Arc reflex elementar

Corpul uman este echipat cu sisteme remarcabile de autoprotecție, iar arcul reflex reprezintă unul dintre cele mai fundamentale mecanisme de apărare. Acest articol explorează în detaliu ce este arcul reflex, componentele sale esențiale și rolul vital al receptorilor musculari și articulari în funcționarea sa optimă.

Ce este arcul reflex?

Arcul reflex reprezintă calea neuronală care permite corpului să răspundă rapid și automat la stimuli, fără implicarea conștientă a creierului. Aceste răspunsuri rapide și involuntare sunt critice pentru protejarea organismului împotriva potențialelor pericole, cum ar fi retragerea mâinii de pe o suprafață fierbinte înainte ca durerea să fie conștientizată.

Un aspect fascinant al arcului reflex este viteza sa extraordinară. Spre deosebire de răspunsurile voluntare care necesită procesare cerebrală, reflexele pot fi activate în doar câteva milisecunde, oferind un mecanism de protecție esențial pentru supraviețuire.

Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex sau reflexul.

Reflexul reprezintă reacția de răspuns a centrilor nervoși la stimularea unei zone receptoare. Termenul de reflex a fost introdus în urmă cu 300 ani de către matematicianul și filozoful francez Rene Descartes. neuronii ganglionilor sistemului nervos periferic și ai substanței cenușii a sistemului nervos central contactează între ei prin sinapse formând lanțuri neuronale, numite arcuri reflexe, care determină conducerea influxului nervos într-un sens bine definit. un arc reflex reprezintă un lanț neuronal interpus între receptor și efector, care trece printr-un centru nervos.

Componentele arcului reflex

Fig. 1. Arc reflex somatic simplu:

1 - receptor; 2 - ganglion spinal (1 neuron); 3 - neuronul 2 intercalar; 4 - neuronul iii; 5 - mușchi striat (efector).

Cel mai simplu arc reflex este format din doi neuroni: senzitiv și motor (fig. 1). În majoritatea cazurilor, neuronii senzitivi și cei motori sunt legați prin neuronii intercalari sau asociativi. Primul neuron (aferent) este localizat în ganglionul spinal sau în ganglionul senzitiv al nervului cranian. Prelungirile periferice ale acestor neuroni trec în componența nervului spinal sau cranian unde la periferie se termină cu receptorii care asigură recepția. Prin prelungirile centrale neuronul aferent face legături sinaptice cu neuronul ii senzitiv (intercalar) situat în coarnele posterioare ale substanței cenușii a măduvei spinării.

Arcul reflex elementar este format din urmatoarele elemente componente:

• Receptorul specific diferentiat sau terminatia nervoasa libera;
• Calea aferenta (senzitiva) reprezentata de fibre senzitive (dendrite), care culeg informatiile de la receptorii periferici si se indreapta catre unul sau mai multi neuroni senzitivi; transporta influxul nervos exteroceptiv cutanat si proprioceptiv, constient si inconstient, provenit de la receptorii musculari, tendinosi, ososi si articulari;
• Centrii nervosi, situati in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, reprezentati de motoneuronii α si γ;
• Calea eferenta (motorie) reprezentata de fibre motorii, respectiv axoni, care transmit comanda.
• Efectorul - de obicei un mușchi sau o glandă care produce răspunsul propriu-zis

Axonii sunt de doua feluri:

• grosi, mielinici, ai motoneuronilor α, inerveaza fibrele musculare striate ale muschilor scheletici, numite fibre extrafusale;
• subtiri, amielinici, ai motoneuronilor γ al caror numar reprezinta aproximativ jumatate din cel al motoneuronilor α; transmit impulsuri nervoase catre o categorie speciala de fibre striate modificate, foarte scurte si subtiri, numite fibre intrafusale, componente ale fusurilor neuromusculare, cu rol in reglarea contractiilor musculare;
• organul efector muscular .

Realizarea unei miscari reflexe sau voluntare presupune integritatea cailor aferente si eferente, a centrilor nervosi corticali si subcorticali, precum si a efectorului muscular. Arcul reflex este reprezentat de reflexul miotatic, format din doi neuroni: unul senzitiv, cu corpul celular situat in ganglionul spinal si altul motor, cu corpul celular in coarnele anterioare ale maduvei spinarii. Majoritatea miscarilor reflexe se produc cu paarticiparea mai multor neuroni intercalari, de aceea prezinta o latenta direct proportionala cu numarul acestora.

Receptorii sunt formatiuni diferentiate pentru detectarea si receptionarea variatiilor energetice, din afara sau din interiorul organismului sI transformarea acestora in impuls nervos. In functie de localizare sunt clasificati in: proprio-, extero- si interoceptori. Pentru miscarea reflexa ne intereseaza si vom descrie doar primele doua categorii de receptori

Proprioceptorii (receptorii kinestezici) se gasesc in musculatura scheletica, tendoane, articulatii, labirint si sunt implicati in reglarea functiilor motorii. Fac parte exclusiv din clasa mecanoreceptorilor, care semnaleaza velocitatea, tensiunea si gradul de scurtare al muschilor. Au fost sistematizati in:

• Receptorii musculari: fusurile neuromusculare si organele tendinoase Golgi.
• Receptorii articulari: corpusculi Ruffini, Golgi-Mazzoni si Vater-Pacini.

Receptorii Musculari în Arcul Reflex

Receptorii musculari joacă un rol crucial în reflexele posturale și de mișcare. Două tipuri principale de receptori musculari sunt implicate în arcurile reflexe:

Fusurile neuromusculare

Fusurile neuromusculare sunt dispuse printre fibrele striate in tot corpul muschilor striati si au dispozitie paralela cu fibrele musculare. In consecinta, sunt activate de rata de variatie a lungimii fibrelor musculare striate propriu-zise, numite extrafusale. Fiecare fus contine intre 3-12 fibre musculare mici, specializate, numite intrafusale. Fibrele intrafusale sunt de doua tipuri: cu sac nuclear si lant nuclear.

Fibrele cu sac nuclear au o lungime medie de 8 mm si sunt formate din:

• o regiunea centrala, ecuatoriala, bogata in nuclei si protoplasma, dar saraca in filamente de actina si miozina, motiv pentru care este necontractila si functioneaza ca receptor senzorial;
• doua extremitati, regiuni polare, striate, contractile, bogate in filamente de actina si miozina si situate de o parte si de alta a regiunii ecuatoriale.

Aceste fibre se prelungesc in afara capsulei conjunctive si ajung in contact cu fibrele musculare extrafusale

Figura 2  Arcul reflex generalizat.

Fibrele cu lant nuclear sunt mult mai fine si mai scurte, avand o lungime medie de 4 mm. Nucleii lor sunt dispusi in forma de lant; fibra este bogata in filamente de actina si miozina, care ii dau un aspect striat pe toata lungimea. Aceste fibre nu depasesc capsula conjunctiva. Receptorii sunt sensibili doar la modificari de lungime. Pragul de intindere este mai ridicat, iar activarea lor este proportionala cu importanta intinderii. Intr-un fus neuromuscular se gasesc, dupa unii autori (Hunt si Perl), doua fibre de tip sac si patru de tip lant.

Organul tendinos Golgi

Organul tendinos Golgi este o formatiune musculo-tendinoasa mai putin frecventa, comparativ cu fusurile (raportul este in medie de 1/3), bine reprezentata in muschii cu contractie lenta. Receptorul are o lungime de 1600m., iar diametrul central este mai mare (122 m); este format dintr-un fascicul de fibre inconjurat de o capsula conjunctiva, fusiforma, situata imediat sub jonctiunea musculo-tendinoasa.

Acest mecanism protector:

• Previne ruperea mușchilor și tendoanelor în condiții de stres mecanic excesiv
• Contribuie la coordonarea armonioasă a grupurilor musculare antagoniste
• Facilitează tranziții line între diferite faze ale mișcării

Este un receptor pasiv, dispus in serie cu fibrele contractile si in consecinta se activeaza unele dupa altele; detecteaza tensiunea aplicata pe fibrele tendonului, in timpul contractiei musculare; reprezinta un sistem de protectie, fiind capabil sa se opuna unor intinderi violente sau sa suprime o contractie musculara foarte intensa, ce risca sa deterioreze articulatia mobilizata.

Figura 3. Proprioceptori; (a) Organ tendinos Golgi; (b) Fus neuromuscular .

Receptorii articulari și rolul lor în arcul reflex

Receptorii articulari sunt structuri senzoriale distribuite în capsulele articulare, ligamente și țesuturile periarticulare. Acești receptori specializați furnizează informații esențiale despre:

• Poziția articulației (propriocepție)
• Mișcarea articulației (kinestezie)
• Presiunea și tensiunea din structurile articulare
• Vibrațiile și accelerarea

Tipurile principale de receptori articulari includ:

1. Terminațiile Ruffini - detectează poziția articulației și presiunea susținută
2. Corpusculii Pacini - sensibili la vibrații și accelerare
3. Terminațiile libere - răspund la durere și presiune extremă
4. Receptorii de tip spray - detectează tensiunea din ligamente

Acești receptori joacă un rol vital în:

• Reflexele protective care limitează mișcarea excesivă a articulațiilor
• Coordonarea mușchilor în jurul articulației pentru stabilizare
• Prevenirea leziunilor articulare prin detectarea timpurie a stresului mecanic
• Facilitarea mișcărilor fine și a echilibrului

Corpusculii Ruffini sunt situati in tesutul conjunctiv al capsulei articulare si suporta deformarile produse in directiile de mobilizare a articulatiei. Sunt sensibili la schimbarile de pozitie si directie ale miscarilor. Activarea lor se realizeaza prin contractiile muschilor cu insertie periarticulara, la unghiuri ale pieselor articulare cuprinse intre 15-300.

Corpusculii lui Golgi si Mazzoni sunt situati in ligamente si functioneaza ca si corpusculii Ruffini, numai ca unghiul de activare este mai important.

Corpusculii Vater-Pacini sunt localizati in numar mic in capsula articulara si se activeaza cand articulatia este imobila, de aceea ar putea fi considerati veritabili detectori ai acceleratiei.

In concluzie receptorii articulari pot fi sistematizati in: statici (corpusculii Ruffini), care informeaza asupra pozitiei segmentelor articulare ale trunchiului si membrelor; si dinamici (corpusculii lui Vater-Pacini), responsabili de senzatia de miscare si acceleratie a segmentelor membrelor. Receptorii articulari responsabili cu inducerea senzatiilor kinestezice participa la coordonarea miscarii.

Alterarile sau ablatia capsulei articulare pot determina tulburari de coordonare, de exemplu tulburari de mers. Receptorii articulari sunt sensibili la simulii nociceptivi si pot genera contracturi musculare cu imobilizarea articulatiilor in pozitii antalgice, cel mai adesea in flexie.

Deci, excitarea receptorului poate fi transmisă nu numai neuronilor unui anumit segment medular, dar și neuronilor din segmentele vecine. Drept urmare, la reacția de răspuns se va contracta nu un singur mușchi, dar un grup sau câteva grupuri musculare.

Prin urmare, baza anatomică a actului reflex este arcul reflex alcătuit din cinci componente anatomice: receptorul, calea aferentă, centrii nervoși, calea eferentă și efectorul.

La nivelul receptorilor are loc transformarea energiei excitantului în influx nervos.

În funcție de tipul excitantului, se deosebesc cinci tipuri principale de receptori, și anume:

• mecanoreceptori - detectează deformările mecanice ale receptorului sau ale celulelor vecine;
• termoreceptori - sesizează schimbările de temperatură. unii receptori fiind specializați pentru senzația de cald, alții - pentru senzația de rece;
• nociceptori sau receptori ai durerii - detectează lezările tisulare, indiferent dacă acestea sunt de natură fizică sau chimică;
• chemoreceptori - detectează gustul (situați în cavitatea bucală), mirosul (situați în cavitatea nazală), nivelul oxigenului în sângele arterial, concentrația dioxidului de carbon și, probabil, a altor substanțe importante în biochimia organismului.

După localizare deosebim:

• exteroceptori - la nivelul tegumentelor;
• proprioceptori - la nivelul aparatului locomotor, perceptând excitațiile din capsulele articulare, ligamente, mușchi, tendoane, fascii;
• interoceptori - la nivelul viscerelor și al vaselor sangvine. Percep modificările componenței chimice a mediului intern al organismului și a presiunii din organe și țesuturi. Aceste structuri reprezintă receptori ai sensibilității generale.

După structura receptorului deosebim (fig. 4):

• terminații dendritice libere;
• celule senzoriale (celule epiteliale diferențiate și specializate, constituind majoritatea receptorilor gustativi, auditivi, vizuali, vestibulari);
• corpusculi senzitivi;
• organe receptoare cu structură complexă (retina, organul Corti etc).

Fig. 4. Tipuri de receptori:

a, b – terminaţii nervoase arboriscente; c – corpuscul Pacini; d – corpuscul

Krause.

Exteroceptorii

Exteroceptorii includ o varietate larga de structuri specializate. Pe noi ne intereseaza doar receptorii cutanati; acestia sunt de natura variata si depind de tipul sensibilitatii pe care il detecteaza:

Mecanoreceptorii sunt sensibili la atingere si deformarea mecanica a pielii ; includ discurile Merkel, situate in derm ; corpusculii Meissner, situati in varful papilelor dermice, au cea mai mare densitate la nivelul pulpelor degetelor mainilor si picioarelor, cat si la fata (buze); corpusculii Pacini, situati in dermul profund; terminatiile libere se gasesc cu precadere in regiunea piloasa.

Termoreceptorii sunt detectori ai temperaturii: clasic, Krause pentru rece si Ruffini pentru cald. Corpusculii Krause sunt de 7-8 ori mai numerosi decat receptorii pentru cald. Termoreceptorii sesizeaza, alaturi de terminatii nervoase libere, variatiile temperaturii.

Figura 5. Caile aferente.

Caile aferente sunt reprezentate de ramificatiile dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali si ale omologilor lor din componenta nervilor cranieni. Aceste ramificatii sunt de doua tipuri I si II, primare si secundare.Fibrele aferente Ia reprezinta o parte a inervatiei aferente a fusului neuromuscular.

Aferentele primare Ia se infasoara in jurul regiunii ecuatoriale a fibrelor musculare intrafusale cu sac si lant nuclear, de aceea se numesc anulo-spirale. Au urmatoarele caracteristici: diametrul 12-20, viteza de conducere mare 80-120m/s, pragul de intindere foarte scazut. Fibrele Ia inregistreaza viteza si modificarile sensului miscarii.

Fibrele aferente IIa formeaza impreuna cu fibrele Ia inervatia senzitiva a fusurilor neuromusculare. Aceste fibre culeg excitatiile de la nivelul fibrelor musculare intrafusale cu lant nuclear, fiind dispuse de o parte si de alta a regiunii ecuatoriale. Aferentele secundare IIa se mai numesc in buchet si au urmatoarele caracteristici: diametrul de 6-12, viteza mica de conducere, respectiv 50m/s.

Fibrele senzitive Ib constitue calea aferenta a organului tendinos Golgi si au urmatoarele caracteristici: diametru de 12-20, viteza mare de conducere cuprinsa intre 70-129m/s, se raspandesc pe suprafata fasciculelor tendinoase sub forma de ramificatii amielinice. Se descriu si fibre din grupa III, care provin de la receptorii durerii si din grupa IV, fibre vegetative simpatice.

Centrii nervosi sunt situati in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, fiind reprezentati de corpii celulari ai motoneuronilor α si γ, a1-l1 fazici considerati centrii miscarii si a2-l2 tonici, considerati centrii tonusului. Motoneuronii α fazici sunt supusi unor influente:

• facilitatorii, provenite pe calea aferentelor fusale si eferentelor supramedulare (cai vestibulo- spinale, sistem reticular facilitator descendent)
• inhibitorii locale, provenite pe calea aferentelor Ib de origine tendinoasa sau a circuitului Renshaw si eferentelor supramedulare (cai supraspinale, nucleul caudat, lobul anterior al cerebelului, cortexul frontal si sistemul reticular inhibitor descendent).

Prelungirea centrala, axonala a neuronilor senzitivi, la care ajung fibrele aferente Ia din ganglionii spinali, intra in maduva spinarii, in coloana Clarke, urca sau coboara cateva segmente medulare sau ramane la acelasi nivel, realizand sinapsa cu motoneuronii α fazici homolaterali sau heterolaterali prin colaterale.

Ramificatia axonala a neuronilor senzitivi din ganglionul spinal, la care ajung aferentele Ia, intra in maduva si se termina pe celulele din coarnele posterioare. Prin colaterale, axonul face sinapsa cu neuronii intercalari, iar acestia la randul lor cu motoneuronii α tonici, implicati in contractiile tonice.

Atat fibrele senzitive primare Ia monosinaptice, cat si cele Ia polisinaptice au actiune facilitatorie pe agonisti si inhibitorie pe antagonistii de aceeasi parte. Ramificatia axonala, la care ajung aferentele Ib, intra in maduva si face sinapsa cu motoneuronii fazici ai muschilor agonisti, pe care ii inhiba si excita agonistii controlaterali, realizand asa-numita reactie miotatica inversa.

Caile eferente sunt reprezentate de axonii motoneuronilor α si γ. Eferentele care provin din motoneuronii α spinali inerveaza fibrele extrafusale, scheletice. Axonii motoneuronilor α fazici emit la iesirea din substanta cenusie a maduvei o colaterala, care patrunde in substanta cenusie a cornului aneterior si face sinapsa cu un neuron special, numit celula Renshaw. Se realizeaza astfel un mecanism recurent inhibitor, de feed-back negativ care scade tensiunea muschiului agonist.

Eferentele γ asigura inervatia motorie a fibrelor intrafusale astfel: γ dinamici inerveaza regiunile polare si contractile, cu precadere fibrele intrafusale cu sac contribuind la cresterea reactiei dinamice. Eferentele care provin din motoneuronii γ statici inerveaza atat fibrele intrafusale cu sac, cat si pe cele cu lant nuclear in apropierea fibrelor IIa, pe care le mentin in tensiune, realizand tonusul muscular.

Reflexul miotatic poate fi declansat prin intindere rapida sau lenta, cu efecte diferite asupra muschilor agonisti, sinergisti si antagonisti.

Intinderea rapida si brusca a muschiului agonist declanseaza stretch-reflexul, prin stimularea terminatiilor senzitive primare tip Ia si excita motoneuronul α, care comanda contractia fibrelor extrafusale ale muschiului de la care au pornit semnalele si relaxarea fibrelor extrafusale ale muschiului antagonist. Rezultatul este un efect facilitator pe muschiul agonist al carui tonus muscular creste.

Acesta este asa numitul stretch-reflex fazic sau reactia fazica a reflexului de intindere si corespunde reflexului osteotendinos. In acelasi timp, excitatiile ajung, prin intermediul unor neuroni intercalari, la nivelul motoneuronilor a ai muschilor antagonisti pe care ii inhiba.

Intinderea durabila si constanta a muschiului agonist declanseaza stretch-reflexul prin stimularea terminatiilor secundare IIa si a terminatiilor Ib de la organul tendinos Golgi, care dau un raspuns static continuu, inhibitor pentru agonisti si sinergisti si facilitator pentru antagonisti. Numarul de impulsuri transmise de ambele tipuri de receptori creste proportional cu gradul de intindere.

Receptorii continua sa transmita impulsurile timp de cateva minute, pana la cateva zile. Pe aceste efecte de reducere a raspunsului motor se bazeaza corectarea atitudinilor deficiente secundare contracturilor sau retracturilor de diverse cauze, prin aplicarea posturilor sau atelelor, care se schimba la intervale mici de timp. Actiunea inhibitorie este mai accentuata pe muschii tonici, decat pe cei fazici. In cazul muschilor posturali extensori slabi posturarile sau atelele nu se vor utiliza.

Reflexul miotactic intervine si in mentinerea tonusului postural. Tonusul postural rezulta din echilibrul armonios dintre circuitul tonigen (fus neuromuscular, organ tendinos Golgi si motoneuroni) si cel corector (bucla γ si circuitul Renshaw), modificat permanent si adaptat conditiilor momentane, prin influentele supramedulare, subcorticale si corticale.

Bucla γ este formata din motoneuronii γ din coarnele posterioare, ai caror axoni se termina prin placi motorii pe fibrele intrafusale. Bucla incepe pe motoneuronul γ si se poate inchide pe motoneuronul α, realizand un feed-back negativ. Daca arcul reflex s-ar inchide de tot pe γ ar determina un tetanos permanent, incompatibil cu viata.

Bucla γ regleaza activitatea aferenta a fusului neuromuscular si primeste influente din formatiuni nervoase centrale, mai ales formatiunea reticulata. De aceea, motoneuronii γ isi continua activitatea si in absenta aferentelor proprioceptive periferice, realizand astfel un efect facilitator asupra motoneuronilor α.

Sistemul nervos central are trei nivele majore cu atribute funcționale specifice:

• nivelul măduvei spinării (medular)
• nivelul subcortical
• nivelul cortical

Nivelul medular

Măduva spinării deseori este considerată doar ca o cale de conducere a semnalelor de la periferie către encefal sau invers, de la encefal către organe și sisteme de organe. Însă și după secționarea măduvei la nivel cervical superior multe din funcții se mențin.

De exemplu, circuitele neuronale medulare pot reproduce mișcările mersului automat, reflexele de retragere a segmentelor corpului față de diferite obiecte, reflexele care determină sprijinirea antigravitațională a corpului pe membrele inferioare și reflexele care controlează vasele sangvine locale, mișcările gastrointestinale și multe alte funcții.

De cele mai multe ori centrii nervoși superiori trimit semnale nu direct la periferie, dar centrilor medulari pentru ca aceștia să-și excercite funcțiile.

Nivelul subcortical

Majoritatea activităților subconștiente sunt controlate de formațiunile subcorticale: trunchiul cerebral, hipotalamusul, talamusul, cerebelul și nucleii bazali. Astfel, controlul presiunii arteriale și al respirației se realizează în principal în bulbul rahidian și în punte.

Controlul echilibrului este o funcție a structurilor cerebelului și a substanței reticulare din bulb, punte și mezencefal. Reflexele alimentare sunt controlate de formațiuni din trunchiul cerebral, amigdală și hipotalamus.

Nivelul cortical

Cortexul nu funcționează niciodată singur, ci numai împreună cu centrii nervoși inferiori. În absența cortexului, funcțiile centrilor subcorticali sunt adesea imprecise. numeroasele informații depozitate în memorie la nivel cortical fac ca activitatea centrilor subcorticali să fie foarte bine determinată și precisă.

Cortexul cerebral este esențial pentru cele mai multe din procesele de gândire.

Deci, fiecare parte a sistemului nervos îndeplinește funcții specifice. Multe din funcțiile integrative sunt bine dezvoltate la nivelul măduvei spinării, iar multe din funcțiile subconștiente au originea și sunt executate exclusiv de către centrii subcorticali.

Postura fundamentala a omului este verticala, antigravitationala. Mentinerea ei se bazeaza pe informatiile primite de la sistemul labirintic, pe cele vizuale, proprioceptive si exteroceptive cutanate plantare. Receptorii labirintici sunt adaptati mentinerii verticalitatii. Otolitii utriculo- saculari constituie detectorul verticalei, ax la care fiinta umana face continuu referinta, ceea ce-i permite in ortostatism, sa-si proiecteze centrul de greutate in poligonul de sustinere. Atitudinea (postura) de ansamblu a corpului omenesc se realizeaza prin reflexe statice si statokinetice.

Calea eferentă este constituită din axonii neuronilor motori somatici și vegetativi prin care se transmite comanda către organul efector. Cea mai simplă cale eferentă o întâlnim în cazul reflexelor monosinaptice (bineuronale) și este formată de axonul motoneuronului din coarnele anterioare ale măduvei spinării. În cazul sistemului nervos vegetativ calea eferentă este formată dintr-un lanț de doi neuroni motori: un neuron preganglionar, situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral, și un neuron postganglionar din ganglionii vegetativi periferici.

Efectorii

Principalii efectori sunt mușchii striați, mușchii netezi și glandele.

Pentru ca influxul nervos să poată fi condus de la receptor la centru sau de la centru la efector, fibra nervoasă trebuie să îndeplinească anumite condiții:

• să fie intactă, deci să nu fie comprimată, lezată sau secționată;
• să conducă influxul nervos independent de celelalte fibre din nerv și chiar din același fascicul. Această conducere izolată are mare importanță în executarea unor contracții izolate ale anumitor mușchi, care permit activități strict specializate;
• să conducă influxul nervos numai într-un singur sens. Astfel, fibrele senzitive conduc influxul nervos în sens centripet (de la periferie la centru), iar fibrele motorii în sens centrifug (de la centru la periferie).

Viteza de conducere a influxului nervos nu este aceeași la toate fibrele nervoase. Astfel, în fibrele mielinice viteza de conducere este mai mare, decât în fibrele amielinice. Fibrele nervilor motori conduc influxul nervos cu o viteză de 60 - 120 m/sec, în fibrele senzitive de 30 - 70 m/sec, în fibrele amielinice de 0,6 - 2 m/sec.

Nervul este format din fascicule de fibre nervoase ce constituie calea de conducere a influxului nervos. Fiecare fascicul este învelit de o teacă conjunctivă, numită perinevru, perineurium, iar toate fasciculele unui nerv sunt acoperite, la rândul lor, de o membrană din țesut conjunctiv lax, numită epinevru, epineurium.

Deci, de la exterior către interior, învelișurile unui nerv sunt:

• epineurium - pentru nerv;
• perineurium - pentru fascicule de fibre nervoase. Membranele conjunctive ale nervului conțin vase sangvine și limfatice, terminații nervoase.

Fibrele nervoase ale unui nerv sunt reprezentate prin fibre aferente și fibre eferente. Fibrele aferente conduc influxul nervos de la periferie spre centru și pot fi somatice sau vegetative, numindu-se fibre somatosenzitive și fibre viscerosenzitive. Fibrele eferente conduc influxul nervos de la centru la periferie și pot fi somatice sau vegetative, numindu-se fibre somatomotorii și fibre visceromotorii.

În structura unui nerv deosebim fibre somatice și vegetative. Cele somatice sunt mai groase, mielinice și predomină în sistemul nervos somatic, iar cele vegetative sunt subțiri, amielinice și predomină în sistemul nervos vegetativ.

nu există nervi numai motori sau numai senzitivi. Astfel, un nerv motor care inervează un mușchi, conține și fibre aferente (senzitive), cu rol de a transmite la centru starea mușchiului, iar un nerv senzitiv cutanat conține și fibre eferente (motorii sau secretorii) pentru vasele sangvine și glandele din piele.

Fibrele nervoase care constituie un nerv pornesc de la nucleii motori și de la nucleii senzitivi. Nucleii motori ai fibrelor somatice se găsesc în coarnele anterioare ale măduvei spinării și în nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral. nucleii motori ai fibrelor vegetative se află în coarnele intermedio-laterale din măduva toracolombară și din cea sacrală, precum și în nucleii echivalenți din trunchiul cerebral.

nucleii senzitivi ai fibrelor aferente somatice și vegetative se află în neuronii pseudounipolari din ganglionii spinali și în ganglionii echivalenți ai nervilor cranieni.

Mecanismul reflex și arcul reflex cu cele cinci componente ale sale reprezintă un model incomplet al desfășurării activității reflexe. În ultimele decenii s-au evidențiat noi componente anatomice și mecanisme funcționale care participă la controlul modului în care se execută comanda. S-a descoperit existența unor circuite nervoase eferente care leagă centrii de organele receptoare.

Prin intermediul acestora centrii nervoși pot regla pragul de excitabilitate al receptorilor și, implicit, intensitatea stimulilor aferenți. un asemenea control asupra efectorilor musculari este exercitat de către centrii motori extrapiramidali și cerebelici. În același timp, de la nivelul efectorilor pornește spre centri un circuit recurent care îi informează asupra modului de îndeplinire a comenzii.

Comanda și controlul motor exercitate de centrii nervoși sunt de natură reflexă. În acest sens centrii nervoși nu sunt numai senzitivi sau numai motori, ci reprezintă centri de integrare senzitivo-motorie. Răspunsul reflex poate surveni imediat după acțiunea stimulului sau poate întârzia minute, zile sau ani.

Existența semnalizării bilaterale prin lanțuri reflexe circulare permite efectuarea și modificarea în permanență a reacțiilor de răspuns ale organismului la tot felul de modificări ale mediului extern și intern. În lipsa acestor mecanisme de aferentație inversă adaptarea organismului la mediul ambiant este imposibilă.

Importanța clinică a arcului Reflex

Evaluarea arcurilor reflexe este o componentă standard a examinării neurologice, oferind informații valoroase despre integritatea sistemului nervos. Reflexele anormale pot indica:

• Leziuni ale nervilor periferici
• Afecțiuni ale măduvei spinării
• Disfuncții ale joncțiunii neuromusculare
• Boli neurodegenerative

De exemplu, reflexele hiperactive pot sugera leziuni ale tractului corticospinal, în timp ce reflexele diminuate sau absente pot indica neuropatii periferice sau leziuni ale rădăcinilor nervoase.

Concluzie

Arcul reflex reprezintă un exemplu remarcabil al modului în care corpul uman a evoluat mecanisme sofisticate de autoprotecție. Prin înțelegerea componentelor arcului reflex și a rolului specific al receptorilor musculari și articulari, putem aprecia mai bine complexitatea sistemului nervos și importanța sa pentru funcționarea optimă a organismului.

Aceste căi neuronale, deși aparent simple, sunt fundamentale pentru supraviețuire, permițând răspunsuri rapide și automate la stimuli potențial dăunători, mult înainte ca conștientizarea să aibă loc. Arcul reflex rămâne astfel unul dintre cele mai elegante și eficiente sisteme de protecție ale corpului uman.