Afaceri si finante

Forme de organizare a afacerilor

Exista o mare diversitate de forme in care se organizeaza afacerile. Pentru formarea unei imagini concrete asupra lor, afacerile (firmele, intreprinderile) se clasifica in functie de anumite criterii.

Dupa unele aprecieri, in functie de structura legala, exista trei forme principale de organizare a afacerilor:

afacerea proprietate individuala ()
afacerea in parteneriat (partnership)
corporatia (societatea pe actiuni).

Afacerea proprietate individuala. Apartine unui singur individ (persoana fizica).

Avantaje:

se poate forma cu usurinta si fara cheltuieli mari.
posibile avantaje fiscale.
profitul ii revine proprietarului.

Dezavantaje:

proprietarul raspunde nelimitat pentru obligatii
este dificil sa obtina sume mari de capital prin imprumut.
durata de viata a afacerii este limitata la viata individuala a celui care a creat-o.
transferul de proprietate este dificil.

Afacerea in parteneriat

Se constituie atunci cand doua sau mai multa persoane se asociaza si devin co-proprietari.

Avantajul: costul redus si usurinta formarii.

Dezavantaje: similare celor de la afacerea proprietate individuala.

Corporatia

Este o persoana juridica care poate avea bunuri in proprietate si poate incheia contracte. Ea este separata si distincta fata de proprietari (actionari) si manageri.

Avantaje:

are viata nelimitata
proprietatea poate fi divizata in parti de capital social numite actiuni, care au posibilitatea de transfer mult mai mare decat partile sociale intr-un parteneriat
raspunderea este limitata.

Luand in considerare marimea afacerii, exista firme: mici, mijlocii, mari, foarte mari.

Functie de domeniul de activitate (profilul) in care opereaza exista firme in domeniu : industrial, agricol, comert, transport, constructii, turism etc.

Pe baza unor criterii economice si juridice, firmele sunt grupate in:

intreprinderi - persoane fizice (individuale – firme private de familie)
intreprideri – asociere (cooperative)
intreprinderi – societati comerciale (juridice): 1. de persoane in nume colectiv si in comandita simpla; 2. de capitaluri in comandita pe actiuni si societati pe actiuni (corporatii); 3. societati cu raspundere limitata de persoane si de capitaluri.
Regii autonome nationalizate sau constituite din resursele statului, directe si indirecte.

Henry Mintzberg evidentiaza 7 structuri fundamentale organizationale care se pot intrepatrunde:

organizatia antreprenoriala, constituita in jurul unui intreprinzator.
Organizatia mecanicista, caracterizata printr-o birocratie centralizata (procedurile sunt formalizate, munca este specializata, diviziunea muncii este dusa la extrem, ierarhiile sunt extrem de importante).
Organizatia divizionara de tipul firmelor conglomerate multinationale.
Organizatia profesionala, tip de organizatie care cuprinde numerosi profesionisti ce actioneaza in mod independent, dar in conformitate cu un sistem de norme general valabile, respectate de toti membrii (exemplu asociatia evaluatorilor din Romania - ANEVAR);
Organizatia inovationala. Aceste organizatii se constituie ca “adhocratii”, combinand un mare grad de democratie. Cu un mic grad de birocratie pentru a oferi permanent solutii la mediul actual, in permanenta schimbare.
Organizatia de tip misionar (biserica de tip crestin, iudaic, islamic).
Organizatia politica.

In Romania, legislatia in vigoare prevede ca, in vederea efectuarii de acte de comert, persoanele fizice si persoanele juridice se pot asocia si pot constitui societati comerciale. Aceste societati comerciale pot fi organizate in 5 forme:

societate in nume colectiv
societate in comandita simpla
societate pe actiuni
societate in comandita pe actiuni
societate cu raspundere limitata.

Societatea in nume colectiv.

Aporturile asociatilor pot fi in numerar si in natura, aporturile in numerar fiind obligatorii.
Numarul asociatilor este de cel putin 2, acestia angajeaza in afacere intregul lor patrimoniu si se fac responsabili in caz de nevoie cu toate lucrurile lor (raspund nelimitat si solidar).
Este de insporatie familiala.
Se constituie prin contract de asociere.
Avantajele acestui tip de organizare sunt date de simplitatea procedurilor de constituire de dimensiunile mai reduse a capitalului investit initial, precum si de o oarecare siguranta in ceea ce priveste mobilitatea capitalului (partile sociale nu pot fi achizitionate de firme concurente).
Dezavantajele constau in raspundereqa nelimitata si solidara.

Societatea in comandita simpla.

se compune din cel putin 2 asociati.
Asociatii se impart in 2 categorii:
comanditati, care raspund nelimitat si solidar;
comanditori, care raspund numai pana la concurenta capitalului social subscris;

Societatea pe actiuni.

capitalul social este reprezentat prin actiuni emise de societate, care, dupa modul de transmitere pot fi nominative sau la purtator.
Numarul actionarilor nu poate fi mai mic de 5.
Capitalul social nu poate fi mai mic decat cel stabilit prin lege (2500 ron).
Actionarii raspund numai in limita aportului lor la capitalul social.
Cand se doreste procurarea de capitaluri suplimentare, se pot emite obligatiuni.
Firmele pot fi cotate la bursa, ceea ce poate asigura o mobilitate sporita a capitalurilor prin lichiditatea intrinseca a titlurilor cotate, cat si o posibilitate facila de procurare a unor capitaluri suplimentate, prin emisiunea de actiuni noi.
Pot aparea probleme in cazul tranzactiilor speculative la bursa.

Societatea in comandita pe actiuni

o asemenea societate imbina caracteristicile societatii in comandita simpla cu cele ale societatii pe actiuni.
Capitalul social este impartit in actiuni.
Asociatii comanditati raspund pentru obligatiile societatii, nelimitat si solidar, iar cei comanditari numai in limta aportului lor (apare mai sigura pentru creditori).

Societatea cu raspundere limitata.

capitalul social al societatii nu poate fi mai mic decat limita stabilita prin lege (200 ron).
Numarul asociatilor nu poate fi mai mare de 50.
Asociatii raspund numai pana la limita capitalului social subscris sub forma partilor sociale.

Avand in vedere faptul ca actorii care participa la viata economica sunt numerosi si eterogeni, si in plus ei pot avea simultan mai multe functii economice (ex. Consumator de bunuri si servicii, producator, ca urmare a unei activitati profesionale desfasurate ;sau voluntar in cadrul unei institutii fara scop lucrativ), agragarea datelor pe care o realizeaza contabilitatea nationala necesita regruparea actorilor in uniitati cat mai omogene. Sistemul Conturilor Nationale realizeaza aceasta grupare in unitati institutionale.

Unitatea institutionala este un centru elementar de decizie economica caracterizata prin unitate de comportament cu autonomie de decizie in exercitarea functiei principale si care dispune de contabilitate completa.

Atunci cand functia principala a unitatii institutionale consta in productia de bunuri si servicii pentru a decide apartenenta sectoriala este necesar sa se distinga, in prealabil, categoriile de producatori de care apartin.

Categoriile de producatori care se disting in contabilitatea nationala sunt:

producatori de piata privati sau publici
producatori privati pentru consumul final propriu
producatori non-piata privati sau publici

Acerste categorii de producatori se grupeaza in 5 sectoare institutionale:

societati nefinanciare (functia lor principala este de a produce bunuri si servicii nefinanciare)
societati financiare (functia lor principala consta in furnizarea de servicii de intermediere financiara si/sau in exercitarea de activitati financiare auxiliare)
administratia publica;
gospodariile populatiei;
institutii fara scop lucrativ in serviciul gospodariilor populatiei.

Impreuna, cele 5 sectoare constituie economia totala.

Exista si al 6-lea sector numit “restul lumii”, care grupeaza unitatile nerezidente in masura in care ele efectueaza operatii cu unitatile institutionale rezidente.

Obiectivele firmei

Firma se organizeaza si îsi desfasoara activitatea pentru atingerea unor obiective. Ca atare, deciziile care se iau nu au un scop în sine, ci au în vedere tocmai atingerea acestor obiective.

Privitor la obiectivele firmei au fost elaborate mai multe teorii-unele unicriteriale(maximizarea profitului) iar altele multicriteriale(optimizarea relatiilor dintre participanti).

Teoria economica neoclasica si teoria financiara au considerat ca obiectiv major maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor.Initial acest obiectiv era exprimat prin maximizarea profiturilor, ca sursa principala pentru cresterea valorii întreprinderii si cresterea gradului de satisfactie pentru proprietari. Pentru firmele cotate la bursa obiectivul fundamental poate fi considerat maximizarea capitalizarii bursiere(curs bursier* numar actiuni).
Teoriile manageriale(directorale) considera firma ca un grup de indivizi cu obiective individuale specifice.În aceasta abordare se cauta o maximizare a functiei de utilitate din punct de vedere al conducerii firmei.Functia de utilitate se construieste pe baza a cinci variabileindependente:

marimea salariilor managerilor;
efectivul de personal;
volumul investitiilor;
nivelul costurilor;
profiturile.

Prin functia de maximizare a utilitatii se urmareste scopul de crestere economica a firmei, crestere care este înteleasa fie o crestere a cifrei de afaceri, fie o crestere a activului economic total.

Teoriile comportamentale au în vedere o functie a unui prag minim de atins, iar obiectivul firmei este rezultatul negocierilor între indivizi si grupurile care îl compun, fiecare dintre ei având obiective proprii.

Rezultanta negocierilor are în vedere cinci subobiective de negociat:

productia;
stocurile;
vânzarile;
segmentul de piata cucerit;
profitul.

Teoriile semnalului si de agent pornesc de la ideea armonizarii intereselor participantilor la activitatea firmei:

actionari;
manageri;
creditori;
salariati.

Daca obiectivele urmarite de fiecare din aceste categorii sunt exagerate, acestea devin divergente.

Teoria semnalului are în vedere faptul ca, prin activitatea lor, managerii emit semnale privind rata cresterii economice, rata îndatorarii etc. Transmiterea unor asemenea semnale implica un cost pentru manageri, ei încercând sa-i convinga pe ceilalti de eficienta muncii lor.La rândul lor actionarii verifica corectitudinea semnalelor transmise de manageri, ceea ce implica de asemenea costuri de verificare a informatiilor.

În fapt, teoria semnalului îsi propune sa minimizeze costul transmiterii, receptarii si verificarii semnalelor ceea ce face sa fie considerata o teorie a optimizarii comunicarii dintre participantii la activitatea firmei.

Teoria de agent considera ca proprietarul este principalul participant, pe când managerii sunt mandatati de proprietari sa gestioneze firma. În aceste conditii apar o serie de cheltuieli legate de preocuparea managerilor de a-i convinge pe proprietari de priceperea si buna lor intentie, iar proprietarul, numit si “agent” ia masuri ca nu cumva managerii sa neglijeze interesele firmei si sa actioneze exclusiv în interesul lor.

Pe baza acestei teorii apare o categorie noua de titluri financiare: obligatiuni convertibile în actiuni prin intermediul carora se împletesc interesele creditorilor cu cele ale managerilor si ale proprietarilor. Obligatiunile pot fi convertite în actiuni daca creditorii sunt interesati sa devina proprietari.

Teoria financiara actuala defineste obiectivul esential al firmei sub forma maximizarii valorii ei. În acest cadru valoarea firmei este valoarea bunurilor pe piata bursiera= cursul actiunilor *numarul de actiuni. Unii autori considera ca principalul obiectiv al echipei manageriale consta în maximizarea bunastarii actionarilor care se traduce prin maximizarea preturilor actiunilor.

Firma are si o responsabilitate sociala care nu se limiteaza la actionari si angajati ci se au în vedere si clientii, comunitatea locala, mediul natural etc. O problema care se pune pentru firma este respectarea eticii în afaceri.

Nevoia de capital a firmei

Pentru ca firmele sa-si atinga obiectivele, ele trebuie sa dispuna de factori de productie: munca, pamânt, capital, cunostinte(+neofactori de productie) într-o anumita cantitate, calitate si structura.

În sens larg, capitalul este înteles ca stoc de valori sau de active care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor. Ca factor de productie, capitalul cuprinde bunurile rezultate din productie si sunt folosite pentru producerea altor bunuri economice. În aceasta calitate, el mai poarta denumirea de capital tehnic sau capital real.

Capitalul tehnic se clasifica în :

capital fix (bunuri durabile care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se înlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare): cladiri si constructii speciale, utilaje, masini-unelte, utilaje si instalatii de lucru, calculatoare si roboti industriali, aparate si dispozitive de masurare, control si reglare, mijloace de transport, animale de tractiune, plantatii, brevete, software etc.
capital circulant, parte a capitalului real format din bunuri care participa la un singur ciclu de productie, consumându-se în întregime în decursul acesteia si care trebuie înlocuite cu fiecare nou ciclu. Cuprinde materii prime, materiale de baza si auxiliare , energie, combustibili, semifabricate, productia neterminata, seminte etc.

În teoria economica capitalul este grupat în doua categorii:

capital fizic (utilaje, masini, cladiri dar nu si materiile prime);
capitalul financiar (bani utilizati pentru a obtine profit).

Exista si alte acceptiuni ale capitalului în practica economica:

o prima acceptiune considera capitalul drept valoarea totala a activelor unei entitati minus obligatiile (datoriile) acesteia;
alta acceptiune este cea de contributie baneasca a proprietarilor la o organizatie pentru a-i permite acesteia sa functioneze

Ex: capitalul social este volumul total de capital emis de o societate pe actiuni sau de parti sociale; capitalul împrumutat reprezinta suma de bani obtinuta prin apelarea la datorii(credite bancare sau împrumut obligatar).

Actionarii unei S.A. sunt proprietari atât a capitalului social cât si a rezervelor constituite de societate si a profitului retinut (care nu este distribuit ca dividende). Aceste elemente formeaza capitalul propriu al firmei.

Firmele au nevoie de capital în diferite momente ale existentei lor:

la înfiintare (când încep afacerile);
pentru desfasurarea normala a activitatii de exploatare (operationale);
pentru investitii;
pentru sustinerea unor actiuni speculative.

Marimea nevoii de capital difera de la o firma la alta, de la un moment sau o situatie la alta în cadrul aceleiasi firme.

Lipsa de capital la termenul potrivit si în valoarea necesara poate crea mari probleme pentru firme:

pierderea unor oportunitati în afaceri;
periclitarea pozitiei pe piata;
falimentul.

Pentru acoperirea nevoilor de capital , firmele apeleaza la sistemul financiar-bancar. Prin intermediul acestui sistem sunt pusi în contact ofertantii de fonduri cu solicitantii, sunt realizate tranzactii rapide si ieftine.

Prin intermediul pietelor financiare sunt cumparate, vândute sau tranzactionate activele financiare (bani cash si valori mobiliare). Investitiile financiare sau intermediarii financiari faciliteaza fluxul de fonduri între cei care economisesc si cei care au nevoie fonduri pentru investitii.

Apelarea la aceste institutii prezinta o serie de avantaje:

furnizeaza flexibilitate si lichiditate;
sunt convenabile;
furnizeaza expertiza;
disperseaza riscul.

Fac parte din institutiile financiare:

bancile comerciale ;
fondurile mutuale;
fondurile de pensii;
societatile de asigurari etc.

Pentru racordarea cât mai buna la sistemul financiar-bancar , firmele trebuie sa dispuna de oameni calificati în domeniul finantelor.

Managerul departamentului financiar trebuie sa planifice achizitionarea si utilizarea fondurilor banesti astfel încât sa maximizeze valoarea firmei. Ca atare, managerul departamentului financiar trebuie sa decida în privinta surselor si utilizarii alternative de fonduri.

Activitati specifice managerului departamentului financiar

Previziunea si planificarea- sa actioneze împreuna cu alti executivi atunci când se elaboreaza planurile ce vor defini viitoarea pozitie a firmei.
Decizii financiare si investitii majore- pe baza planurilor pe termen lung trebuie sa colecteze capitalul necesar penrtru finantarea firmei
Coordonarea si controlul—actiune coordonata fata de ceilalti executanti din celelalte departamente
Interactiunile cu pietele de capital

Gestiunea financiara a firmei

Finantele privesc toate actiunile firmei. Ele furnizeaza oportunitati dar si restrictii firmei. Conceptul de finante are 2 acceptiuni:

sub aspect tehnic, finantele sun t întelese ca fluxuri economice, exprimate în bani, prin care se formeaza, se repartizeaza si se folosesc resursele banesti necesare activitatii.
Ca stiinta, finantele sunt considerate o ramura a stiintelor economice, care studiaza relatiile financiare publice si private.

stiinta finantelor este formata din mai multe discipline:

gestionarea financiara a întrprinderii
finantele publice
fiscalitate
relatii financiare internationale etc

Dupa natura fondurilor pe care le gestioneaza, finantele se compun din:

finante private
fiante publice.

Finantele constau din 3 domenii interdependente:

pietele monetare si de capital, sau finantele la nivel macro, care opereaza cu multe din conceptele prezentate în macroeconomie
investitiile care se concentreaza asupra deciziilor individuale sau cele ale investitiilor financiare cum ar fi fondurile mutuale si cele de pensii de a alege diferite vallori mobiliare din care sa îsi formeze portofoliul
finantele manageriale sau corporationale- gestiunea financiara sau finantele afacerilor.

Gestiunea financiara priveste în special, 4 domenii în care se iau decizii financiare:

decizia de investire, care priveste identificarea selectarea si controlul activelor reale ale firmei(utilizazate pt producerea de bunuri si servicii), precum si constituirea portofoliului de active financiare al firmei; ea se refera la utilizarea fondurilor în legatura cu cumpararea detinerea sau vânzarea oricarui tip de activ
decizia de finantare- implica determinarea celui mai bun mix de surse de finantare(emisiunea de actiuni,emis de obligatiuni, împrumut bancar etc); ea priveste procurarea fondurilor cu care se fac investitii si se finanteaza zilnic operatiunile firmei
decizia de gestionare a capitaluli de lucru- cele mai corespunzatoare politici pe care trebuie sa le foloseasca firma în gestionarea activelor sale circulante (stocuri clienti numerar)
decizia privind dividendele – determinarea cât din pf net tb returmat actionarilor si cat din el tb folosit pt finantare nevoilor rinstitutiei

Managementul financiar vizeaza principiile metodele si tehnicile prin care individul sau societatea comerciala îsi propune crestera averii personale. Intr-o abordare generala managementul financiar are in vedere 3 problematici:

analiza financiara;
Managementul financiar pe termen scurt
Managementul financiar pe termen lung (management strategic)

Analiza financiara impica identificarea prin puncte forte, puncte slabe, riscuri si oportunitati ale firmei supuse analizei. Toate acestea sunt sintetizate in matricea analizei SWOT (strenghts, weaknesses, opportunities, threats).

In cadrul analizei financiare sunt avute in vedere:

pozitia financiara (echjilibrul financiar);
profitabilitatea;
activitatea (durata de rotatie);
rentabilitatea;
riscurile;
situatia stocurilor,
creantelor si dat de exploatare;
trezoreria;
relatiile firmei cu bugetul de stat si cu societatile bancare si de asigurari;
gestionarea portofoliului de valori mobiliare;
politica de investitii;
politica de dividend etc.