Piaţa capitalurilor de împrumut şi rata dobanzii

În decursul evoluţiei istorice a formaţiunilor sociale, înainte de apariţia capitalurilor de împrumut, au existat alte forme de credit, primare, care nu erau condiţionate nemijlocit de circuitul fondurilor producătorilor de mărfuri. Acestea deserveau cheltuielile neproductive ale nobilimii, micilor meseriaşi şi ţăranilor.

În formaţiunile precapitaliste, era practicat pe larg creditul cămătăresc – împrumuturi băneşti acordate cu condiţia ca solicitantul (debitorul) să achite dobândă. Obiectul creditului cămătăresc este capitalul cămătăresc.

Creditul cămătăresc (zarafii) a apărut în perioada descompunerii orînduirii comunei primitive, o dată cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, pe baza dezvoltării relaţiilor marfă-bani şi diferenţierii patrimoniale a societăţii. Cămătarii acordau credit în natură sau în bani, care era garantat prin ipotecarea pămîntului.

În timpul orînduirii sclavagiste, creditul cămătăresc a continuat să se dezvoltate, iar în perioada feudalismului s-a trecut definitiv la creditul sub formă bănească. Concentrarea unor sume mari de bani în mîinile cămătarilor a favorizat acumularea capitalului iniţial. Solicitanţi de credit erau, în majoritate, producătorii locali – ţăranii şi meşteşugarii, care foloseau împrumuturile pentru satisfacerea propriilor nevoi de diverse obiecte de consum, mijloace de producţie, pentru achitarea impozitelor şi altor taxe şi datorii.

Creditori erau negustorii, arendaşii de impozite, precum şi templele, bisericile, mănăstirile. Deoarece specificul creditului cămătăresc consta în preponderenţa utilizării neproductive a împrumuturilor de către debitori şi rata înaltă a dobânzii, această formă de credit a jucat un rol dublu în istoria evoluţiei societăţii umane: pe de o parte, creditul cămătăresc a contribuit la zdruncinarea formelor de proprietate care stăteau la baza orînduirii politice; pe de altă parte – la crearea premiselor economice necesare cristalizării relaţiilor capitaliste de producţie.

Sumele mari de bani, care se concentrau în mîinile cămătarilor (zarafilor) reprezentau nişte surse importante pentru acumularea iniţială a capitalului industrial. Capitalul cămătăresc investit în producţia industrială se transforma în capital funcţional. Totodată, creditul cămătăresc reţinea investirea mijloacelor în ramurile de producţie, căci, din cauza dobânzilor excesive, cămătarii se alegeau cu cea mai mare parte din venituri.

O dată cu instaurarea capitalismului, creditul cămătăresc a fost substituit de creditul capitalist. În perioada capitalismului, creditul reprezintă una din formele circulaţiei capitalului de împrumut – capitalul bănesc dat cu împrumut în condiţii de exigibilitate, rambursare, garanţie şi plată sub formă de dobândă.

Creditului capitalist se caracterizează printr-o serie de particularităţi:

• solicitanţii de credit sunt, de regulă, capitaliştii din comerţ şi industrie;
• mijloacele împrumutate sunt folosite în calitate de capital funcţional (în funcţiune), adică servesc ca mijloc de obţinere a plusvalorii.

În cadrul întregii diversităţi a circuitului mijloacelor producătorilor de mărfuri, esenţa capitalului de împrumut este determinată de cauzele obiective ale apariţiei sale în condiţiile relaţiilor capitaliste de producţie, care reflectă circuitul capitalului industrial şi comercial. Anume, capitalurile băneşti, temporar devenite disponibile în procesul circuitului capitalului industrial şi comercial au servit drept sursă primară pentru acumularea capitalurilor de împrumut.

Disponibilitatea capitalului bănesc este condiţionată de factorii ce urmează:

• caracterul rotaţiei capitalului fix. După vînzarea mărfurilor, partea uzată a capitalului fix se acumulează sub formă de fonduri de amortizare pînă în momentul sosirii termenului de înnoire a capitalului fix. În perioada dintre amortizarea anuală parţială şi de amortizare totală a capitalului fix, o parte din valoarea lui se acumulează sub formă de capital bănesc temporar disponibil;
• caracterul circulaţiei unei părţi constante a capitalului circulant. În intervalul cuprins între vînzarea mărfurilor finite şi cumpărarea materiei prime şi a materialelor necesare producţiei de noi mărfuri, de regulă, trece o bucată de timp. De aceea o parte din veniturile băneşti provenite din vînzarea mărfurilor se eliberează sub formă de capital bănesc temporar disponibil;
• existenţa unui decalaj vremelnic între momentul vînzării mărfii şi momentul achitării salariilor. Din cauza necoincidenţei perioadei desfacerii producţiei-marfă şi perioadei achitării salariilor, capitalul variabil se transformă în capital bănesc temporar disponibil;
• necesitatea acumulării plusvalorii sub formă bănească pînă atinge proporţiile necesare lărgirii producţiei. Dacă partea plusvalorii anuale destinate capitalizării nu va ajunge pentru a cumpăra tehnică nouă şi a implementa tehnologii avansate, capitalistul va trebui să o economisească în fiecare an, păstrînd-o sub formă bănească.

În plus, sursele de bază ale capitalului de împrumut includ economiile băneşti ale populaţiei (gospodăriile casnice) şi acumulările băneşti ale statului.

Aşadar, apariţia capitalului de împrumut se produce doar atunci cînd valoarea, care devine disponibilă la un agent economic, într-un anumit moment poate fi inclusă în ciclul de producţie sau poate fi folosită în tranzacţiile economice. De aici rezultă că apariţia capitalului bănesc temporar disponibil este o necesitate obiectivă. Dar întrucît banii deţinuţi nu aduc plusvaloare, venind în contradicţie cu natura însăşi a capitalului ca valoare aflată mereu în circulaţie, această contradicţie poate fi soluţionată prin acordare de credite, adică prin împrumutarea capitalului bănesc temporar disponibil.

O altă sursă de acumulare a capitalurilor de împrumut o reprezintă capitalurile rentiere. Rentierii, sau capitaliştii financiari, nu-şi investesc capitalurile nici în industrie, nici în comerţ, ci le dau cu împrumut altor capitalişti (sau statului). Şi, în definitiv, încă o sursă de acumulare a capitalurilor de împrumut o reprezintă economiile băneşti ale diferitelor pături ale societăţii capitaliste, care sunt plasate sub formă de depuneri în instituţiile de credit.

Totodată, în capital de împrumut se transformă şi mijloacele băneşti temporar disponibile ale Bugetului de Stat, precum şi ale companiilor de asigurări, fondurilor de pensii şi altor instituţii.

Analizînd cauzele disponibilităţii capitalurilor băneşti şi sursele de acumulare a capitalurilor de împrumut, se poate da acestora din urmă definiţia de mai jos:

Capital de împrumut este capitalul bănesc dat cu împrumut de către capitaliştii-proprietari, care de serveşte, în temei, circuitul capitalului în funcţiune (funcţional) şi care aduce dobânzi. Sistemul de circulaţie al acestui capital se numeşte credit.

Particularităţile capitalului de împrumut se deosebeşte în multe privinţe de cele ale capitalului industrial sau comercial. Capitalul de împrumut este capital-proprietate spre deosebire de capitalul-funcţie. Capitalul de împrumut este cedat în gestiune (folosinţă) vremelnică capitalistului industrial (fabricant) sau capitalistului-comerciant.

Totodată, capitalul în funcţiune îşi începe şi îşi încheie ciclul de rotaţie în întreprinderea debitorului, iar în calitate de capital-proprietate, aceeaşi sumă a valorii aparţine capitalistului-creditor, căruia aceasta trebuie restituită după expirarea termenului de împrumut.

În societatea capitalistă, capitalul, în aparenţă, se prezintă ca o marfă specifică, pe care capitaliştii-creditori „o vînd” capitaliştilor-comercianţi sau capitaliştilor-industriaşi. Utilizarea capitalului bănesc dat cu împrumut se exprimă prin faptul că întreprinzătorul-debitor îşi cumpără cu acest capital mijloace de producţie şi braţe de muncă şi, prin exploatarea muncitorilor salariaţi, îşi însuşeşte plusvaloarea sub formă de profit.

În condiţiile modului capitalist de producţie, banii se transformă în capital, căci devin instrument de exploatare a muncitorilor salariaţi, de „stoarcere” a plusvalorii. Această stare de lucruri atribuie banilor (în funcţia de capital) plusvaloare de consum – capacitatea de a aduce profit – calitate improprie lor în simpla economie producătoare de produse-marfă. Deoarece capitaliştii cumpără cu bani forţă de muncă (precum şi mijloace de producţie), banii apar în calitate de valoare producătoare de plusvaloare.

Capitalul de împrumut se caracterizează printr-o formă de circulaţie specifică. Spre deosebire de circuitul capitalului industrial D – T...P...T – D¹ şi de circuitul capitalului comercial D – T – D¹, circulaţia capitalului de împrumut se reduce la formula D – D¹, adică banii sunt daţi împrumut cu scopul de a fi restituiţi cu dobândă proprietarului după expirarea unui anumit termen.

Deoarece capitalul industrial îmbracă trei forme (băneasca, productivă şi de marfă), iar capitalul comercial – două (bănească şi de marfă), capitalul de împrumut îşi păstrează mereu aceeaşi formă – bănească.

Capitalul de împrumut se caracterizează printr-o formă specifică de înstrăinare –cea de împrumut. La cumpărare-vînzare, marfa e transmisă de la vînzător cumpărătorului şi, concomitent, suma de bani echivalentă valorii mărfii trece de la cumpărător la vînzător. Împrumutul se deosebeşte de procesul cumpărare-vînzare prin deplasarea unilaterală a valorii: capitalul trece mai întîi doar de la creditor la debitor, în vreme ce rambursarea lui cu dobândă nu are loc decît după expirarea termenului stabilit. De acea, în sfera capitalului de împrumut, contradicţia dintre capital şi muncă atinge apogeul.

Capitalul de împrumut reprezintă cea mai fetişizată formă de capital. Caracterul fetişist al capitalului de împrumut constă în faptul că proprietatea de a crea un spor (dobândă) se atribuie banilor ca atare. În circulaţia (dinamica) de împrumut D – D¹ nu se observă alte verigi de intermediare între acordarea de capital cu împrumut şi rambursarea lui cu dobândă. De aceea se creează aparenţa că banii „dau naştere” la alţi bani. Relaţia socială a căpătat forma definitivă de raport între un anume lucru (în cazul dat banii) şi acesta însuşi.

Relaţia dintre capitalul de împrumut şi capitalul industrial

Circulaţia specifică a capitalului de împrumut nu este posibilă decît pe baza şi ca rezultat al circuitului capitalului industrial D – T...P...T – D ¹. Debitorul are posibilitatea să restituie creditorului banii cu dobândă doar dacă banii fac o rotaţie efectivă în calitate de capital şi sunt folosiţi pentru obţinerea plusvalorii în urma exploatării muncitorilor salariaţi în procesul de producţie.

Capitalistul împrumutător nu vine în contact şi nu are relaţii nemijlocite cu muncitorii salariaţi; acest capitalist intră direct în relaţii doar cu debitorul – capitalistul industrial sau capitalistul financiar. Însă, capitalistul industrial, care a luat cu împrumut un capital bănesc de la capitalistul-creditor, angajează şi exploatează muncitorii, obţine plusvaloare, o parte din care o întoarce sub formă de dobândă capitalistului-creditor.

Legătura reciprocă dintre capitalul de împrumut şi capitalul real şi bani

O dată cu dezvoltarea economiei de piaţă sporesc atît capitalul efectiv (real), cît şi capitalul de împrumut. Dar ritmurile creşterii lor diferă: capitalul de împrumut se acumulează mai rapid decît cel efectiv (real). De exemplu, din 1960 şi pînă în 1995, în S.U.A., datoria totală publică şi privată (ce reflectă cuantumul capitalului) a crescut în expresie reală (preţuri invariabile) de 2,8 ori, iar valoarea efectivă a clădirilor şi utilajului industriei prelucrătoare – doar de 1,6 ori.

Cauzele faptului că ritmul de acumulare a capitalului de împrumut depăşeşte ritmul de acumulare a capitalului efectiv, constau în creşterea păturii de rentieri şi dezvoltarea sistemului de credit. Deoarece are loc transformarea în proporţii din ce în ce mai mari a veniturilor băneşti şi a economiilor diverselor clase sociale în capital de împrumut. În cazul dat, acumularea capitalului de împrumut nu exprimă acumularea capitalului efectiv, ci doar mobilizarea de către sistemul de credit a unui volum din ce în ce mai mare de venituri şi rezerve băneşti.

Capitalul de împrumut nu se deosebeşte numai de capitalul efectiv, ci şi de bani ca atare, deşi nu are formă bănească. Deosebirea din punct de vedere calitativ a capitalului de împrumut de banii ca atare constă în faptul că acesta reprezintă capitalul în sine, adică valoarea, sau plusvaloarea obţinută; banii înşişi îndeplinesc funcţia de măsură a valorii, mijloc de circulaţie etc., însă nu asigură creşterea (sporul) valorii.

Capitalul de împrumut se deosebeşte de bani şi din punct de vedere cantitativ: masa (volumul) capitalurilor de împrumut în cadrul societăţii depăşeşte considerabil cantitatea de bani aflată în circulaţie. În S.U.A., la finele anului 1995, suma totală a datoriei publice şi private constituia 20 trilioane de dolari, iar cantitatea de bani lichizi în circulaţie – circa 146 miliarde de dolari. Masa capitalurilor de împrumut depăşeşte cantitatea banilor în circulaţie, deoarece una şi aceeaşi unitate bănească poate îndeplini de repetate ori funcţia de capital de împrumut.

Relaţiile reciproce de credit dintre creditori şi debitori au loc pe piaţa capitalurilor de împrumut, care face parte din piaţă financiară.

Piaţa capitalurilor de împrumut reprezintă totalitatea instituţiilor financiare şi de credit, care-şi orientează fluxul de mijloace băneşti de la proprietari (creditori) spre beneficiarii de credit (debitori) şi invers, a cărei funcţie principală constă în transformarea fondurilor băneşti pasive (inactive) în capital de împrumut pentru deservirea circuitului capitalurilor industrial şi comercial în funcţiune.

Mecanismul funcţionării pieţei capitalurilor de împrumut este cel de intermediere autoreglementată a procesului de redistribuţie a capitalului în funcţie de conjunctura cererii şi ofertei de capital.

Piaţa capitalurilor de împrumut se divizează în două sectoare: piaţa monetară şi piaţa de capitaluri.

Prin piaţa monetară se subînţelege piaţa operaţiunilor de credit cu scadenţă scurtă, de regulă, pe termene de pînă la un an. Instrumentele pieţei monetare au un grad înalt de lichiditate şi pot fi vîndute şi cumpărate. Cel mai mare sector al pieţei monetare este piaţa obligaţiunilor de tezaur cu scadenţa mai mică de un an.

Piaţa de capitaluri este piaţa unde se încheie tranzacţii de cumpărare-vînzare a hîrtiilor de valoare cu scadenţa de peste un an. Această piaţă include, de asemenea, operaţiunile de credit pe termen lung şi pe termen mediu. Ce mai extins dintre sectoarele sale este piaţa de acţiuni, dacă vom ţine cont de faptul că valoarea totală a titlurilor prezentate la licitaţii se află nemijlocit în mîinile persoanelor private; cealaltă parte de acţiuni individualii o stăpînesc, de regulă, prin factori de intermediere – fondurile de pensii, companiile şi corporaţiile de asigurări.

Al doilea sector (element), după volumul de valori, al pieţei de capitaluri este piaţa ipotecară, adică piaţa titlurilor de ipotecă pentru bunuri imobiliare. Al treilea sector dintre cele mai mari ale pieţei de capitaluri este piaţa de obligaţiuni corporative. Principalii posesori ai acestor titluri adesea deţin pînă la 30% din volumul total al obligaţiunilor corporative. În definitiv, piaţa de capitaluri include şi piaţa efectelor de stat pe termen lung, procurate de instituţii şi persoane particulare, care alcătuiesc un vast spectru de cumpărători. Partea atractivă a obligaţiunilor de stat pe termen lung şi mediu, pentru investitorii privaţi, constă în faptul că sunt protejate contra riscului de credit.

Diferenţa dintre piaţa monetară şi piaţa de capitaluri nu este esenţială, căci este bazată pe un criteriu simplu – durata lungă a operaţiunilor de credit. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că între aceste pieţe există o strînsă şi permanentă legătură reciprocă, care determină raporturile dintre diverse taxe procentuale ce apar pe piaţa capitalurilor de împrumut.

Esenţa dobânzii pentru împrumut

Dobânda pentru împrumut este o categorie economică obiectivă. Dobânda pentru împrumut reprezintă costul unei valorii cedate temporar în folosinţă sub formă bănească, sau sub formă de bunuri materiale. Încă în antichitate, erau cunoscute o mulţime de feluri de împrumuturi în natură, pentru care se plăteau dobânzi, de asemenea, sub formă naturală: vite, cereale şi alte produse. Dacă împrumuturile erau băneşti, dobânda era achitată, respectiv, în bani.

Deoarece capitaliştii în funcţiune apar în calitate de „cumpărători” ai acestui tip specific de marfă – capitalul, dobânda care o plătesc capitaliştilor-creditori reprezintă „preţul” capitalului.

Dobânda de împrumut este partea plusvalorii pe care capitaliştii în funcţiune o dau capitaliştilor-creditori. Profitul obţinut din capitalul de împrumut se divizează în două elemente: 1) dobânda însuşită de capitalistul-creditor şi 2) venitul antreprenorial însuşit de capitalistul-debitor în funcţiune (industriaş sau comerciant).

Divizarea profitului în dobândă şi venit antreprenorial capătă importanţă universală şi poate fi aplicată pînă şi faţă de venitul la propriul capital al întreprinzătorilor, nu numai faţă de venitul obţinut la capitalul de împrumut.

Astfel, în cazul folosirii productive a creditului, sursa dobânzii pentru împrumut o reprezintă profitul realizat de întreprinzător în urma utilizării valorii împrumutate. De aceea între creditorul-posesor al valorii date cu titlu de împrumut şi întreprinzătorul care cumpără mijloacele primite în rulaj există mereu o discordanţă a intereselor economice.

Nevoia de a achita dobânda pentru împrumutul acordat îl sileşte pe debitor să folosească (gestioneze) cu eficienţă maximă atît propriile mijloace, cît şi mijloacele împrumutate, să-şi sporească profitul din capitalul investit. Dacă capitalul circulant, constituit atît pe baza mijloacelor proprii, cît şi a celor împrumutate va fi gestionat iraţional, costul creditului s-ar putea dovedi foarte mare şi va înghiţi tot profitul.

Dobânda pentru împrumut îndeplineşte încă o funcţie. Ea stimulează din punct de vedere economic achitarea totală şi la timp a creditului oferit de bancă. Creditorul, cînd calculează mărimea dobânzii pentru împrumutul acordat, ia în calcul mai mulţi factori: mărimea şi termenul de achitare a creditului, situaţia pe piaţa de capitaluri de împrumut, în sfera circulaţiei băneşti, disponibilul şi modul de garantare a creditului, posibilitatea îndeplinirii la timp de către debitor a obligaţiilor sale faţă de creditor.

Rata dobânzii şi factorii determinării ei

Dobânda pentru împrumut are un anumit nivel, sau rată. Rata dobânzii exprimă raportul dintre suma venitului anual realizat din capitalul de împrumut şi suma capitalului dat cu împrumut. De exemplu, dacă capitalul de împrumut echivalează cu suma de 100.000 lei, iar venitul anual din acest capital este de 3.000 lei, rata dobânzii va fi 3 (3.000/100.000 × 100).

Rata dobânzii depinde nemijlocit de rata profitului: în condiţii obişnuite, rata medie a profitului indică limita maximă pentru rata dobânzii.

Rata dobânzii e stabilită prin intermediul mecanismului concurenţei existente pe piaţa capitalurilor de împrumut şi depinde de fiece dată de raportul dintre oferta şi cererea de capitaluri de împrumut. E necesar să se facă diferenţă dintre rata dobânzii de piaţă, înregistrată la moment pe piaţa monetară, şi rata medie a dobânzii, adică media dobânzii calculată pe întregul ciclu. Rata dobânzii este supusă fluctuaţiilor provocate de schimbarea mărimii ofertei şi cererii de capitaluri de împrumut.

Dinamica ratei media dobânzii (media dobânzii) se calculează prin raportarea ofertei la cererea de capital de împrumut.

Însă rata dobânzii, calculată pe fiecare împrumut concret, depinde în fiece moment de o mulţime de factori care se schimbă mereu. În primul rînd, trebuie să se ţină cont de durata (scadenţa) creditului. Creşterea scadenţei conduce la creşterea riscului bancar de neachitare a creditului şi a dobânzilor calculate pentru împrumutul acordat. De aceea, de regulă, cu cît este mai lungă durata împrumutului, cu atît mai mare este dobânda.

Rata dobânzii depinde de mărimea creditului, deoarece, în cazul insolvabilităţii debitorului, pierderile creditorului cresc. În plus, probabilitatea falimentării concomitente a cîtorva debitori este mai mică decît probabilitatea falimentării unui singur debitor. Totodată, deservirea micilor creditori duce la creşterea costurilor băncii, făcînd ca tranzacţia să devină nerentabilă. De aceea, în funcţie de mărimea creditului, rata dobânzii se diferenţiază pe categorii: pentru credite mici, pentru credite medii şi pentru credite mici.

Rata dobânzii depinde şi de modul de garantare a creditului. Rate mai mari se stabilesc la creditul de blanchetă (în alb, adică negarantat), fiindcă acesta prezintă pentru creditor un risc sporit. Rate mai mici se stabilesc la împrumuturile cu un grad înalt de garanţie – sub formă de bunuri lichide mobiliare şi imobiliare, titluri de valoare uşor vandabile.

Mărimea dobânzii este influenţată şi de destinaţia creditului. Dobânzi mari se stabilesc şi la acordarea împrumuturilor cu un grad înalt de risc. De exemplu: la împrumuturile date pentru depăşirea dificultăţilor financiare, pentru realizarea unor scopuri investiţionale etc.

Nivelul dobânzilor depinde de forma creditului (comercial, bancar, de stat, de consum) şi de profilul (caracterul) activităţii beneficiarului de credit (companie industrial-comercială, întreprindere agricolă, persoană particulară).

În condiţiile actuale ale concurenţei pe piaţa monetară, putem observa că există tendinţa de a se stabili o rată unică a dobânzii pentru împrumut. S-a constituit un spectru larg de rate a dobânzilor. De exemplu, în S.U.A., în anul 1991, rata dobânzii pentru credite a oscilat de la 4,99% (la obligaţiile de tezaur cu termenul vînzării de 90 de zile) la 18,24% (dobânda încasată la cumpărarea cartelelor de credit).

Există rate nominale şi reale ale dobânzii pentru împrumut. Rata nominală este calculată în expresie bănească. Rata reală e aceeaşi rată nominală corectată corespunzător ritmurilor inflaţiei. Aşadar, factorii care influenţează mărimea dobânzilor se află în corelaţie cu evoluţia diverselor procese economice atît la nivelul macroeconomic, cît şi la nivelul microeconomic, adică pot fi de ordin general sau particular (individual).

La factorii de ordin general trebuie atribuite fazele ciclului industrial. Astfel, în prima fază a ciclului industrial, rata dobânzii pentru împrumut este mică, fiindcă în perioada respectivă producătorii de mărfuri folosesc cu precădere propriul capital, nu capitalul de împrumut.

În faza superioară a ciclului industrial, rata dobânzii creşte, căci ritmul de sporire a investiţiilor pe bază de credit depăşeşte considerabil ritmul de creştere a producţiei. Creditul nu este folosit doar pentru lărgirea producţiei, ci şi pentru tranzacţiile speculative pe pieţele de devize (valutară), de valori şi de mărfuri.

În perioada de criză , rata dobânzii atinge cota maximă. În această fază a ciclului industrial are loc goana pentru bani ca mijloace de plată, iar oferta de capitalul de împrumut scade.

În faza de depresie , rata dobânzii este minimă. Oferta de capital de împrumut creşte, iar cererea scade. În faza respectivă, din cauza reducerii şi stagnării producţiei, volumul capitalurilor industrial şi marfar scade, iar mijloacele băneşti retrase din circulaţie şi devenite disponibile completează capitalul de împrumut. Prin urmare, capitalul de împrumut, în diverse faze ale ciclului industrial, circulă în sensul invers al circulaţiei capitalului industrial.

Factorii de ordin general pot include, de asemenea, situaţia circuitului bănesc, nivelul de dezvoltare a pieţelor monetare, pieţei de efecte (hîrtii de valoare), iar factorii de ordin particular – genurile de tranzacţii creditoare pentru atragerea mijloacelor temporar disponibile şi plasarea acestora.

Rata dobânzii poate să se modifice (devenind flotantă) sau poate să rămîne aceeaşi pe toată durata împrumutului. Creditul acordat în condiţiile ratei flotante din băncile străine se numeşte credit roll-over. Acest gen de relaţii de credit poate fi practicat atît pe piaţa naţională, cît şi pe piaţa internaţională a capitalurilor de împrumut. Modificarea ratei dobânzilor reflectă fluctuaţia ratei dobânzilor pe pieţele capitalurilor de împrumut în decursul termenului de utilizare a creditului.

În afara factorilor de piaţă, ce influenţează formarea dobânzii pentru împrumut, preţul creditului poate fi reglementata de stat. Reglementînd nivelul dobânzilor, statul, pe căi indirecte, influenţează asupra cuantumului investiţiilor creditoare, masei monetare aflate în circulaţie, stimulează dezvoltarea anumitor ramuri ale economiei, perfecţionarea sistemului de credit.

În primul rînd, este vorba de stabilirea ratei oficiale a dobânzii, pe a cărei bază Banca Centrală să acorde credite băncilor comerciale. Într-o serie de ţări, drept rată oficială a B.C. se ia taxa scontului, adică taxa de rescontare a cambiilor (poliţelor) de către Banca Centrală. Cumpărînd cambia (poliţa) înainte de scadenţa acesteia, banca plăteşte creditorului valoarea ei minus dobânzile, a căror mărime depinde de taxa scontului şi durata perioadei de stingere a cambiei.