Analiza poziţiei financiare şi performantelor întreprinderii

Conceptul de performanţă financiară

Poziţia financiară a întreprinderii reprezintă totalitatea activelor şi capitalurilor asupra cărora întreprinderilor îşi exercită controlul. Principalii factori ai poziţiei financiare sunt:

• activele întreprinderii;
• structura financiară;
• lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii;
• flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic.

Activele , care pot fi: corporale şi necorporale (mărci, licenţe, know-how ), reprezintă potenţialul pentru degajarea de fluxuri financiare din utilizarea lor.

Structura financiară este esenţială pentru definirea şi implementarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare ale întreprinderii .

Lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii – întreprinderea activează în cadrul unui circuit care-i permite producerea de mărfuri şi transformarea acestora în numerar.

Lichiditatea este capacitatea întreprinderii de a transforma activele în numerar.

Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă datoriile.

Flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă schimbărilor ce intervin în mediul economic , cum ar fi:

• recesiune sau avânt economic;
• modificarea condiţiilor pe pieţele externe;
• modificarea tehnologiilor.

Poziţia financiară în sine nu poate rezolva problemele întreprinderii deoarece ,rezultatele sau performanţa se obţine din utilizarea capitalurilor şi patrimoniului existent.

Performanţele întreprinderii se pot aprecia pe baza unor indicatori, cum ar fi:

• ratele de rentabilitate;
• marja profitului;
• rata profitului;
• volumul absolut al cifrei de afaceri şi a profitului.

De reţinut este faptul că, orice decizie economică porneşte de la poziţia financiară a întreprinderii şi îşi propune realizarea unui anumit nivel de performanţă.

Ca documente financiare pentru analiza poziţiei şi a performanţelor întreprinderii se utilizează documentele sintetice , care sunt:

• bilanţul contabil;
• contul de profit şi pierdere;
• notele explicative.

Interpretarea financiară a contului de profit şi pierdere

Interpretarea financiară a contului de profit şi pierdere concentrează o complexitate de operaţii economice şi financiare, care se reflectă în documentele contabile de sinteză sub forma fluxurilor şi stocurilor.

Dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exerciţiului financiar, contul de profit şi pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la această stare.

Fluxurile au o influenţă imediată asupra rezultatului, în timp ce stocurile prezintă un impact variabil în timp asupra echilibrului financiar al întreprinderii .

Veniturile, conform OMFP nr.1752/2005, sunt creşteri de avantaje economice în cursul exerciţiului financiar ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii diferite de cea care provine din contribuţiile proprietarilor capitalului. Formele pe care o pot îmbrăca veniturile:

Creşteri de activ: lichidităţi, creanţe, bunuri, servicii, obţinute în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le furnizează întreprinderea.

Diminuarea datoriilor: din bunurile şi serviciile furnizate de întreprindere pentru acoperirea unui împrumut.

Cheltuielile , conform aceluiaşi act normativ, reprezintă reduceri de avantaje economice ca urmare a diminuării capitalurilor proprii diferite de cea care provine din distribuirile în favoarea proprietarilor de capital (dividende, restituiri de capital etc). Formele în care se prezintă cheltuielile sunt:

• Ieşiri sau diminuări de valoare a activelor (mărfuri, amortizare).
• Creşteri de datorii (salarii, impozite, furnizori etc).

Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă rezultatul financiar al exerciţiului.

Diferenţieri de interpretare între contabilitate şi finanţe

Aceste diferenţieri rezultă din faptul că, din punct de vedere contabil predomină viziunea patrimonială, iar optica financiară se exprimă în termeni de lichiditate, exigibilitate şi solvabilitate.

Fluxurile economice sunt generate de activitatea ordinară structurată pe trei domenii de activitate:

Activitatea de exploatare, care este activitatea de bază ce vizează formarea profitului întreprinderii din sectoarele industrial, comercial şi prestări servicii.

Activitatea financiară privind participaţiile la capitalul altor societăţi (participare strategică 20 – 40%, participare de control >40%).

Activitatea excepţională (extraordinară), care cuprinde operaţiuni de gestiune şi capital şi care nu sunt legate de activitatea normală/curentă a întreprinderii.

Activităţile prezentate şi rezultatele lor sunt reflectate în contul de profit şi pierdere, iar structura acestuia permite calculul unor solduri de acumulări băneşti potenţiale destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare , denumite solduri intermediare de gestiune (SIG).

Solduri intermediare de gestiune (SIG)

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă paliere succesive în formarea rezultatului final; construcţia indicatorilor se realizează în cascadă , pornindu-se de la exerciţiul financiar sau marja comercială , şi încheindu-se cu cel mai sintetic indicator care este rezultatul net.

Calculul lor se face pentru perioada de gestiune curentă şi pe mai mulţi ani.

În acest mod se evidenţiază tendinţele evolutive ale acestora; se pot face comparaţii cu întreprinderi similare, cu media pe sector, cu întreprinderi care aplică politici de producţie comercială, de gestiune, diferite, etc.

Marja comercială ( adaosul comercial ) este proprie întreprinderilor comerciale şi cu activitate mixtă.

Pentru acest tip de întreprindere constituie principalul indicator, indicatorul de apreciere a performanţelor.

Permite comparaţii în timp şi comparaţii cu întreprinderi similare sau media pe sector.

Analiza se face avănd in vedere :

• cât reprezintă CA;
• la producţia stocată şi la imobilizări, trebuie avute în vedere dacă acestea sunt la nivel de optim.

Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată = producţia exerciţiului + marja comercială – consumul de la terţi

Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi cu forţa de muncă şi a capitalului, peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente.

M = cumpărări de materii prime variaţia stocurilor de materii prime + alte cheltuieli externe

Unde , M reprezintă consumul de la terţi.

Valoarea adăugată nu este evidenţiat ca atare în contul de profit şi pierdere, dar acesta conţine elementele necesare pentru determinarea sa.

Deoarece , în calculul valorii adăugate se pleacă de la producţia exerciţiului, se preia caracterul eterogen al acesteia, iar valoarea ei brută se descompune în valoare adăugată din producţia vândută şi valoare adăugată aferentă producţiei stocate şi producţiei în curs.

Dacă valoarea adăugată este pozitiva ( un rezultat favorabil ), aceasta constituie sursa de acumulare bănească pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea sa (salariaţi, acţionari, creditori, stat, întreprindere etc).

Valoarea adăugată (VA) evidenţiază , prin modul de remunerare, atât factorii sociali , cât şi obiectivul întreprinderii - care este maximizarea averii acţionarilor.

Valoarea adăugată prezintă interes, deoarece:

• realizează legătura dintre micro şi macro economie, adică suma valorilor adăugate ale întreprinderii constituie PIB;
• măsoară aportul specificat al întreprinderii la realizarea producţiei sale;
• este criteriul de apreciere a creşterii întreprinderii;
• măsoară gradul de integrare pe verticală al întreprinderii , exprimat prin raportul: VA/CA , şi cu cât acest raport este mai mare , cu atât întreprinderea este mai integrată, adică îşi poate asigura un număr mare de faze de fabricaţie fără să recurgă la serviciile altor întreprinderi.

Această politică este rentabilă pe termen scurt, dar pe termen lung determină creşterea riscului de exploatare datorită cheltuielilor fixe cu investiţiile. Reflectă gradul de utilizare a factorilor de producţie; pentru acelaşi nivel al VA şi cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producţie poate fi diferită.

Această diferenţă este dată de randamentul cu care se utilizează forţa de muncă şi echipamentele productive:

η = VA/ Nr. Salariati = A dir. Produtive / Nr. Salariati= VA / A dir. Produtive

(randamentul (gradul de înzestrare (randamentul Muncii) tehnică a muncii ) echipamentelor)

Excedentul brut de exploatare (EBE)

EBE = VA + subvenţii de exploatare – ( cheltuieli cu personalul + taxe + impozite)

EBE exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, admiţănd că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu şi plătite, şi reprezintă resursa principală cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii economice şi capacităţii de autofinanţare a investiţiilor.

Din perspectiva analizei financiare, rolul EBE poate fi urmărit sub 3 aspecte:

• Este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii, adică prin rentabilitatea exploatării = EBE/ A de exploatare şi prin marja brută de exploatare = EBE / CE.
• Este independent de politica financiara, de cea de investiţii, de repartizarea profitului, de politica fiscală sau de politica de amortizare. Este oglinda fidelă a ceea ce înseamnă activitatea de exploatare şi pune în evidenţă deficienţele structurale la nivelul activităţii de producţie.
• Reprezintă sursa financiară fundamentală a întreprinderii în sensul că, este o resursă de trezorerie potenţială.

În ceea ce priveşte insuficienţa brută de exploatare , aceasta reprezintă pierderi la nivelul exploatării, pierderi care pot proveni , din:

• conjunctura economică;
• scăderea vânzărilor;
• dintr-o politică comercială necorespunzătoare;
• dintr-o calitate îndoielnică a produsului;
• din costuri prea mari.

Rezultatul exploatării (RE)

RE = EBE + venituri din reluarea de provizioane din exploatare + alte venituri de exploatare – cheltuieli cu amortizare şi provizioane de exploatare – alte cheltuieli

Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare. Exprimat în forma relativă ( RE/AE) , serveşte la realizarea de comparaţii între întreprinderile care promovează politici de amortizare diferite. Aceasta trebuie să acopere toate cheltuielile de exploatare. Dacă RE 0 – înseamnă o situaţie normală (trebuie efectuată o comparaţie cu întreprinderile similare) iar dacă, RE 0 – veniturile nu se realizează pe piaţă. Se impune o analiză a gestiunii costurilor.

Rezultatul curent (RC)

RC = RE + Rezultatul financiar

Se ia în calcul şi incidenţa costurilor, prin care s-au analizat capitalurile folosite la exploatare.

Dacă RC < 0 - pot fi probleme de rentabilitate , urmare a :

• politicii financiare inadecvate (costuri mai mari decât se pot suporta);
• politicii de investiţii – deficitul este temporar; punerea în funcţiune a investiţiei va genera venituri care să acopere cheltuielile iniţiale.

Dacă RC = 0 , se ajunge la pragul de rentabilitate (veniturile şi cheltuielile financiare şi de exploatare fiind egale). Dacă RC > 0 , activitatea este rentabilă; se analizează veniturile şi cheltuielile de exploatare şi financiare, prin referinţă la nivelul optim şi prin comparaţie cu alte întreprinderi, media pe ramură sau ca perioada precedentă.

Rezultatul net (RN)

RN = RC + Rezultatul excepţional – impozitul profit

Rezultatul net reflectă rentabilitatea generală a întreprinderii diminuată cu incidenţa fiscală , şi reprezintă sursa pentru autofinanţare şi remunerare a proprietarilor.

EBIT

EBIT exprimă potenţialul de remunerare a furnizorilor de capital şi se determină , astfel:

EBIT = Impozitul pe profit + ∑ Dobânzii + Profitul net

Sau, EBIT – Impozitul pe profit = Profitul net + ∑ Dobânzii, unde EBIT – Impozitul pe profit reprezintă profitul brut de gestiune, respectiv rezultatul activităţilor de exploatare , financiare şi excepţionale/extraordinare.