Sursele de finanţare a mijloacelor fixe

Sursele de finanţare ale mijloacelor fixe:

1) mijloace proprii şi anume:

sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie mijloace împrumutate şi anume:
credite bancare
credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe.
mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.

2) mijloace atrase, adică mijloace primite de la vânzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii colectivului, etc.

3) subvenţii din buget

4) investiţii străine

5) mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi

Date despre existenţa şi mişcarea activelor materiale pe termen lung la întreprinderea, sunt prezentate în Raportul financiar.

Gestiunea activelor curente

Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori, întreprinderea trebuie:

să cumpere materie primă;
să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în activitate;
să vândă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lângă instrumente de producţie mai are nevoie şi de active curente;
stocuri
valori realizabile pe termen scurt
valori disponibile

Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de vedere al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vândute. Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente. Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare. Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.

Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rândul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.

Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cât termenul de plată al acestora este mai mare cu atât capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le înapoieze. Activele curente sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.

În structura activelor curente intră:

stocuri de materii prime şi materiale
creanţe pe termen scurt
investiţii pe termen scurt
mijloace băneşti
alte active curente

Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul procesului de producţie.

active curente ce ţin de sfera aprovizionării
active curente ce ţin de sfera producţiei
active curentece ţin de sfera comercializării

Din punct de vedere al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (active curente) pot fi:

Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi comercializarea.

active curente procurate din fonduri proprii şi atrase
active curente procurate din fonduri împrumutate

Din punct de vedere al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, active curente pot fi:

Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.

în formă materială
în formă bănească

Din punct de vedere al formei a.c. sunt:

In dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital împrumutat pe TL

In dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
ce deservesc ciclul financiar.

Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:

nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii
volumul cheltuielilor
viteza de rotaţie.

Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate. Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:

achiziţia bunurilor şi serviciilor - faza aprovizionării;
transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit - faza producerii;
vânzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti - faza comercializării.

Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa stocurilor.

Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă fizic şi valoric, iar în cazul când are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi în număr de zile. Orice întreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:

stocuri de materii prime şi materiale
stocuri în curs de execuţie
stocuri de produse finite

însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

să fie complet
să fie suficient în orice moment
să fie completat sistematic

Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.

Gestionarea corectă a stocurilor necesită:

legături directe şi de durată cu furnizorii
stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
lichidarea întârzierilor în aprovizionare
reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării

Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea nivelului optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:

reîntregirea stocurilor la intervale lungi - soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare- aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
reînnoirea frecvenţei a stocurilor - soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare - aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.

Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:

nivelul stocurilor la diferite momente;
lipsa de stocuri;
cererea de materiale sau volumul comenzii;
termenile de reaprovizionare;
optimizarea stocurilor;
costul de lansare;
costul de stocuri.

Finanţarea şi creditarea activelor curente

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite. Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi sunt determinate să acorde credite clienţilor deoarece beneficiază la rândul său de acelaşi tratament din partea furnizorilor primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:

Fondul de rulment

Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare - cu creditele pe TS.

Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). El se formează din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exigibilitatea pasivelor pe TS. Relaţia de bază de care se ţine seama în acoperirea necesarului financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de trezorerie

FR se determină prin 2 variante:

ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
ca diferenţă dintre active curente şi resurse de trezorerie.

În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţional.

FR poate fi:

1) Fondul de rulment brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de a.c. posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate de echivalent valoric al elementelor din activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:

stocuri diverse
creanţe - clienţi
avansuri acordate furnizorilor
disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.

2) Fondul de rulment net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru finanţarea a.c. FRN se calculează conform relaţiei:

FRN = - Active imobilizate + Capital permanent

FRN = Active curente - Datorii pe TS

3) Fondul de rulment propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi arată autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:

FRP = CP - imobilizări

FRP FRN - Datorii la termen

4) Fondul de rulment străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:

FRS = C Permanent - CP

FRS = FRN - FRP

întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care au diferite consecinţe asupra costurilor financiare şi rentabilităţii:

strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel încât în trimestrele cu activitate peste cea medie anuală întreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va înregistra un surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;
strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune. în acest caz are loc o imobilizare de capital permanent în perioadele în care activitatea se află faţă de nivelul celei maxime, înregistrându-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie plasat pe TS în vederea creşterii rentabilităţii generale a întreprinderii;
strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. în această situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţînd rentabilitatea.

Pe baza FR a capitalurilor investite în a.c. şi a valorii stocurilor se pot calcula o serie de rate ce se întrebuinţează în analiza financiară în vederea stabilirii diagnosticului financiar şi a măsurilor de eficientizare. Aceste rate pot fi:

rata de finanţare a capitalurilor curente care se calculează ca raport între FR şi suma capitalurilor curente: Rfin.c.c = FR/D Cap.curente

rata de acoperire a stocurilor care se calculează ca raport între FR şi stocuri: Racop. a stoc. FR/Stocuri

FR este considerat satisfăcător atunci când acoperă 2/3 din valoarea stocurilor.

Credite pe termen scurt

Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu cât şi din capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.

Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. în condiţiile când unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte când prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.

Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului. în garanţia creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.

Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:

Creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea mărfurilor, iar pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa corespunzătoare. în acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii trezoreriei.

Trata este titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt prin care o persoană numită trăgător dă dispoziţia altei persoane numită tras să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă la scadenţă unei altei persoane numită beneficiar. Termenul de acordare a creditului furnizor variază între 30 - 90 de zile, iar termenul mediu de plată a furnizorilor se calculează după formula:

Tpf=(lPc* t) /100

unde : Tpf - termenul mediu de plată a furnizorilor; Pc - ponderea fiecărei aprovizionări în total; t - termenele individuale de plată a fiecărei cumpărări sau :

Tpf = [(Efecte de cumpărare + Furnizori) * 360] / Cumpărări

Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :

salarii datorate personalului;
impozite datorate bugetului statului;
sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei sociale;
dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.

Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată prin finalizarea ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, care se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a marjei brute de autofinanţare. Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al întreprinderii. întreprinderea remite băncii un efect de comerţ (bilet la ordin sau scrisoare de schimb) pe baza căruia se acordă un credit. în economia concurenţială se utilizează următoarele

Tipuri de credite pe termen scurt:

Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria fără a fi nevoie de o garanţie specială, banca informându-se de lichiditatea pe termen scurt a clientului. în structura creditelor generale se includ:
credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în situaţiile în care întreprinderea are scadenţe dificile cu precizarea că încasările care vor servi la rambursarea împrumuturilor se cer a fi identificate cu precizie;
credite pentru descoperire - se acordă pentru o perioadă de până la o lună şi se materializează într-un sold descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii;
creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate cum ar fi emiterea de obligaţiuni şi majorările de capital;
creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare - se obţin în schimbul remiterii de efecte financiare.

Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de trezorerie.

Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de creanţe comerciale şi mobilizarea de creanţe asupra străinătăţii. La ele se referă:

credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile scontează trate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi recuperarea lui efectivă;
credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de atenua creanţele scontului şi se acordă tot pentru creanţe comerciale care nu sunt individualizate ci regrupate într-un singur bilet de scont. Pentru băncile comerciale riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva clientului furnizorului pentru a se recupera resursele date cu împrumut;
credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza exportul. Se pot acorda pe un termen mai mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.
credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea valorii şi existenţei stocurilor. Pentru a beneficia de asemenea credite întreprinderea trebuie să depună stocurile gajate în magazine ce eliberează o recipisă care atestă titlul de proprietate asupra stocurilor la care se adaugă un bilet la ordin. Acest efect de comerţ este scontat de banca care acordă aceste credite fără ca stocurile să fie depuse în magazine, iar întreprinderea se angajează să nu vândă aceste stocuri în perioada cercetării.

Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:

credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor stocurilor şi cheltuielile pe de o parte şi totalul resurselor formate din fondul de rulment din pasivele de exploatare şi încasări pe de altă parte;
credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate - se obţin printr-un cont simplu de împrumut în care scop solicitantul depune la bancă cererea de credit şi documentele corespunzătoare;
credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de împrumut doar pe un termen ce nu va depăşi 90 de zile. Întreprinderea apelează la acest tip de credite când necesităţile de fonduri depăşesc prevederile din planul de trezorerie cu condiţia că aceste necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze independente cum ar fi:

primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;
întreruperea producţiei din diferite cauze;
lipsa mijloacelor de transport;

Neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorită lipsei a capacităţii de plată a clienţilor ş.a.

Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care agentul economic face dovadă că va înlătura cauzele ce au generat aceste nevoi suplimentare temporare de fonduri care nu va depăşi perioada de 90 de zile.

Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente care în întreprinderi capătă forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc. De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul încorporat în a.c.

Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:

eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.

Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime, materiale, combustibil etc. şi în cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă în indicatorul cheltuieli maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport între valoarea producţiei marfă programată exprimată în preţul de vânzare (* 100). Acest indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de alt gen care au ca scop reducerea cheltuielilor de producţie.

Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă la timpul mai lung sau mai scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.

Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:

nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Cifra de afaceri / D AC
durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţie

Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci când coeficientul Vr este mai mare şi durata în zile mai mică.

Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:

cifra de afaceri;
volumul capitalurilor curente.

Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal cu:

Nr. rot. stoc. = Cifra de afaceri / Costul de producţie

Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:

Pentru materii prime:

Nr. de rot. = D materii prime cuprinse în vânzări / Stocul mediu de materii prime.

Pentru producţia neterminată şi semifabricate:

Nr. de rot. = Vânzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate

Pentru produse finite:

Nr. de rot. = Vânzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite Existenţa şi mişcarea activelor curente este reflectată în Raportul financiar.

Sursele de finanţare a mijloacelor fixe