individul, familia, sociogrupul (extrafamilial), organizaţia naţională, organizaţia internaţională (a individului, indivizilor, a structurilor economice aparţinînd altei naţiuni, altui stat) ori multinaţională (prin prezenţa simultană în aceeaşi structură economică a unor indivizi, grupuri de indivizi, organizaţii din mai multe state, mai multe naţiuni) în condiţiile admise de lege.

Obiectul proprietăţii poate fi concretizat în bunuri, servicii sau orice altă stare admisă de lege în plan intern şi internaţional.

Atenţia acordată proprietăţii în ţara noastră se desprinde clar din prevederile Constituţiei. Orice nouă reglementare juridică în materie de proprietate se poate realiza doar printr-o lege organică. În plus, dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este ocrotită, indiferent de tutelar.

Totodată, în Constituţia Romîniei se statuează şi posibilitatea existenţei mai multor forme de proprietate. Formele general cunoscute, atît în ţara noastră cît şi în majoritatea ţărilor sunt proprietatea publică şi proprietatea privată. În practica economică există posibilitatea legală de combinare a acestora în diferite variante. Diversitatea combinărilor va influenţa direct dimensiunea pluralismului formelor de proprietate.

• Proprietatea publică aflată la baza constituirii diverselor structuri angrenate în activităţile comerciale atestă faptul că statul, unităţile administrativ- teritoriale (prin organisme ale administraţiei publice centrale şi, respectiv, locale) sunt subiecţii legal beneficiari ai dreptului de posesie, utilizare, decizie şi uzufruct. Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, în corespondenţă cu prevederile legale, se pot da în administrarea unor structuri stabilite prin lege, dar pot forma şi obiectul concesionării, închirierii.
• În cazul proprietăţii private dreptul de posesie, utilizare, decizie şi uzufruct revine individului ori indivizilor, în calitatea lor de persoane fizice sau juridice. Persoanele fizice administrează direct bunurile care fac obiectul acestei forme de proprietate. În situaţia persoanelor juridice, administrarea este înfăptuită de către organele prevăzute prin lege şi în statutul respectivei structuri. Persoanele fizice ori juridice pot concesiona obiectul, sistemul de afaceri, marca în limitele legilor interne şi reglementărilor internaţionale.
• Prin acţiunea şi efectul dreptului constituţional de asociere, cele două forme principale ale manifestării proprietăţii se multiplică în variantele specifice proprietăţii mixte şi în specificitatea proprietăţii cooperatiste.

Forma proprietăţii mixte poate rezulta din următoarele căi de acţiune posibile:

• combinarea dintre capitalul privat intern cu cel public intern; deci o combinare a resurselor, a factorilor de producţie interni;
• combinarea dintre capitalul intern şi cel extern în variantele: capital privat intern cu capital privat extern; capital public intern cu capital public extern; capital privat intern cu capital public extern; capital public intern cu capital privat extern.

Structurile comerciale constituite pe baza acestor combinări au atît trăsături comune cît şi particularităţi izvorîte din conţinutul contractului de asociere sau/şi al statutului - acte aflate în dosarul constituirii. Particularităţile se manifestă cu precădere în domeniul drepturilor de posesiune, utilizare, decizie şi uzufruct. În măsura respectării normelor legale, toate genurile de formare a proprietăţii mixte sunt acceptate şi viabile. Ele se pot practica la constituirea unei structuri comerciale pe teritoriul ţării noastre, dar şi pe cel al altor state.

Forma de proprietate cooperatistă, născută în anul 1844 la Rochdale (în Anglia) şi-a dovedit în timp viabilitatea. Ea îmbină elemente ale proprietăţii private (constituirea unei structuri pe baze cooperatiste se face prin aportul sub forma cotelor părţi sociale ale membrilor) cu elemente de într-ajutorare, de interes comun, de apărare şi existenţă colectivă în diferite domenii ale activităţii economico-sociale. Activitatea desfăşurată vizează atît folosul individual cît şi pe cel al grupului (asociat). De aceea este o îmbinare de proprietate individuală (privată) cu elemente de proprietate a grupului. Posesia şi utilizarea se întîlnesc în variantele comună şi privată, decizia este în comun, iar uzufructul conform statutului.

Deoarece în anul 1844 asocierea a fost a consumatorilor, pentru asigurarea aprovizionării cu bunuri de consum prin structuri comerciale proprii, cooperaţia de consum a devenit, pînă la apariţia societăţii post-industriale, instituţia reprezentativă. În timp asocierea s-a extins şi în domeniul creditului, producţiei (agricole, meşteşugăreşti), serviciilor.

Amploarea mişcării cooperatiste a favorizat înfiinţarea în anul 1895 a Alianţei Cooperatiste Internaţionale. Romînia s-a aflat atunci printre membrii fondatori. În ţara noastră structurile de tip cooperatist au apărut în secolul al XIX-lea (octombrie 1848 - Braşov, 1852 - Bistriţa, 1855 - Brăila, 1866 -Muşeteşti/ Argeş, 1867 - Răşinari/Sibiu, 1873 - Bucureşti -"Concordia" - de genul Pionierilor de la Rochdale). Printre iniţiatorii şi promotorii acestei mişcări în ţara noastră s-au aflat: Heliade Rădulescu, Cezar Boliac; C.A. Rosetti, Ion lonescu de la Brad, P.S.Aurelian, Visarion Roman, C. Dobrescu-Argeş, I. Răducanu.

În epoca contemporană avantajele structurilor cooperatiste au determinat persoane fizice şi juridice private să iniţieze şi să dezvolte unele structuri care preiau elemente, principii proprii proprietăţii cooperatiste (mai ales în privinţa constituirii afacerii, posesiei şi utilizării).

• Libera iniţiativă este o conturare şi o consecinţă firească a existenţei, acţiunii şi garantării proprietăţii private. Individul, familia, sociogrupul (extrafamilial), organizaţiile (naţionale, internaţionale, multinaţionale) îşi valorifică autonomia prin angajarea directă în afaceri, constituirea de structuri comerciale, utilizarea patrimoniului şi a profitului în contextul liberei iniţiative.

• Concurenţa. Noţiunea de concurenţă şi, bineînţeles, principiul concurenţei se pot defini prin luarea în considerare a condiţiilor date de manifestările concrete, a caracteristicilor fiecărei forme, fiecărui nivel. De aceea, în economia reală se poate vorbi doar despre "un grad, un segment de concurenţă într-o situaţie, o economie dată". Acest segment dedus printr-un "ansamblu de date experimentale măsoară şi traduce emulaţia naturală dintre agenţii economici, în vederea obţinerii profitului, succesului".

Conceptul de concurenţă poate fi abordat la nivel de produs (gradul de substituire a produsului) şi din punctul de vedere al pieţei; în timp ce concurenţii se pot grupa după forţa, tipul şi etica confruntării. Prin prisma gradului de substituire a produsului, Philip Kotler a decelat concurenţa de marcă, concurenţă la nivel de industrie (sau ramură), concurenţa formală şi concurenţa generică. În concurenţa de marcă o firmă le consideră drept concurente pe toate firmele care oferă aceleiaşi categorii de consumatori produse, servicii similare la preţuri similare, dar sub o altă marcă.

În schimb, la nivel de industrie (de ramură) concurenţa are loc între toate firmele care oferă acelaşi produs ori clasă de produse; adică între toţi producătorii, distribuitorii respectivului produs, cu sau fără marcă. Satisfacerea aceleiaşi nevoi, prin diferite produse, oferite de diverse firme ale producţiei sau distribuţiei plasează în poziţie de concurenţă respectivele firme. Concurenţa generică rezultă din disputa existentă între firme pentru atragerea veniturilor consumatorilor. Pentru a identifica concurenţii după natura pieţei, Philip Kotler propune studierea activităţii firmelor care satisfac aceleaşi nevoi ale consumatorilor cu ajutorul combinării analizei de ramură cu analiza de piaţă, prin intermediul diagramei produs-piaţă.

Din punctul de vedere al forţei, concurenţii îşi studiază punctele forte, punctele slabe, ponderea acestor puncte, raportul dintre ele şi elaborează, în consecinţă, strategiile de piaţă. Confruntarea pe piaţă poate fi directă sau indirectă. În general se recomandă evitarea "distrugerii" concurentului direct, deoarece dacă acesta este un concurent mai slab, salvarea lui este "vînzarea" la alte firme mari, care devin adversari mai puternici. Asemenea "victorii", de regulă duc la apariţia unor concurenţi mai puternici.

După etica managerială şi comportament pe piaţă se întîlnesc concurenţi "buni", concurenţi "răi", respectiv concurenţi pasivi, relaxaţi; concurenţi selectivi, concurenţi-tigru sau concurenţi imprevizibili.

Cunoaşterea tipologiei concurenţei, a concurentului este o condiţie a menţinerii pe piaţă, a adaptării la schimbările mediului juridic, economic. Concurenţa în economie, graţie extinderii şi diversificării neîncetate a procesului afacerilor capătă din ce în ce mai mult o dimensiune globală. Un asemenea fenomen este susţinut şi de circulaţia rapidă a informaţiei economice şi financiare.

Creşterea competiţiei globale are ca factori motrici:

• schimbările în înclinaţiile consumatorilor;
• schimbările tehnologice; dereglementările;
• forţele regionale.

Proprietatea, autonomia, libera iniţiativă constituie premisele formării şi manifestării concurenţei. Prezenţa ei în cadrul pieţei determină existenţa unei pieţe cu concurenţă perfectă, alături de pieţe cu concurenţă imperfectă. Fiecare are caracteristici, mecanisme proprii, legităţi specifice. Piaţa reală a confirmat de mult că piaţa cu concurenţă perfectă există mai mult ca tendinţă.Prin raportare la cadrul legal, la coordonatele eticii manageriale, concurenţa apare sub forma concurenţei loiale şi, respectiv, neloiale. Ambele au un cadru intern şi internaţional tot mai bine delimitat prin instituţionalizarea a numeroase reglementări.

Concurenţa loială exprimă relaţiile dintre agenţii economici desfăşurate în spiritul legii cu scopul realizării profitabile a bunurilor economice, serviciilor care formează obiectul activităţii comerciale. Statul romîn prin Constituţie asigură protecţia concurenţei loiale şi sancţionează practicile neloiale. Prin lege (Legea nr. 11/1991) comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. Legea concurenţei (nr. 21) adoptată de Parlament în februarie 1996 şi intrată în vigoare de abia în februarie 1997 a adus ca elemente noi bazarea pe principiile dreptului comunitar şi reglementarea abuzului de poziţie dominantă, de concentrare, precum şi a cartelurilor. În plus, prin noua lege a concurenţei s-au instituţionalizat două noi organisme - Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei.

Concurenţa neloială este reprezentată, ilustrată prin acele acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite în activitatea comercială, industrială, productivă. Ea se manifestă prin folosirea unor mijloace contrare probităţii profesionale, prin acţiuni care urmăresc discreditarea partenerilor, dezorganizarea pieţei şi a concurenţilor. În aria concurenţei neloiale se regăsesc aspecte din domeniul relaţiilor dintre salariat şi structura economică, financiară unde este sau a fost angajat, în relaţiile structurii comerciale cu piaţa, cu clienţii. Faptele care reprezintă concurenţă neloială după modul săvîrşirii pot fi contravenţii sau infracţiuni. În anumite condiţii, faptele de concurenţă neloială prevăzute drept contravenţii de către legea penală, pot deveni şi ele infracţiuni.

Asocierea - Combinarea presupune reunirea a două sau mai multor persoane fizice sau/şi juridice în scopul constituirii unei structuri comerciale prin liberul consimţămînt al părţilor contractante. Persoanele fizice sau juridice pot avea calitatea de comercianţi sau de necomercianţi.

Persoanele fizice au capacitatea de a iniţia şi organiza structuri asociative: asociaţii familiale, societăţi comerciale, cooperative şi alte forme admise prin lege. Drept şi capacitate de asociere au şi persoanele juridice. De obicei, capacitatea acestui drept se concretizează în apariţia unei noi structuri (noi persoane juridice) alături de existenţa şi funcţiunea structurilor sau a persoanelor juridice asociate.

Asocierea poate fi de tip general sau de tip limitat. Asocierea generală se caracterizează prin asumarea în comun a responsabilităţii depline pentru conducerea activităţii. Fiecare partener este responsabil personal şi nelimitat pentru toate datoriile firmei şi, în acelaşi timp , prin actele sale poate angaja asociaţia în privinţa problemelor acesteia. Asocierea generală este convenabilă firmelor, întreprinderilor mici. Favorizează libera iniţiativă, deciziile rapide, flexibilitate în conducere, asigură satisfacţiile personale.

Faţă de structura cu unic proprietar, combinarea investiţiilor asociaţiilor oferă posibilitatea constituirii unei capacităţi economice, financiare mai mari. De aceea sporeşte şi posibilitatea dobîndirii de credit. La o atitudine favorabilă din partea instituţiilor de credit contribuie şi existenţa responsabilităţii nelimitate a asociaţilor în raport cu datoriile asociaţiei. Printre dezavantaje se regăsesc: controlul divizat, limitarea capacităţii economice de mărimea resurselor partenerilor, angajarea structurii de către fiecare asociat prin actele desfăşurate în sfera problemelor asociaţiei. Nici unul dintre asociaţi nu-şi poate transfera interesele fără consimţămîntul celorlalţi.

În asocierea de tip limitat unul sau mai mulţi parteneri au calitatea de partener general, iar ceilalţi sunt parteneri "limitaţi" sau "tăcuţi". Responsabilitatea partenerilor "tăcuţi" nu depăşeşte mărimea investiţiilor făcute în afacere. În consecinţă, aceşti parteneri nu au autoritate în conducerea activă a asociaţiei. Fiecare tip de asociere prezintă avantaje şi dezavantaje pentru structura creată. Asocierea limitată permite partenerilor generali să obţină un capital suplimentar (de la partenerii limitaţi) fără a ceda controlul conducerii. Continuitatea structurii este susţinută prin acceptarea succesorilor partenerilor decedaţi în rîndul asociaţilor. O anume incertitudine asupra existenţei asocierii derivă din participarea sau neparticiparea partenerilor limitaţi la conducerea afacerilor.

În perioada pe care o parcurgem, o anumită uzanţă capătă şi asocierea în participaţie. Asocierea în participaţie are loc atunci cînd un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane sau societăţi, o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului comerţ (întregii afaceri). O asemenea asociere nu are personalitate juridică.

Forma, întinderea şi condiţiile asociaţiei sunt date sau determinate prin convenţia părţilor. Asociaţii pot stipula ca, în raporturile dintre ei, lucrurile aduse în comun să li se restituie în natură, iar cînd acest lucru nu mai este posibil să obţină reparaţia daunelor suferite. De asemenea, asociaţii au dreptul "să li se dea cont" de lucrurile ce le-au adus în asociaţie, despre beneficii şi pierderi. Această formă de asociere, în practică, se dovedeşte eficientă şi, indirect, este recomandată prin unele reglementări legislative.

Deoarece prin faptele comerciale obiective se recunosc şi fapte care nu se includ în operaţiunile de interpunere dar au conexiuni cu activitatea de comerţ asistăm la formarea unor asociaţii de comerţ de către agenţi economici care activează în aceeaşi ramură (de obicei industrială) în scopul publicării unor ziare de comerţ, efectuării de analize privind problemele pieţei, promovării publicităţii în comun (SUA) etc.

În genere, prin asociere se asigură o sporire a puterii economico-financiare a unei structuri, se creează premisele unei capacităţi mai mari de răspuns şi adaptare la cerinţele pieţei, crescînd, totodată, şansele de menţinere în condiţiile accentuării concurenţei.

Asociaţiile de comerţ sunt forme de cooperare, de desfăşurare legală a unor acţiuni în comun în contextul unor combinări sau integrări verticale ori orizontale, chiar şi complexe.

Expresie directă a principiului asocierii sunt lanţurile voluntare, grupurile (specializate sau mixte, complexe). Asocierea este, alături de directoratele reunite, combinările de tip "gentlemens agreement" etc., o expresie a formei primare de combinare pentru a asigura mijloacele necesare menţinerii în lupta de concurenţă, ori pentru controlarea pieţei. Firmele combinate îşi menţin identitatea, independenţa dar acţionează împreună pentru îndeplinirea aranjamentelor de lucru convenite.

Combinările superioare, prin care se depăşesc dezavantajele combinărilor simple, primare (alunecarea spre situaţie de monopol, parteneri refractari) iau forma de trust, fuziune, holding.

• Obiectivele trustului sunt: stabilirea unei politici uniforme, sporirea profiturilor, controlul preţurilor, eliminarea concurenţei. Toate aceste elemente îl orientează spre tendinţe de monopol şi, din acest motiv, în multe ţări a fost interzis ca mod de constituire şi existenţă a unei afaceri.

• Fuziunea, ca metodă de combinare are, în esenţă, următorul mecanism: o firmă achiziţionează totalitatea acţiunilor unei firme sau ale mai multor firme pe care fie le absoarbe în propriul sistem organizatoric, fie le plasează într-o corporaţie, o structură dependentă. În urma fuziunii multe firme - proprietate individuală sau asociaţii - îşi pierd identitatea.

• Holdingul este o combinare de proporţii uriaşe obţinută prin transferarea titlurilor de garanţie, dar cu menţinerea identităţii firmelor atrase.

Specializarea. Specializarea comerţului evidenţiază consacrarea într-un anumit gen de activitate, limitarea la un anumit domeniu, la o marfă, familie sau sector de mărfuri. În acest sens, principiul este regăsit la baza fenomenului de diviziune a muncii, a distribuţiei, a activităţii agenţilor economici implicaţi în fapte, acte de comerţ.

Alături de alte considerente principiul motivează constituirea structurilor comerciale concordante cu opţiunea fiecărui agent economic, a fiecărui comerciant în calitate de persoană fizică sau juridică. Specializarea activităţii comerciale se manifestă şi se poate analiza prin operarea cu numeroase criterii.

Prin prisma conţinutului actului de schimb, mai cu seamă în comercializarea bunurilor de consum, specializarea se desprinde din existenţa unor structuri comerciale pentru:

• comerţul cu ridicata (en-gros; wholesale);

• comerţul cu amănuntul (en detail; retail)

• comerţul de mic-gros (demi-gros; mai rar ca structură independentă; specific aprovizionării firmelor mici cu amănuntul, întîlnit frecvent în Japonia, Franţa);

• comerţul integrat (orizontal, prin desfăşurarea în aceeaşi structură organizatorică, atît a comerţului cu amănuntul, cît şi a comerţului cu ridicata; vertical, prin prisma dispunerii verigilor în procesul distribuţiei, cînd o structură îndeplineşte simultan funcţiile comerţului cu ridicata şi pe cele ale comerţului cu amănuntul; un lanţ voluntar).

Specializarea după obiectul comercializat oferă un evantai mult mai larg pentru opţiunile organizatorice ale întreprinzătorilor. Obiectul actelor de vînzare- cumpărare îl poate forma bunul economic, serviciul, forţa de muncă, capitalul, valuta în corespondenţă cu structurile pieţei.

Segmentarea şi diversificarea structurilor comerciale după obiectul comercial îşi pun amprenta atît asupra tipologiei firmelor, cît şi a componentelor structurii lor operative (magazin, depozit, unitate de alimentaţie publică, unitate de prestări servicii, etc).

Deoarece după destinaţie, bunurile economice se divid în bunuri pentru consumul intermediar şi bunuri pentru consumul final, de obicei se înfiinţează structuri specializate în comerţul cu echipamente, instalaţii, maşini, utilaje, tehnologii, materii prime, combustibili, energie şi, separat, structuri destinate comerţului cu bunuri de consum (alimentare, nealimentare).

Fiecare dintre aceste două mari segmente ale bunurilor economice pot fi divizate în sectoare, familii, grupe, subgrupe, produse, care să constituie obiectul şi, implicit, nivelul specializării structurii comerciale. Vor rezulta structuri de tip strict specializat (un produs, o subgrupă), specializat, combinat, general, universal, specifice componentelor operative, dar şi firmelor, ca structuri care înglobează unităţile operative.

Mai departe, prin combinarea sortimentului comercializat cu dimensiunea suprafeţei unităţii operative şi diverse servicii, acţiuni promoţionale, se ajunge la o multitudine de tipuri, de specializări:

• magazin universal
• magazin general
• magazin cu numeroase raioane (departamente)
• supermagazin
• hipermagazin
• discount
• drugstore
• boutique
• boutique-choc
• superette
• magazine populare, etc

Un alt criteriu important pentru specializarea afacerii, structurii comerciale este natura utilizatorului, consumatorului final. La bunurile de consum, natura consumatorului se poate contura operînd în funcţie de vîrstă, sex, ocupaţie. Acest criteriu îşi află aplicaţiunea cu precădere la nivelul componentelor operative ale unei firme comerciale. El are certe conexiuni cu tehnicile de marketing, cu segmentarea pieţei, cu orientarea precisă a afacerii către un anume segment al mulţimii consumatorilor.

La rîndul lor, forma de vînzare influenţează crearea unor structuri specializate. Se regăsesc firme, case comerciale înfiinţate pentru comerţul prin corespondenţă, prin sistemul televînzării, prin bursă sau licitaţie, prin autoservire, prin expunere liberă, prin mostre (la nivelul depozitului, prezentărilor la tîrguri generale sau specializate, etc).

Din punct de vedere juridic, faptele comerciale obiective se referă la anumite specializări şi subspecializări:

Operaţiuni de interpunere în schimb sau în circulaţie, precum:

• cumpărare spre revînzare a produselor, mărfurilor;
• vînzările de produse;
• vînzările şi închirierile de mărfuri în natură sau prelucrate;
• vînzările de obligaţiuni ale statului sau ale altor titluri de credit care se cumpără în vederea revînzării;
• operaţiunile de bancă şi schimb (valutar).

Operaţiuni caracterizate prin organizarea producţiei:

• întreprinderile producătoare de bunuri;
• întreprinderile de servicii; agenţiile şi oficiile de afaceri;
• structurile de editură, librărie şi obiecte de artă în cadrul cărora vînzătorul este o altă persoană decît cea a autorului, a artistului;
• întreprinderile de transport; asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii; asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei.

Operaţiunile conexe a căror comercializare decurge din caracterul de interpunere sau din organizarea producţiei:

• mandatul comercial (gajul comercial, fidejusiunea, operaţiunile la bursă, operaţiunile de consignaţie);
• operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale;
• construcţia, cumpărarea, vînzarea şi revînzarea de vase (ambarcaţiuni) pentru navigaţie interioară şi exterioară, ca şi tot ce priveşte echiparea, armarea şi aprovizionarea unei nave;
• expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturi maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţie;
• depozitele pentru cauză de comerţ, (se aplică atît depozitelor de mărfuri, cît şi depozitului casetelor, de exemplu, depozitul făcut pentru a concura la o licitaţie);
• depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warant) şi asupra scrisorilor de gaj eliberate de ele.

Aria de activitate este o expresie a liberei iniţiative a întreprinzătorului, a managerului care acţionează într-o economie de piaţă. Cota de piaţă şi extinderea ei se urmăresc totdeauna printr-o raportare teritorială.

Aria de activitate identifică, precizează zona teritorială în care comerciantul are dreptul legal să-şi desfăşoare activitatea în calitate de persoană fizică sau juridică, în care o structură comercială îşi manifestă funcţiile, competenţele şi îşi asumă răspunderile care îi revin. Acest principiu reflectă gradul de penetraţie pe piaţa internă şi/sau externă, puterea economico- financiară a unei structuri. Evoluţia ariei de activitate indică şi tipul de strategie (de menţinere, de restrîngere, de expansiune) preconizată şi transpusă în practică de o structură comercială.

În limitele teritoriale ale unui stat suveran pragul superior al ariei de activitate este ansamblul teritoriului respectivului stat şi ca prag inferior o secvenţă din suprafaţa celei mai mici unităţi administrativ teritoriale. Pentru multe structuri, aria este interteritorială (interjudeţeană). Înfiinţarea de filiale, sucursale, reprezentanţe, oficii, agenţii, puncte de vînzare-cumpărare în afara graniţelor exprimă o arie internaţională de activitate.

Aspectul interteritorial datorat fluidizării graniţelor, extinderii euroregiunilor a căpătat o exprimare internaţională în areale care includ segmente din state limitrofe. Activităţile comerciale în asemenea situaţii se desfăşoară în conformitate cu reglementările internaţionale, care au prioritate, cu normele fiecărui stat din areal, cu angajamentele înscrise în acordul de formare a euroregiunii.

Importanţa ariei de activitate este subliniată şi de faptul că înscrierea (înmatricularea în Registrul Comerţului) reprezintă un criteriu pentru delimitarea clară a atribuţiilor şi răspunderilor unor instituţii angrenate în problematica fenomenului comerţ, precum şi a unor organisme create pentru protecţia consumatorilor.

Pluralismul formelor organizatorice este un principiu-consecinţă a acţiunii, aplicării precedentelor principii (legalitate, libera iniţiativă, pluralismul formelor de proprietate, asociere-combinare, specializare, arie de activitate). De asemenea, acest principiu are menirea de a evidenţia imposibilitatea impunerii unei structuri unice pentru forma şi conţinutul unei afaceri comerciale. În ordonarea acestui pluralism există în mod cert restricţii, orientări impuse de normele juridice interne şi internaţionale egale în cerinţe pentru toţi întreprinzătorii interni sau externi.

Detalierea pluralismului va fi desprinsă din conţinutul paragrafului, capitolelor referitoare la tipologia firmelor comerciale şi a altor organisme implicate în fenomenul-comerţ.

Profitul reprezintă scopul final al faptelor comerciale, atingerea acestui obiectiv presupunînd realizarea unor venituri care să depăşească suma cheltuielilor de toate genurile, inclusiv ansamblul impozitelor legale. În consens cu specificul economiei de piaţă, se manifestă tendinţa obţinerii unui nivel maxim al profitului.

Oscilaţiile posibilităţilor de funcţionare, de profitabilitate a capitalului, a afacerii în condiţiile concurenţei loiale generează transferul capitalului de la o activitate comercială la altă activitate comercială, de la o ramură a economiei naţionale, la o altă ramură. Capacitatea de cumpărare a consumatorului final, a utilizatorului din consumul intermediar influenţează direct dimensiunea afacerii, masa profitului comercianţilor. Treptat, treptat raporturile dintre profitul producătorilor şi profitul distribuitorilor, în expresie relativă, vor acţiona în direcţia reducerii unor decalaje existente şi pentru armonizarea intereselor. Tipologia profitului, sursele de obţinere şi destinaţiile lui se prezintă detaliat în capitolul referitor la eficienţă.

Protecţia consumatorilor exprimă, în primul rînd, obligaţia şi gradul de realizare a unui important obiectiv al politicii statului. Obligaţia a căpătat un caracter internaţional o dată cu adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a "Principiilor directoare pentru protecţia consumatorilor". Prin legislaţie şi educaţie se urmăreşte a crea un cadru favorabil prevenirii şi sancţionării introducerii pe piaţă a unor bunuri, servicii şi tehnici de distribuţie capabile a aduce prejudicii cumpărătorului, de a leza bunele moravuri, relaţiile dintre membrii societăţii, de a ataca şi distruge starea de sănătate a populaţiei, de a aduce atingeri drepturilor omului.

În protecţia consumatorului, ca variantă şi îmbinare cu protecţia mediului, tinde a se include şi conceptul de "poluare morală". Pe plan internaţional se discută tot mai frecvent despre anumite fenomene de poluare datorate comportamentului uman, precum: violenţa, consumul de droguri, băuturi alcoolice, produse din tutun, atitudinile şi acţiunile faţă de floră şi, mai ales faună, propaganda proviolentă, pro-pornografie, etc. Asemenea fenomene duc la un climat social agresiv, la distrugerea biologică a fiinţei umane, la grave dezechilibre în ecosistemele planetei.

Ocrotirea mediului înconjurător, refacerea şi menţinerea echilibrului ecologic este un alt principiu important pentru organizarea activităţii comerciale.

Treptat, ecologia, de la ştiinţă a ajuns să devină doctrină, mişcare social- politică şi izvor de drept la nivel naţional şi internaţional. Prin dreptul mediului s-a trecut la instituţionalizarea unui nou drept fundamental al omului - dreptul la un mediu sănătos. Există o strînsă legătură cu principiul legalităţii. În întreaga lume, de-a lungul ultimului sfert de veac, din ce în ce mai multe ţări au proclamat şi înscris în propriile Constituţii un asemenea drept fundamental.

Titularul acestui drept este orice persoană fizică, cu capacitate de folosinţă şi exerciţiu aflată pe teritoriul unui stat (în cazul nostru al Romîniei), permanent sau temporar. Alături de drept au apărut, totodată, şi obligaţii pentru persoanele fizice sau juridice. Natura mediului de "patrimoniu comun al umanităţii" a pretins instituţionalizarea obligaţiilor agenţilor economici, inclusiv a oricărei structuri comerciale.

Aria obligaţiilor derivate din cerinţele legislative interne şi, mai ales internaţionale, se circumscrie următorului sistem normativ de principii:

• principiul prevenirii deteriorării mediului;
• principiul precauţiei în luarea deciziilor care ar putea afecta mediul;
• principiul protecţiei mediului; principiul conservării (dezvoltării durabile);
• principiul ameliorării calităţii mediului; principiul poluatorul plăteşte.

Avizarea unei afaceri prin Acordul de mediu şi desfăşurarea ei ulterioară în concordanţă cu cerinţele acestui sistem reprezintă o coordonată la scară mondială, o barieră cu efecte superioare barierelor vamale. Prevederile tratatelor şi înţelegerilor internaţionale la care a aderat Romînia, Protocolul de la Montreal cu privire la punerea sub control a integrităţii stratului de ozon şi controlul poluării transfrontiere, gestiunea deşeurilor periculoase, precum şi Programele Naţionale de Acţiune operativă au caracter de norme, izvoare juridice obligatorii pentru orice agent comercial. Pe aceleaşi coordonate se înscriu şi prevederile Legii protecţiei mediului (nr. 137/1995), precum şi cele ale diverselor acte guvernamentale.

Racordarea ţării noastre la fluxurile comerciale ale utilajelor , echipamentelor, tehnologiilor, produselor, serviciilor destinate reducerii impactului activităţilor economice asupra mediului a impus, din ce în ce mai mult, alinierea legislaţiei de protecţie a mediului din Romînia la legislaţia internaţională şi, mai ales la legislaţia Uniunii Europene. Astfel, sistemul de management ecologic de tip EMAS- ISO 14000 condiţionează exportul şi pretinde reconsiderarea tehnologiilor de fabricaţie.

El se corelează cu apariţia şi dezvoltarea ofertei de produse, servicii ecologice, de tehnologii "curate", de utilaje şi echipamente destinate protecţiei mediului, reducerii impactului activităţii antropice asupra mediului înconjurător. Amploarea acestor tendinţe rezultă din obiective-orizont precum dimensiunea cifrei de afaceri a Ecoindustriei - 300 miliarde de dolari US, în anul 2000, la nivel mondial sau 350 miliarde dolari US la nivelul Japoniei la orizontul 2010.

Comerţul în general , structurile comerciale în special sunt direct antrenate şi responsabile în poluarea naturii şi a spiritului, dar şi în protejarea mediului, a civismului şi gradului de civilizaţie. Implicarea are loc prin producerea, distribuirea, comercializarea unei mulţimi tot mai mari, mai diversificate de bunuri şi servicii. Angajarea într-o atitudine activă, pozitivă faţă de producători, în ridicarea unor adevărate bariere ecologice în faţa tehnologiilor şi produselor neecologice reprezintă o obligaţie stringentă a momentului.

În acelaşi timp este necesară o amplă acţiune de modernizare a tehnologiilor distribuţiei inverse, a tehnicilor şi tehnologiilor acesteia. Caracterul semnalizator, de avertizare şi restricţie a principiului protecţiei mediului (cu subsistemele de principii menţionate) impune comerţului părăsirea atitudinii de expectativă, de indiferenţă, de neangajare. Totodată, latura punitivă a legislaţiei interne se cuvine a fi adusă la cote care să semnifice cu adevărat, în plan pecuniar, civil şi penal, efecte eficiente în schimbarea mentalităţii, atitudinii faţă de mediu, protecţia acestuia.