Rentabilitatea activitătii comerciale

Rentabilitatea reprezintă criteriul fundamental de apreciere a eficienţei activităţii comerciale, în mărimea ei reflectîndu-se toate raporturile dintre eforturile depuse şi rezultatele obţinute de societăţile comerciale. Tocmai acest conţinut de sinteză motivează abordarea ei în finalul criteriilor de evaluare a eficienţei.

Continutul şi indicatorii rentabilitătii

Rentabilitatea se defineşte prin capacitatea unei societăţi comerciale de a obţine din activitatea pe care o desfăşoară un profit sau un beneficiu.

O activitate se dovedeşte rentabilă (profitabilă, avantajoasă) dacă veniturile (încasările) pe care le aduce acoperă cheltuielile efectuate pentru desfăşurarea ei şi asigură un excedent de valoare reprezentat de profit.

Cele două elemente determinante ale profitului - veniturile şi cheltuielile - definesc starea de rentabilitate ca fiind expresia comportamentului raţional al agenţilor economici de maximizare a rezultatelor în condiţiile folosirii unor resurse economice limitate. Profitul creşte pe măsură ce sporesc veniturile, folosindu-se aceleaşi resurse sau resurse sporite într-o proporţie mai mică decît creşterea activităţii economice.

Motivarea profitului comercial, ca de altfel şi a celorlalte forme de profit, rezidă în remunerarea unuia din factorii de producţie şi anume a capitalului. Investitorul - indiferent că este un mic comerciant sau o societate pe acţiuni - aşteaptă un beneficiu din utilizarea capitalului, altfel lipsind motivaţia investirii lui. Alături de dorinţa investitorului de a obţine un cîştig, profitul este motivat şi ca o recompensă a riscului ce însoţeşte investiţia în economie, unde acţionează şi factori aleatori, iar piaţa nu recunoaşte utilitatea oricărei activităţi.

Cu toate că managementul cuprinde acţiuni de anticipare a evoluţiei economice şi există forme instituţionale de asigurare a riscului, nu poate fi omisă prezenţa insuccesului sau a falimentului în activitatea oricărei societăţi economice, evitarea lor avînd loc tocmai pe seama efortului fiecărei firme spre o rentabilitate permanentă. Pe seama profitului se asigură autofinanţarea dezvoltării economice, cointeresarea salariaţilor în rezultatele activităţii lor şi, prin mărimea dividendelor acordate acţionarilor, interesul publicului pentru cumpărarea de acţiuni şi, deci, de creştere a capitalului unei firme.

Profitul comercial este, în cea mai mare parte, forma proprie de valorificare a factorilor de producţie din interiorul comerţului. Anumite condiţii conjuncturale de piaţă, rezultatele obţinute de alte unităţi economice unde o societate comercială poate deţine acţiuni, diverse măsuri de politică economică a statului pot influenţa însă mărimea profitului.

Se disting astfel trei tipuri de profit:

• profitul cîştigat prin iniţiativa proprie a fiecărui întreprinzător,
• profitul primit datorită unor împrejurări favorabile în activitatea acestuia
•  profitul admis, stabilit potrivit unor reglementări ale puterii publice.

Gradul de rentabilitate este diferit pe societăţi comerciale şi pe ramuri de comerţ, datorită specificului distribuţiei din fiecare ramură (a felului circuitelor de mişcare a mărfurilor), a particularităţilor mediului economico-social în care îşi desfăşoară activitatea fiecare agent economic şi a modului în care ei îşi gestionează resursele. Pentru acoperirea cheltuielilor de circulaţie şi asigurarea profitului, fiecare întreprinzător comercial aplică la valoarea mărfurilor cumpărate de la furnizori un adaos comercial, de mărimea căruia depinde preţul cu care îşi vinde produsele.

Nivelul preţurilor este însă supus concurenţei, astfel că pentru o anumită ramură de activitate el tinde să se apropie de cele mai mici costuri de producţie şi de circulaţie, determinînd astfel indirect mărimea cotelor de adaos ce pot fi practicate. O cotă de adaos prea mare poate să ducă la lipsa de competitivitate a produselor datorită creşterii preţului de vînzare.

Rentabilitatea se exprimă prin doi indicatori:

• profitul
• rata profitului (rata rentabilităţii).

La nivelul unei societăţi comerciale, profitul se determină ca diferenţă între suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate cu activitatea economică, inclusiv taxa pe valoarea adăugată şi accizele percepute la vînzarea mărfurilor.

Veniturile (încasările) obţinute din activitatea economică cuprind:

• veniturile din vînzarea mărfurilor (cu ridicata sau cu amănuntul) la preţul care include adaosul comercial;
• veniturile din alte activităţi (producţie, prestări de servicii);
• veniturile financiare (încasările din dobînzi pentru sumele din conturile bancare, încasările de dividende pentru acţiunile deţinute la alte societăţi, diferenţa de curs valutar);
• veniturile excepţionale (valoarea bunurilor valorificate prin dezmembrarea unor fonduri fixe casate, penalizări încasate, provizioane neutilizate).

Cheltuielile efectuate pentru activitatea economică includ:

• costul mărfurilor vîndute (costul plătit furnizorului);
• cheltuielile pentru alte activităţi (costul produselor sau serviciilor realizate complementar activităţii de bază)
• cheltuielile de circulaţie;
• cheltuielile financiare (cu dobînzile bancare, pierderi din creanţe, respectiv din participaţii sau împrumuturi acordate, diferenţa de curs valutar);
• cheltuielile excepţionale (despăgubiri, amenzi, valoarea debitelor prescrise sau a debitorilor insolvabili, pierderi din calamităţi)

Prin scăderea din venituri a cheltuielilor se obţine profitul brut sau impozabil. Asupra acestuia se aplică impozitul pe profit sub forma unei cote procentuale reglementată prin lege, obţinîndu-se profitul net. Acesta capătă destinaţiile prevăzute în statutul de funcţionare a societăţii.

Rata rentabilităţii (R_r) se determină ca raport procentual între mărimea P profitului (P) şi volumul activităţii comerciale (V):

R_r = (P/V) *100

Ea permite astfel o apreciere mai exactă a efortului depus de o întreprindere pentru a obţine profitul, volumul vînzărilor sintetizînd în mod indirect consumul de resurse sau efortul făcut.

Rata rentabilităţii se poate exprima şi ca raport între profit şi mărimea fiecărui factor de producţie sau a diferitelor elemente care compun patrimoniul, obţinîndu-se, prin aceasta, expresii semnificative ale eficienţei ca raport între efectele şi eforturile economice. Se calculează astfel rata rentabilităţii în raport cu capitalul propriu sau cu totalul capitalului utilizat, deci şi cu cel împrumutat, diferenţa dintre cele două mărimi reflectînd contribuţia adusă la creşterea rentabilităţii de resursele suplimentare de capital.

Profitul luat în calcul poate fi profitul brut, profitul net sau profitul diminuat cu prelevările pentru diverse fonduri, rata rentabilităţii în acest din urmă caz avînd semnificaţie pentru mărimea dividendelor ce pot fi acordate acţionarilor.

Între rata rentabilităţii capitalului şi rata rentabilităţii economice există următoarea relaţie:

Profitul net/Capitalul propriu = (Profitul net/Volumul vanzarilorm) * (Volumul vanzarilor/Capitalul propriu)

Unde ultimul raport reprezintă coeficientul de rotaţie a capitalului.

Relaţia de mai sus arată că o societate comercială poate avea o rată redusă a rentabilităţii în raport cu activitatea economică, dar ridicată în raport cu capitalul, ca urmare a sporirii numărului de rotaţii ale acestuia.

Rata rentabilităţii poate fi calculată şi în raport cu resursele umane folosite (fonduri de salarii sau număr de personal), cu activul total al întreprinderii, cu investiţiile care l-au creat, fiecare semnificînd un aspect de eficienţă a utilizării resurselor economice.

Între mărimea profitului în raport cu numărul de personal şi cu volumul vînzărilor se stabileşte relaţia:

Profitul/Numarul de personal= (Profitul/Volumul vanzarilor)*(Volumul vanzarilor/Numarul de personal)

unde ultimul raport reprezintă productivitatea muncii.

Deci, rentabilitatea în raport cu numărul de personal sporeşte direct proporţional cu productivitatea muncii.

Factorii care determină mărimea profitului

Fiind o diferenţă între venituri şi cheltuieli, profitul este influenţat de factori care acţionează asupra acestor două mărimi.

Formarea veniturilor şi a cheltuielilor prezintă particularităţi în diferitele domenii de activitate din comerţ, astfel că şi factorii de influenţă sunt specifici pentru fiecare dintre acestea.

În domeniul circulaţiei mărfurilor, făcînd abstracţie de costul produselor care este cuprins în sumă egală atît la venituri cît şi la cheltuieli, ponderea hotărîtoare în venituri o deţine adaosul comercial, iar în cheltuieli, cheltuielile de circulaţie.

Adaosul comercial, reprezentînd venituri, are asupra profitului o influenţă pozitivă, în timp ce cheltuielile de circulaţie au o influenţă negativă. Profitul va fi cu atît mai mare cu cît va creşte adaosul comercial şi se vor micşora cheltuielile de circulaţie. La rîndul lor, aceşti doi indicatori depind funcţional de o serie de elemente constitutive, care sunt considerate factori de influenţă mediaţi asupra profitului.

Relaţiile de dependenţă a profitului de cele două elemente ale sale sunt următoarele:

Volumul adaosului comercial depinde de volumul şi structura aprovizionărilor de la furnizori şi de cotele de adaos comercial pe grupe de mărfuri, el fiind produsul celor două elemente. Ambele sunt pentru întreprinzător mărimi variabile, influenţate de factori obiectivi şi subiectivi.

Volumul şi structura aprovizionărilor depind de volumul şi structura cererii populaţiei, respectiv a vînzărilor, care, la rîndul lor, sunt determinate de puterea de cumpărare a populaţiei, fiecare întreprinzător "acoperind" o parte a acestora, definită prin cota sa de piaţă. Ea poate fi sporită însă pe seama concurenţilor, prin cîştigarea unor noi segmente de consumatori, prin promovarea unor produse noi pe piaţă sau prin schimbarea însăşi a structurii cererii în favoarea produselor pe care o anumită firmă le comercializează. În condiţiile în care cotele de adaos comercial rămîn neschimbate, creşterea volumului aprovizionărilor duce la mărirea volumului adaosului comercial.

Cotele de adaos comercial se diferenţiază pe grupe de mărfuri în funcţie de mărimea cheltuielilor de circulaţie şi de prezenţa sau absenţa taxei pe valoarea adăugată. Volumul global al adaosului comercial creşte dacă structura aprovizionărilor se schimbă în favoarea mărfurilor cu adaos comercial mai mare.

Volumul veniturilor din adaosul comercial se poate stabili prin cotele respective şi în raport cu volumul vînzărilor, situaţie în care cotele de adaos comercial (a) se transformă în cote de rabat (r) şi se aplică asupra vînzărilor.

Transformarea lor se face potrivit relaţiilor:

r=(a/100)+(a*100) 

si

a=(r/100-r)*100

De exemplu, o cotă de adaos de 25% corespunde unei cote de rabat de 20%:

r = 25/100+25*100* = 20% şi invers

a = (20/100-20)*100 =25%

Deci, între adaos comercial şi rabat comercial nu este o diferenţă ca sumă, ci ca exprimare procentuală (cotă). Să considerăm următorul exemplu:

Volumul aprovizionărilor = 5 000 mii lei

Adaos comercial 25% = 1 250 mii lei

Volumul vînzărilor = 6 250 mii lei.

Aplicînd asupra volumului vînzărilor cota de adaos (25%) transformată în cotă de rabat (20%), se obţine aceeaşi sumă de 1 250 mii lei.

O asemenea transformare este utilă pentru estimarea rezultatelor financiare, firma comercială calculîndu-şi veniturile pe baza cotelor de adaos practicate în raport cu volumul vînzărilor prognozat şi nu cu cel al aprovizionărilor.

Cheltuielile de circulaţie sunt influenţate de volumul şi structura vînzărilor şi nivelul relativ al cheltuielilor pe grupe de mărfuri, volumul total al cheltuielilor fiind produsul dintre aceste două mărimi. Cheltuielile de circulaţie vor creşte, de exemplu, dacă structura vînzărilor se va schimba în favoarea mărfurilor care impun cheltuieli mai mari de comercializare.

Adaosul comercial şi cheltuielile de circulaţie se intercondiţionează ca factori de determinare a mărimii profitului. Cote de adaos comercial mai mari, care asigură şi venituri superioare, sunt specifice grupelor de mărfuri sau sunt practicate de societăţile comerciale care au şi cheltuieli mai mari. Totuşi această concordanţă nu este prezentă strict în toate situaţiile, astfel că decalajul dintre ele se răsfrînge direct asupra mărimii profitului. Elementul care tinde să menţină concordanţa este preţul de vînzare şi, implicit, concurenţa.

Pentru celelalte sectoare de activitate din comerţ, cum sunt producţia de bunuri şi servicii, achiziţionarea şi valorificarea de produse agricole şi altele, profitul provine din diferenţa dintre încasările la livrarea produselor şi serviciilor şi cheltuielile efectuate pentru producerea lor. Încasările sunt dependente de preţul pieţei la care se vînd produsele şi serviciile, dictat de concurenţă, iar cheltuielile de costurile de producţie, de tehnologiile aplicate şi de productivitatea muncii în fiecare unitate.

Alături de veniturile şi cheltuielile din activitatea de bază (rezultatele din exploatare), profitul este influenţat şi de veniturile şi cheltuielile financiare (rezultatul financiar) şi de veniturile şi cheltuielile excepţionale (rezultatul excepţional. Profitul creşte astfel în măsura în care societatea deţine titluri de plasament (acţiuni, obligaţiuni) la alte societăţi, care îi aduc dividende sau dobînzi, precum şi disponibilităţi din conturi bancare, care pe lîngă sporirea capacităţi de lichiditate îi aduc dobînzi. De asemenea, profitul este influenţat favorabil de lipsa debitorilor insolvabili, a pierderilor din creanţe, a amenzilor, penalizărilor şi despăgubirilor către terţi etc., care sunt rezultatul gospodăririi eficiente a patrimoniului şi desfăşurării unei activităţi în spiritul disciplinei financiare.

În afara profitului cîştigat prin iniţiativa proprie, în activitatea societăţii comerciale poate apărea şi un profit suplimentar, denumit profit primit, datorită unor condiţii favorabile în evaluarea activului şi pasivului bilanţului între începutul şi sfîrşitul anului. Unele componente ale acestuia îşi pot spori valoarea, ca de exemplu, acţiunile pe care le deţine o societate la o altă societate, schimbări favorabile în rata dobînzilor la creanţele deţinute, schimbări ale cursului leului faţă de valutele pe care societatea le deţine în cont.

De asemenea, pentru unele întreprinderi sau grupe de mărfuri, mărimea profitului rezultă din anumite reglementări ale preţurilor de către stat, din negocierea preţurilor între producători şi distribuitori, din reglementări de taxe vamale, subvenţii acordate de stat etc., fiind deci parţial legat de efortul întreprinderii. Acesta este denumit profitul admis şi face parte din pîrghiile de acţiune a statului în cadrul mecanismului pieţei.

Repartizarea profitului

Profitul, indiferent de forma în care este obţinut (cîştigat, primit sau admis), este considerat un rezultat al participării factorilor de producţie la activitatea economică şi un drept al acestora. Asupra lui grevează însă puternic obligaţiile către bugetul statului sau al organelor publice locale, sub forma impozitelor, astfel că în prosperitatea firmei şi în mărimea profitului sunt în egală măsură interesaţi salariaţii, proprietarii, managerii şi statul.

Cum prosperitatea unei firme depinde de investiţiile de capital, prima destinaţie a profitului o reprezintă formarea fondului de dezvoltare, pentru autofinanţarea investiţiilor şi a creşterii necesarului de mijloace circulante şi formarea fondului de rezervă (valori materiale) pentru prevenirea dezechilibrelor. Aceste fonduri micşorează în mod firesc beneficiile care revin proprietarilor factorilor de producţie, dar, prin scopul lor, devin premisa viitoarei creşteri superioare a activităţii economice.

Rolul autofinanţării în creşterea economică reiese şi din modul în care statul stimulează alocarea de către agenţii economici a unei părţi mai mari din profit pentru dezvoltare, prin impozitarea acestei părţi cu un procent mai mic decît pentru întregul profit sau chiar neimpozitarea profitului reinvestit.

Din profitul rămas se constituie o serie de fonduri pentru recompensarea factorilor de producţie participanţi la obţinerea lui. Astfel, pentru personalul comercial se constituie fondul de participare a salariaţilor la profit, fondul pentru acţiuni socio-culturale (construirea de locuinţe şi unităţi de deservire socială, organizarea de acţiuni culturale în favoarea salariaţilor etc.), fondul de premiere şi alte fonduri hotărîte de adunarea generală a acţionarilor. Regiile varsă diferenţa rămasă după formarea acestor fonduri la bugetul statului.

Societăţile comerciale pe acţiuni recompensează participarea capitalului la obţinerea profitului prin acordarea de dividende persoanelor, altor societăţi sau statului pentru acţiunile deţinute. Cota medie a dividendelor este foarte diferită de la o societate la alta. În ţările dezvoltate economic ea se situează de obicei în jurul ratei dobînzii. Ceea ce este însă la fel de importantă ca şi mărimea dividendelor este cotaţia la bursă a acţiunilor, a căror valoare creşte în funcţie de mărimea dividendului adus.

Dacă se mai adaugă la aceasta şi faptul că veniturile din dividende sunt impozabile, sunt explicabile practicile unor societăţi de a renunţa, cu acordul acţionarilor, la plata dividendelor, capitalizîndu-le, profitul superior obţinut pe această cale şi prosperitatea firmei ducînd la creşterea cursului acţiunilor şi a dividendelor în viitor. De asemenea se foloseşte procedeul de a distribui gratuit acţiuni în contul dividendelor, bineînţeles dacă cursul bursei este acoperitor pentru dividendul primit.

În afara dividendelor firmele practică şi alte forme de cointeresare a salariaţilor (inclusiv a managerilor) în rezultatele activităţii lor cum sunt: premiile, indemnizaţiile pentru membrii consiliilor de administraţie, distribuirea gratuită de acţiuni salariaţilor, asigurările pentru salariaţi etc.

Căile de sporire a eficienţei activităţii comerciale

Din însuşi conţinutul eficienţei economice rezultă că sporirea acesteia constă fie din maximizarea rezultatelor la un anumit efort economic, fie din minimizarea eforturilor, a cheltuielilor de resurse, pentru obţinerea unui rezultat. Conţinutul complex al activităţii comerciale şi aspectele variate pe care le ia eficienţa economică determină opţiuni ale conducerii pentru ambele posibilităţi din relaţia efort-rezultate.

O primă cale de sporire a eficienţei o constituie creşterea volumului vînzărilor (a activităţii economice), care conduce direct la mărirea profitului. Pentru a obţine însă o rată a rentabilităţii superioară trebuie ca ritmul de sporire a profitului să devanseze pe cel al vînzărilor. Creşterea volumului vînzărilor întîlneşte - cum este ştiut - restricţii, determinate de capacitatea pieţei şi de concurenţă, astfel că înfăptuirea ei depinde hotărîtor de adaptarea la cerinţele pieţei.

Pe de altă parte, la un anumit nivel al vînzărilor apare costul marginal sporit, ceea ce înseamnă că o unitate suplimentară de vînzări se realizează cu cheltuieli mai mari şi, ca atare, aduce un profit mai mic. Depăşirea acestui prag impune un efort de investiţii care influenţează profitul obţinut. Rezultă deci că sporirea vînzărilor în scopul creşterii eficienţei trebuie însoţită de o schimbare calitativă continuă a activităţii economice, care condiţionează însăşi posibilitatea creşterii ei cantitative.

Cea de-a doua cale de sporire a eficienţei o constituie minimizarea consumului de resurse la un anumit rezultat sau, altfel definită, raţionalizarea diferitelor categorii de cheltuieli. Termenul de raţionalizare semnifică situaţii în care şi o creştere a unei cheltuieli poate să aducă un efect superior, ceea ce-i conferă caracterul de eficacitate.

Principale căi de raţionalizare a cheltuielilor sunt următoarele:

Accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor conduce la micşorarea timpului în care mărfurile parcurg sfera circulaţiei, cu consecinţe asupra consumului de resurse în acest spaţiu şi timp. Cu cît se lărgeşte teritorial piaţa şi sporeşte numărul de participanţi la actele de schimb, distribuţia se amplifică, raţionalizarea ei fiind însă posibilă prin modernizarea proceselor de transport, depozitare, păstrare şi vînzare a mărfurilor. Desigur, perfecţionarea acestor procese se face cu cheltuieli mai mari, dar prin accelerarea vitezei de circulaţie ca efect al lor se măreşte numărul de circuite ale capitalului într-o perioadă dată şi, ca urmare, are loc creşterea masei profitului.

Creşterea productivităţii factorilor de producţie (număr de personal, suprafeţe comerciale, capital bănesc) are drept consecinţă, prin randamentul crescut al factorilor respectivi, micşorarea consumului acestora pe unitatea de rezultate. Diminuarea consumului de resurse nu trebuie înţeleasă ca o scădere absolută, fizică sau valorică a lor, ci una relativă, în raport cu activitatea economică. Mai mult, şi pentru comerţ se constată un randament de scară, concentrarea resurselor în unităţi mari dovedindu-se mai eficientă decît dispersarea lor în unităţi mici.

Sporirea randamentului factorilor de producţie este condiţionată de modernizarea bazei tehnico-materiale a comerţului, înţelegînd prin aceasta, într-o interpretare generală, sporirea funcţionalităţii sale, de la proiectarea depozitelor pînă la utilajele de expunere a mărfurilor în unităţile de vînzare.

Cum modernizarea este însoţită de investiţii de capital, diminuarea acestora poate fi realizată prin folosirea intensivă a bazei tehnico-materiale existente (obţinerea de rezultate mai mari cu aceleaşi fonduri), însoţită de procedee moderne de amenajare interioară şi de desfăşurare a activităţii unităţilor operative.

Creşterea eficienţei economice este şi rezultatul direct al perfecţionării sistemului de conducere economică, respectiv al procesului de luare a deciziilor cu privire la alocarea resurselor şi la organizarea activităţii economice. El presupune totodată folosirea largă a mijloacelor electronice de înregistrare şi prelucrare a informaţiilor ca o condiţie a analizei eficacităţii deciziilor ce se iau.

Eficienţa economică devine astfel, prin sfera largă a aspectelor care o definesc şi a măsurilor care determină creşterea ei, expresia calitativă a întregii circulaţii a mărfurilor şi un obiectiv fundamental de cercetare în teoria comerţului.