Relaţiile de credit şi formele de credit

Relaţiile de credit

Un anumit tip de relaţii sociale, determinat de dinamica (circulaţia) valorii pe bază de restituire exprimă categoria economică – relaţii de credit. În cadrul sistemului economic de astăzi creditul se acordă şi se restituie sub formă bănească.

Deoarece în tranzacţiile de credit nu are loc un schimb echivalent marfă-bani, ci, de fapt, se transmite o valoare în folosinţă temporară cu restituirea obligatorie a acesteia în termenul stabilit şi plata dobânzii pentru folosirea ei, rambursarea valorii împrumutate reprezintă trăsătura distinctivă proprie creditului în calitatea sa de categorie economică.

Cu alte cuvinte, apariţia relaţiilor de credit ca o forma specială (distinctă) a relaţiilor valorice are loc o dată cu disponibilizarea de valoare (capital) la un subiect economic, care nu este folosită în tranzacţiile economice şi deci nu intră în ciclul de reproducţie. Totodată, datorită creditului, această valoare poate fi transmisă altui subiect care duce lipsă de mijloace proprii şi, în felul acesta, asigurînd funcţionarea ei în cadrul procesului de reproducţie.

Prin urmare, numai odată cu dezvoltarea circuitului mijloacelor producătorilor de mărfuri şi atingerea unui anumit nivel al producţiei de mărfuri şi al circulaţiei mărfurilor au apărut şi premisele formării relaţiilor de credit.

În condiţiile relaţiilor marfare (comerciale) avansate, legităţile evoluţiei relaţiilor de credit au început a se defini ca legităţi ale eliberării valorii sub formă bănească în procesul circuitului de capital la producătorii de mărfuri, cît şi ca legităţi ale folosirii valorii împrumutate în circuitul de capital la debitor. În felul acesta, datorită încheierii circuitului valorii la un debitor concret se formează posibilităţi economice favorabile pentru rambursarea creditului.

În economia de piaţă a zilelor noastre, pe baza relaţiilor de credit nu se acumulează numai capital bănesc, care a devenit disponibil în procesul de reproducţie a capitalului industrial şi a capitalului-marfă, ci şi veniturile băneşti şi economiile diferitelor grupuri sociale ale societăţii, precum şi mijloacele temporar disponibile ale statului.

Cu ajutorul creditului, se asigură transformarea capitalului bănesc în capital de împrumut, adică capitalurile băneşti disponibile şi veniturile întreprinderilor, ale gospodăriilor casnice (particulare) şi ale statului se acumulează şi se transformă în capital de împrumut, care este transmis în folosinţă temporară contra unei plăţi numită dobândă.

Utilizarea mijloacelor mobilizate în baza relaţiilor de credit nu se limitează exclusiv la deservirea circuitului capitalului industrial şi al capitalului-marfă. În scopul unei elucidări mai detaliate şi mai profunde a esenţei relaţiilor de credit, ca o categorie economică, e necesar nu numai să scoatem la iveală cauzele obiective ale apariţiei lor, dar şi să înţelegem rolul creditorului şi debitorului în organizarea raporturilor de credit.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că legităţile circuitului de capitaluri determină particularităţile mişcării creditului în toate formele lui, indiferent cine apare în calitate de subiect al relaţiilor de credit.

În calitate de subiect ai relaţiilor de credit apar creditorul şi debitorul. Creditorul este subiect al relaţiilor de credit, proprietar al mijloacelor împrumutate, care acordă împrumut şi pentru care primeşte dobândă. Debitorul reprezintă subiectul care obţine credit şi îşi asumă obligaţia să restituie în termenul stabilit valoarea luată cu împrumut şi să plătească dobândă pentru timpul cît a folosit împrumutul. În cadrul relaţiilor de credit, unul şi acelaşi subiect economic se poate prezenta în acelaşi timp şi ca creditor, şi ca debitor.

Banca însă, acţionînd ca intermediar, în toate cazurile se prezintă în numele său şi îşi asumă toate riscurile ce decurg din aceasta. În condiţiile unui sistem bancar dezvoltat, relaţiile de credit se pot realiza şi fără participarea băncilor. Relaţiile dintre creditor şi debitor se construiesc ca relaţii între subiecţii juridic independenţi, care asigură răspunderea patrimonială a unuia faţă de celălalt. La baza relaţiilor dintre creditor şi debitor stă interesul economic reciproc în ce priveşte transmiterea în folosinţă temporară a valorii.

Totodată, relaţiile de credit sunt o categorie în dezvoltare, care reflectă legităţile disponibilizării, acumulării şi întrebuinţării valorii în procesul circuitului de capitaluri, care de asemenea poartă un caracter obiectiv.

În calitatea sa de categorie economică, creditul reprezintă o formă de mişcare a capitalului de împrumut, datorită căruia se formează capitalul de împrumut şi se asigură folosirea lui productivă.

Nivelul şi caracterul relaţiilor de credit între subiecţii economici ai pieţei sunt determinate de modul de producţie, căruia îi corespunde gradul său de maturitate a relaţiilor de credit, prin urmare şi de influenţă a creditului asupra dezvoltării economiei naţionale, a întregului proces de reproducţie.

Redistribuind mijloacele materiale şi băneşti, temporar disponibile, pe bază de restituire şi plată a dobânzii, creditul soluţionează contradicţiile ce pot apare la orice subiect economic între cheltuielile de producţie curente şi venituri, între caracterul sezonier al producţiei şi desfacerea mărfii în ramurile economiei naţionale, între volumul necesar al cheltuielilor capitale şi propriile acumulări existente (sub formă de profit şi amortizare).

Spre deosebire de finanţarea rambursabilă şi nerambursabilă de la buget, creditul stimulează economic folosirea eficientă atît a propriului capital, cît şi a mijloacelor împrumutate. În legătură cu aceasta, una din condiţiile obligatorii de formare a pieţei în etapa de tranziţie de la economia administrativă de comandă la cea de piaţă, este restructurarea circulaţiei băneşti şi a creditului.

Esenţa acestei reformări constă în reducerea la maximum a redistribuirii centralizate a resurselor băneşti şi trecerea la mişcarea preponderent orizontală pe piaţa financiară, crearea căreia înseamnă schimbarea de principiu a rolului instituţiilor creditare în dirijarea relaţiilor economice.

Capitalul natural-material, sub formă de mijloace de producţie, nu poate migra dintr-o ramură în altă, ceea ce în mod obişnuit se realizează sub formă de mişcare a capitalului bănesc. De aceea, creditul este necesar ca mecanism flexibil de transfuzie a capitalului dintr-o ramură în alta, uniformizare a ratei profitului, depăşire a caracterului limitat al capitalului individual.

În condiţiile economiei de piaţă, plasarea eficientă a capitalului de împrumut se reglementează prin acţiunea legii valorii. Capitalul bănesc pe principii de credit migrează din ramurile cu o rată scăzută a profitului în ramurile cu o rată înaltă a profitului, ceea ce asigură proporţionalitatea necesară în dezvoltarea producţia socială. Fără participarea creditului, procesul constituirii şi lărgirii unei producţii de înaltă rentabilitate din contul propriilor acumulări ar decurge extrem de lent.

Capitalul de împrumut se redistribuire între ramuri, migrînd (orientîndu-se după reperele pieţei) în acele sfere cărora li se acordă preferinţă conform programelor naţionale de dezvoltare a economiei ţării. Această funcţie de redistribuire a creditului poartă un caracter social şi influenţează activ asupra dirijării capitalului bănesc total.

Creditul este capabil să influenţeze volumul şi structura masei băneşti, volumul operaţiilor de plăţi, viteza de circulaţie a banilor. Contribuind la constituirea diferitelor forme a banilor de credit, el creează baza pentru dezvoltarea decontărilor fără numerar, ceea ce conduce la micşorarea cheltuielilor de circulaţie şi la sporirea eficienţei reproducţiei sociale în ansamblu.

Concentrarea şi centralizarea cu ajutorul creditului a unor importante resurse băneşti permite efectuarea unor cheltuieli mari legate de realizarea programelor la scara economiei naţionale, crearea unor noi întreprinderi de producţie prioritare, cu implementarea tehnicii noi, reutilarea tehnică a întreprinderilor în funcţiune. Creditul asigură întreţinerea circuitului neîntrerupt al capitalului în producţia socială, contribuind astfel la sporirea eficienţei lui.

Creditul este unul din factorii de transformare a întreprinderilor individuale în societăţi pe acţiuni, de creare a unor firme mai mari, de formare a companiilor transnaţionale, precum şi a firmelor, a întreprinderilor în cadrul micului business, implementarea altor tipuri ale activităţii de întreprinzător.

Reglementînd accesul solicitanţilor de credit, la piaţa capitalurilor de împrumut, statul acordă garanţii şi facilităţi din partea guvernului, orientează băncile spre creditarea prioritară a întreprinderilor şi ramurilor a căror activitate corespunde sarcinilor de dezvoltare social-economică, stimulare a investiţiilor în construcţia de locuinţe, exportul de mărfuri, valorificarea sectoarelor, ramurilor rămase în urmă etc.

Tot spre aceasta, în condiţiile economiei de piaţă, sunt orientate şi alte funcţii ale creditului. În ţările economic dezvoltate toţi participanţii la producţia socială – persoane juridice şi fizice – îşi păstrează economiile şi mijloacele băneşti temporar disponibile în conturile la băncilor. Aceasta permite să se efectueze decontări băneşti prin înscrierea în conturi de bancă, adică fără participarea banilor numerar.

Acest mod de efectuare a operaţiilor cu mijloace băneşti sub aspect tehnic este simplu, sigur şi economicos. El accelerează dinamica mijloacelor băneşti în economia naţională, sporeşte resursele creditare ale băncilor şi reduce cheltuielile de circulaţie, costurile legate de confecţionarea, transportarea, numărarea şi paza banilor numerar.

Funcţionarea normală a economiei de piaţă este condiţionată nemijlocit de asigurarea volumului operaţiilor de plăţi; ceea ce se realizează în procesul de creditare a economiei naţionale din contul emisiunii monetare. Acestea pot fi emisiuni de bani numerar (bancnote), dar şi emisiuni de cecuri-depozite. Ca rezultat, resursele materiale şi de muncă existente în economia naţională se includ în circuitul economic, se formează o cerere suplimentară de mărfuri şi servicii.

Datorită creditului, se pot rezolva şi multe probleme sociale legate de bunăstarea populaţiei (procurarea mărfurilor de folosinţă îndelungată, construcţia de vile, cumpărarea lucrurilor necesare pentru gospodărire). Cu ajutorul creditului se întăresc relaţiile economice internaţionale îndreptate spre dezvoltarea economiei mondiale.

Funcţionarea economiei naţionale pe principii de piaţă, crearea infrastructurii de piaţă necesare nu sunt cu putinţă fără utilizarea şi perfecţionarea pe o perioadă îndelungată a relaţiilor de credit şi a formelor de credit, care de asemenea au un caracter obiectiv.

Formele de credit

Formele de credit corespund structurii relaţiilor de credit, reflectînd particularităţile creditorului şi debitorului, precum şi întrebuinţarea valorii împrumutate. Totodată, e necesar să se aibă în vedere faptul că oricum s-ar schimba relaţiile dintre creditor şi debitor şi caracterul folosirii valorii împrumutate, noţiunea de credit ca un tot unitar se păstrează.

După cum se ştie, forma cea mai simplă, forma iniţială sub aspect istoric a creditului, şi de aceea mai puţin dezvoltată, este considerat creditul cămătăresc. Asupra acestei forme de credit ne vom opri mai amănunţit cu altă ocazie, aici însă vom menţiona doar că ea a avut două particularităţi distincte. În primul rînd, banii luaţi cu împrumut erau folosiţi neproductiv, adică nu în calitate de capital, ci ca mijloc de plată sau de cumpărare. În al doilea rînd, ratele foarte înalte ale dobânzilor pentru credit şi diversitatea mare a cotelor acestora.

Monopolul cămătăriei a durat pînă la apariţia băncilor, după care mişcarea capitalului de împrumut a fost subordonată intereselor reproducţiei lărgite, iar creditul cămătăresc în multe ţări a fost interzis prin lege.

În condiţiile actuale, în ţările cu o economie de piaţă dezvoltată creditele se prezintă sub mai multe forme: bancar, comercial, pentru consum, de stat şi internaţional.

Creditul comercial este creditul pe care întreprinzătorii în funcţiune şi-l acordă unul altuia sub formă de marfă cu amînarea plăţii.

Creditul bancar este creditul pe care băncile şi alte instituţii creditare îl acordă întreprinzătorilor care funcţionează şi altor debitori sub formă de împrumuturi băneşti.

Obiectul creditului comercial este capitalul-marfă, iar obiectul creditului bancar este capitalul bănesc de împrumut.

Creditori debitori, în cazul creditului comercial, sunt întreprinzătorii în funcţiune. În cazul creditului bancar întreprinzătorii în funcţiune apar numai în rolul de debitori, iar creditori întotdeauna sunt băncile.

Creditul comercial este limitat de:

• mărimea capitalurilor de rezervă ale întreprinzătorilor care funcţionează, adică de volumul capitalului-marfă şi al celui bănesc, care în momentul dat nu este necesar pentru circulaţie;
• destinaţia sa: el poate fi acordat de către ramurile producătoare de mijloace de producţie ramurilor ce consumă mijloace de producţie, dar nu invers. Creditul comercial este un credit pe termen scurt.

Spre deosebire de creditul comercial, care deserveşte numai circulaţia mărfurilor, creditul bancar are o sferă de utilizare mai largă: el contribuie de asemenea şi la acumularea capitalului, transformînd în capital o parte din veniturile băneşti şi economiile tuturor păturilor societăţii.

Creditul comercial se întocmeşte (perfectează) prin cambie – obligaţie de plată a cumpărătorului faţă de furnizor de o formă strict stabilită. Dobânda pentru creditul comercial, inclusă în preţul mărfii şi în suma cambiei, este mai mică decît pentru creditul bancar, care are ca scop obţinerea profitului de la împrumuturi.

Creditul bancar întotdeauna apare sub formă bănească, de aceea obiectul creditării este capitalul bănesc. Debitorii pot să obţină credit în orice sumă, pentru orice termen şi să folosească mijloacele primite în orice sferă a activităţii economice.

Împletirea creditului comercial cu cel bancar se manifestă în creditarea consumatorului final, care se realizează sub formă de credit pentru consum.

Creditul pentru consum îşi găseşte expresia mai cu seamă în acordarea termenelor de amînare a plăţii la vînzarea mărfurilor. El poate fi dat şi de către bănci sau alte instituţii creditoare în cazul cumpărării mărfurilor de consum şi plăţii serviciilor. Obiectul său îl constituie mărfurile de folosinţă îndelungată şi serviciile.

Creditul pentru consum poate îmbrăca formele de marfă şi bănească. Dobânda la creditul pentru consum, care se deosebeşte printr-un nivel înalt, se plăteşte din veniturile populaţiei şi apare ca o formă secundară a redistribuirii venitului naţional.

Creditul de stat şi creditul privat

Creditul de stat, dacă în calitate de debitor sau creditor apare statul, se realizează sub forma împrumuturilor de stat prin emiterea obligaţiilor de tezaur, plasarea soldurilor depunerilor din instituţiile de economii în efecte publice. În condiţiile capitalismului dezvoltat, împrumuturile de stat devin una din modalităţile cele mai importante de finanţare a cheltuielilor bugetare ale statelor.

Rezultatul recurgerii la împrumuturile de stat este creşterea datoriei de stat, suma dobânzii pentru achitarea acesteia deseori depăşeşte volumul lansării de noi împrumuturi. Mijloacele obţinute din împrumuturile de stat nu participă la circuitul capitalului productiv, la producţia valorilor materiale, ci sunt folosite pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Prin toate acestea, creditul de stat se deosebeşte de cel privat, în cazul căruia creditori şi debitori sunt persoane juridice şi fizice.

Creditul internaţional

Baza obiectivă pentru apariţia acestui timp de credit a constituit-o intensificarea internaţionalizării vieţii economice şi dezvoltarea formelor internaţionale ale capitalismului monopolist de stat.

Creditul internaţional, adică mişcarea capitalului de împrumut în sfera relaţiilor economice internaţionale, înseamnă acordarea împrumuturilor de către guverne, bănci, alte persoane juridice ale unor state guvernelor, băncilor şi altor persoane juridice ale altor ţări în condiţii de exigibilitate şi pe bază de plată.

Creditul internaţional se caracterizează prin următoarele particularităţi:

• creditori şi debitori sunt persoane juridice private (bănci, companii), instituţii şi organizaţii de stat, instituţii valutar-creditare internaţionale;
• mijloacele împrumutate sunt folosite în ţara debitorului drept capital care aduce dobândă;
• drept sursă a dobânzii pentru împrumut serveşte munca lucrătorilor salariaţi din ţara debitoare.

Creditul internaţional participă, în strînsă interacţiune cu creditul intern, la schimbarea formelor valorii, la circulaţia capitalului în toate stadiile lui.

Creditul internaţional îndeplineşte funcţii specifice, determinate de mişcarea capitalului de împrumut în sfera relaţiilor economice internaţionale:

• redistribuirea capitalurilor între ţări în scopul asigurării reproducţiei capitaliste lărgite;
• reducerea cheltuielilor de circulaţie în sfera decontărilor internaţionale prin dezvoltarea plăţilor fără numerar în diferite valute;
• intensificarea concentrării şi centralizării capitalului.

Cu ajutorul creditului internaţional, se lărgesc posibilităţile de acumulare a capitalului, se accelerează capitalizarea plusvalorii.

În cadrul internaţionalizării producţiei şi a schimbului, au cunoscut o mai largă dezvoltare diferite forme ale creditului internaţional, care se clasifică după:

• termenele de rambursare: pe termen scurt (pînă la 1 an), pe termen mijlociu (de la 1 an pînă la 5 ani), pe termen lung (mai mult de 5 ani);
• condiţiile de realizare: creditele, pe care creditorii le trec în contul debitorului şi accepte (credite prin acceptare), la baza cărora stă acceptarea tratei de către debitor sau bancă;
• modul de garantare: credite garantate (cu mărfuri, documente ordonatoare de mărfuri şi alte documente comerciale şi valori) şi credite în alb (de blanchetă, negarantate);
• obiectele de creditare: comerciale, legate de operaţiile de comerţ exterior, şi financiare;
• formă: în mărfuri şi în valută;
• tipul creditorului: credite private acordate de către persoane juridice (de companie), bănci (bancare), uneori de către intermediari – brokeri; împrumuturi şi credite de stat acordate pe bază bilaterală (interstatale) şi pe bază multilaterală (acordate de către instituţii valutare şi de credit internaţionale); credite mixte cu participarea creditorilor privaţi şi a statului.

Creditele internaţionale private şi de companie sunt o varietate a creditului comercial în sfera relaţiilor economice internaţionale, reprezintă un împrumut acordat de compania (firma) unei ţări unei companii a altei ţări sub formă de livrări de mărfuri cu amînarea plăţii. De regulă, ele se efectuează prin trată. Decontările pentru creditele de companie se pot face şi în cont deschis. Cea mai largă răspîndire o cunosc creditele de companie acordate de exportatori importatorilor.

După cum am mai menţionat, în funcţie de termenul pentru care au fost acordate, distingem credite pe termen scurt (pînă la 1 an), pe termen mijlociu (pînă la 5 ani) şi pe termen lung (mai mult de 5 ani). În baza creditelor pe termen scurt, se creditează exportul de carburanţi şi materii prime, loturi nu prea mari de maşini şi utilaje, piese de schimb; a creditelor pe termen mijlociu – loturi mari de maşini şi utilaje, utilaj în complet, semifabricate, articole din metal; a celor pe termen lung – utilaj complex pentru întreprinderile metalurgiei grele şi obiecte de infrastructură, nave, tehnică de aviaţie.

Dobânzile pentru creditele de companie în mod curent sunt mai mici decît dobânzile de pe piaţă, fiindcă sistemul de creditare a exportului, într-o măsură sau alta, este subvenţionat de stat.

Creditele bancare internaţionale

Creditele bancare internaţionale sunt o formă de credit în cazul căreia băncile unei ţări acordă mijloace băneşti în folosinţă temporară debitorilor din altă ţară (statului, persoanelor juridice şi fizice) pe termen scurt, mediu şi lung. Creditele bancare nu au caracter „legat”, adică mijloacele împrumutate pot fi folosite în orice scopuri, după cum găseşte de cuviinţă debitorul. Rolul de frunte în acordarea lor îl joacă SUA, Europa Occidentală, Japonia, care concurează între ele.

O varietate a creditelor bancare internaţionale sunt creditele bancare pentru export, acordate importatorilor străini nemijlocit de către băncile comerciale sau consorţii ale acestora, precum şi de către bănci specializate pentru comerţul exterior.

Un segment mare al creditelor bancare internaţionale îl constituie piaţa creditelor europene – împrumuturi internaţionale acordate de către marile bănci comerciale din contul resurselor pieţei valutare europene pe un termen de la 2 pînă la 10 ani cu rate ale dobânzii flotante.

Euroobligaţiunile (eurobonduri), adică titlurile de creanţă emise de debitor la primirea unui împrumut pe termen lung pe piaţa europeană, au apărut la începutul anilor '70 ca urmare a creşterii interesului marilor bănci internaţionale de a avea surse de capitaluri de împrumut pe termen lung pentru clienţii lor – corporaţiile transnaţionale.

Spre deosebire de tradiţionalele obligaţiuni străine emise de persoane juridice străine pe piaţa de capital a unei ţări, euroobligaţiunile sunt plasate concomitent pe pieţele cîtorva ţări. Pentru creditori, valuta împrumutului în euroobligaţiuni este cea străină (de exemplu, împrumut în dolari SUA plasat în Franţa sau Elveţia). Plasarea împrumutului în euroobligaţiuni se realizează, obişnuit, de către un sindicat de emisiune, în care sunt reprezentate băncile cîtorva ţări. Valuta principală a euroobligaţiunilor este dolarul SUA, pe seama căruia revin circa 60% din totalul emisiunilor de euroobligaţiuni.

Creditele de stat internaţionale

Creditele de stat internaţionale – împrumuturi şi credite bilaterale (interguvernamentale) care au apărut în anii primului război mondial în legătură cu livrările de mijloace de către SUA în Europa sub formă bănească sau de mărfuri acordate de către o ţară altei ţări în baza unor acorduri interguvernamentale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, împrumuturile internaţionale nu au jucat un rol semnificativ. Mai tîrziu, în condiţiile internaţionalizării producţiei şi a capitalului, schimbărilor structurale în economie, accentuării dezvoltării inegale a ţărilor capitaliste volumul împrumuturilor interguvernamentale a început să crească rapid.

Împrumuturile interguvernamentale se acordă preponderent de către ţările industrial dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare. După veniturile ce se obţin de la acestea, ele se împart în împrumuturi cu dobândă şi fără dobândă, iar după termenul pentru care au fost acordate – în împrumuturi pe termen scurt, mijlociu şi lung. Împrumuturile pot fi lansate în valuta ţării creditoare, a ţării împrumutătoare sau în valuta unei terţe ţări.

După formă, se clasifică în împrumuturi în valută şi împrumuturi în mărfuri (sub formă de subvenţii şi de aşa-numite donaţii, deşi acestea din urmă, strict vorbind, nu sunt împrumuturi internaţionale). Stingerea împrumuturilor internaţionale se face în rate egale după expirarea aşa-zisei perioade de graţie (3-5 ani), în cursul căreia se plăteşte numai dobânda. Împrumuturile internaţionale ale statelor capitaliste au, de regulă, destinaţie specială sau o clauză aferentă (80% din volumul total al împrumuturilor).

Împrumuturile şi creditele internaţionale universale (multilaterale)

După cel de-al doilea război mondial au apărut organizaţii valutare şi de credit internaţionale, a căror funcţie de bază este realizarea reglementării valutare şi de credit interstatale. Beneficiari de credite sunt statele care au nevoie de resurse financiare pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă.

Creditele acordate de organizaţiile valutare şi de credit internaţionale prevăd clauze obligatoare. Cînd se hotărăşte asupra chestiunii acordării creditului, ţara care îl solicită trebuie să prezinte o informaţie detaliată privind situaţia sa economică şi financiară, în baza căreia se elaborează recomandări ce urmează a fi executate în mod obligatoriu. În cazul în care ţara solicitantă nu acceptă recomandările respective, creditul, de regulă, nu se acordă.