Creaţii intelectuale industriale

Invenţia

In sensul cel mai larg al cuvîntului, a inventa înseamnă a imagina, a realiza ceva ce nu exista pînă atunci, a crea, a născoci.

Prima lege pentru apărarea dreptului de inventator a fost legea engleză din 1623 care se referea la "patent" ca instrument juridic ce conferă dreptul de proprietate asupra unei invenţii.

In Romaia, prima reglementare legală în domeniu datează din 1879. În prezent este în vigoare legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Legea stabileşte că o invenţie este brevetabilă, adică protejabilă, dacă este nouă, rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de aplicare industrială.

Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă.

În cazul în care mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie independent una de alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus cea dintîi o cerere de brevet de invenţie. Acesta este principiul priorităţii.

Funcţiile brevetului de invenţie şi implicaţiile acestora în expertiza calităţii

Brevetul de invenţie îndeplineşte mai multe funcţii şi anume:

• garantează dreptul asupra invenţiei;
• furnizează informaţii privind progresul ştiinţei şi tehnicii;
• stimulează comerţul internaţional şi cooperarea tehnico-economică şi ştiinţifică, prin transferul de invenţii între deţinători;
• îndeplineşte funcţia de comercializare a produselor realizate pe baza invenţiilor către partenerii străini.

Dintre acestea, în primul rînd funcţia de comercializare a produselor realizate pe baza invenţiilor poate impune expertizarea produselor respective. Astfel, la realizarea şi comercializarea unui produs trebuie să se verifice dacă soluţiile tehnice înglobate în produs conţin elemente brevetabile şi brevetate.

Soluţia tehnică făcută publică fără protecţia oferită de brevet poate fi folosită liber de oricine. Dacă produsul conţine soluţii tehnice brevetabile, dar nebrevetate, comercializarea va face publică aceste soluţii ceea ce înseamnă pierderea priorităţii, imposibilitatea înregistrării ulterioare şi a dobîndirii tuturor drepturilor care ar decurge din brevetul respectiv.

Datorită faptului că protecţia şi drepturile dobîndite prin brevetare sunt limitate în timp şi ca arie geografică, atunci cînd se intenţionează să se exporte produse care conţin elemente brevetabile, înainte de a efectua exportul trebuie asigurată protecţia soluţiilor prin brevetare în ţara de destinaţie.

Dacă produsul conţine soluţii tehnice brevetate, trebuie verificată situaţia juridică şi patrimonială a brevetelor respective, astfel ca utilizarea soluţiilor să nu lezeze dreptul de proprietate al titularilor brevetelor.

În cazul în care produsul este destinat pieţii internaţionale, această expertizare, numită studiu de puritate a produsului, trebuie efectuată pe baza convenţiilor internaţionale şi a legislaţiei ţării de destinaţie. În cazul în care studiul de puritate este neglijat, se poate ajunge la serioase litigii, a căror soluţionare impune expertize privind natura soluţiilor înglobate în produs, paternitatea şi proprietatea acestora.

Pentru soluţionarea litigiilor privind încălcarea principiului priorităţii şi stabilirea cu exactitate dacă o soluţie tehnică sau un produs posedă caracteristici susceptibile de a încălca drepturile protejate de un brevet se apelează, de asemenea, la expertiză.

Acordarea brevetelor

Procedura de acordare a brevetelor de invenţie diferă de la o ţară la alta, dar se disting două sisteme principale:

Sistemul atributiv impune o cercetare prealabilă a elementelor de noutate a invenţiei. Sistemul se aplică în Anglia, SUA, Franţa, Germania, Austria, Suedia, Finlanda, Israel, Argentina, Brazilia, ţările est-europene etc. Şi în Romînia se aplică acest sistem. Organismul romaesc care se ocupă cu studiul solicitărilor de brevete de invenţie este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).

Sistemul declarativ nu impune cercetarea elementelor de noutate a invenţiei, solicitantul fiind însă obligat să acorde garanţii suplimentare la încheierea de contracte. Sistemul se aplică în Belgia, Spania, Grecia, Turcia, unele ţări din America Latină, Asia şi Africa.

Conţinutul brevetelor se referă la următoarele patru aspecte:

• obiectul protecţiei (soluţia tehnică protejată);
• dimensiunea geografică a protecţiei; aceasta este de obicei aria naţională sau aria regională corespunzătoare autorităţii care a emis brevetul;
• dimensiunile în timp ale protecţiei. În Romînia brevetul asigură o protecţie de 20 de ani, cu condiţia plăţii taxelor de menţinere în vigoare;
• obligaţiile impuse şi drepturile acordate de lege.

Cesionarea licenţelor

Cesionarea licenţelor de producţie constă în achiziţionarea de către una din părţile contractante a dreptului de a produce şi desface un produs prin folosirea invenţiilor, tehnologiilor, procedeelor tehnice de la cealată parte, care a avut prioritate şi deţine dreptul de proprietate industrială.

Adesea brevetul cesionat este însoţit de asistenţă tehnică de specialitate din partea furnizorului şi de furnizarea unor maşini şi instalaţii care condiţionează utilizarea brevetului. Contractele conţin, cel mai adesea, şi prevederi privind informarea reciprocă referitor la perfecţionarea produsului sau procesului brevetat. Astfel, în majoritatea cazurilor, tranzacţiile cu licenţe se transformă din simple acţiuni de vînzare- cumpărare în cooperare.

In practică se întîlnesc mai multe tipuri de licenţă:

Licenţa exclusivă , cînd cesionantul acordă cesionarului dreptul de utilizare a brevetului, el renunţînd atît la dreptul de a utiliza brevetul cît şi la dreptul de a-l transmite altor persoane. Licenţa exclusivă poate fi deplină, atunci cînd cesionarul primeşte drepturile pe toată perioada de valabilitate a brevetului, precum şi dreptul de a-l acorda unor terţi şi poate fi limitată cînd cesionarul este supus unor restricţii în ce priveste durata, sfera de aplicare etc.

Licenta neexclusivă presupune prezervarea dreptului de utilizare a brevetului de către cesionant şi dreptul de a-l acorda şi altor cesionari.

Există mai multe modalităţi de plată a cesionărilor de licenţe în practica internaţională:

• Plata unei sume forfetare sau globale, conform unor calcule de estimare a producţiei;
• Plata unei redevenţe (royalty), mai avantajoasă pentru achizitor, deoarece plata se face treptat şi vînzătorul este cointeresat în perfecţionarea producţiei care se realizează pe baza brevetului;
• Plata în produse fabricate pe baza licenţei respective. Acest sistem are avantaje pentru ambele părţi. Vînzătorul licenţei poate urmări aplicarea brevetului şi obţine contravaloarea cu promtitudine, sub formă de produse de bună calitate.

Cesionarul (cumpărătorul licenţei) are avantajul că nu îşi imobilizează fonduri.Cesionarea licenţelor este o cale eficientă de transfer internaţional de tehnologie către ţările mai puţin dezvoltate.

Acest proces nu se realizează fără contradicţii şi confruntări între cesionari şi cesionanţi. Ele se manifestă chiar şi sub forma unor abuzuri ale cesionanţilor. Astfel sunt achiziţionările legate, adică obligarea prin contractul de cesiune la a cumpăra, odată cu licenţa, şi a elementelor tehnico-materiale ale aplicării ei.

Deşi se justifică adesea prin interesul de a asigura calitatea ridicată a producţiei realizate prin licenţă, totuşi de multe ori intervine interesul de a plasa avantajos echipamentele respective.

Soluţionarea litigiilor privind abuzurile de acest fel sau a altor contradicţii legate de derularea contractelor de cesiune depăşeşte, desigur, cadrul strict al unor experize de calitate, dar participarea expertului în probleme de calitate a mărfurilor poate fi esenţială.

Know - how

În traducere însemnînd „a şti să faci" sau mai exact „a şti cum să faci", know-how -ul este o noţiune mult mai largă decît aceea de invenţie. Conform unei definiţii date de Camera de Comerţ de la Paris, know-how-ul este ansamblul de noţiuni şi experienţă, de operaţiuni şi procedee necesare pentru fabricarea unui produs.

O definiţie completă dată de CEE/ONU stabileşte că prin know-how se întelege: "ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor, experienţei de producţie şi a altor elemente analoage care servesc la fabricaţia unui produs". În tranzacţiile internaţionale trebuie luată în considerare această definiţie oficială.

Frecvent know-how-ul este partea cea mai valoroasă dintr-un contract şi în acelaşi timp, partea cea mai susceptibilă la modificări - perfecţionări sau, din contră, la simplificări nedorite. Cu toate acestea, posesorii de know-how sunt insuficient protejati din punct de vedere juridic.

Know-how -ul nu este protejat prin înregistrare sau brevetare de aceea i se păstrează secretul pe timpul tranzacţiilor, iar faţă de terţi şi după semnarea contractului.

Contractul comercial de transfer de know-how poate fi asociat cu o licenţă de invenţii sau înglobat într-un contract de transfer de tehnologie, dar poate fi şi contract pur de know-how.

In expertiză, know-how-ul interesează în măsura în care este obiectul unui contract.

Spre deosebire de invenţie, noţiunea de know-how nu implică neapărat condiţia de noutate absolută, obiectivă, ci doar o noutate relativă, subiectivă, în sensul că deţinătorul know-how-ului are cunoştinţe care-i permit să facă ceva, mai bine decît o persoană interesată.