Caracteristicile calităţii produselor alimentare

Principalele proprietăţi ale mărfurilor alimentare

Calitatea produselor alimentare este conferită de ansamblul însuşirilor fizice, chimice, organoleptice, tehnologice şi proprii (intrinseci) ale produselor sau/şi dobândite prin procesele de prelucrare. Principalele proprietăţi ale mărfurilor alimentare sunt: organoleptice (psiho- senzoriale), fizice, chimice, tehnologice, biologice, estetice.

Proprietăţi psihosenzoriale

Proprietăţile psihosenzoriale sunt foarte importante pentru mărfurile alimentare având rol de influenţare a deciziei de acceptare (cumpărare) a produsului şi de declanşare a apetitului. Consumatorul acceptă sau respinge un produs alimentar în funcţie de caracteristicile senzoriale ale acestuia: aspect, miros, gust, consistenţă, culoare, apreciate prin intermediul organelor de simţ, care transmit informaţii sistemului nervos central, determinînd decizia.

Proprietăţile olfactive

Proprietăţile olfactive ale mărfurilor alimentare au o mare importanţă în reglarea echilibrului psiho-fiziologic al omului, influenţându-i comportamentul prin stimularea sau respingerea consumului anumitor produse.

Stimulii olfactivi sunt formaţi din moleculele substanţelor volatilizate, care sunt aspirate. Proprietăţile olfactive se datoresc grupelor osmofore existente în moleculele produselor, identificîndu-se peste 100 de componenţi care influenţează mirosul. Dintre aceştia amintim acidul formic şi acidul acetic (miros pătrunzător), alcoolul metilic (miros neplăcut), alcoolul etilic (miros slab dulceag), esterii (miros pronunţat de flori şi fructe), compuşii cetonici (participă la formarea aromei substanţelor mentolate), compuşii cu sulf (participă la formarea aromei unor legume cum sunt ceapa, usturoiul, hreanul etc.).

Proprietăţile gustative

Proprietăţile gustative sunt determinate de proprietăţile chimice ale alimentelor, respectiv de componentele acestora care au gust şi se pot dizolva. Gustul este o formă a sensibilităţii chimice, care serveşte la aprecierea şi selecţia produselor alimentare şi la crearea condiţiilor psiho-fiziologice favorabile ingerării lor. Produsele se împart în sapide, cele care au gust şi insipide, cele care nu au gust.

Gusturile se împart în patru senzaţii de bază: sărat, acru, dulce şi amar, provocate de substanţele pure şi senzaţii derivate (mixte) provocate de amestecul substanţelor pure.

• Gustul dulce pur, este conferit de: glucoză, galactoză, fructoză, lactoză şi zaharoză.
• Gustul sărat pur este conferit de clorura de sodiu. Celelalte substanţe sărate au şi un gust amărui sau acru.
• Gustul acru pur este dat de soluţiile acizilor acetic, tartric citric, malic şi depinde de prezenţa ionilor de hidrogen (pH).
• Gustul amar pur este propriu produselor care au gruparea nitro (-No₂), sărurilor de magneziu şi chininei.

Bulbii gustativi sunt situaţi pe diferite părţi ale limbii, fiecare recepţionînd un anumit gust: gustul amar se percepe mai intens la baza limbii, gustul dulce la vârful limbii, gustul sărat la vârful limbii şi pe părţile laterale, iar gustul acru se percepe mai bine cu partea mijlocie a limbii; de menţionat, că există şi zone de interferenţă.

Limitele absolute ale sensibilităţii gustative (stabilite de Sreiber) diferă la cele 4 gusturi. Astfel, concentraţiile minime şi maxime ale substanţelor, necesare receptorilor gustativi pentru perceperea senzaţiilor specifice, sunt:

• 0,1-20% pentru gustul dulce
• 0,05-10% pentru gustul sărat
• 0,0025 - 0,28% pentru gustul acru
• 0,0001 - 0,0007% pentru gustul amar

Aroma

Aroma este o caracteristică complexă gustativ-olfactivă, specifică produselor alimentare. Ea este o senzaţie generată de proprietăţile unor substanţe care stimulează unul sau ambele simţuri, pentru gust şi miros. Aroma este conferită de o substanţă chimică sau un amestec de substanţe naturale sau sintetice şi are rol în particularizarea unor produse alimentare. Pe lîngă componenţii cu gust şi miros, la formarea aromei participă şi proteinele, peptidele, lipidele etc.

Astfel, acidul glutamic, aminoacizii cu sulf, fosfopeptidele, acizii graşi cu greutate moleculară mică etc. participă la intensificarea aromei. Cunoaşterea aromei are o mare importanţă în alimentaţia publică, pentru îmbinarea componentelor care o generează şi crearea condiţiilor de formare a ei în procesele tehnologice.

Proprietăţile tactile

Sensibilitatea tactilă a pielii este datorată terminaţiilor nervoase libere şi constituie o cale importantă de obţinere a informaţiilor privind unele caracteristici de calitate ale produselor alimentare. Senzaţia tactilă este percepută după caz, prin intermediul pipăitului (palpării) sau prin masticaţie. Astfel:

• caracteristicile mecanice sunt apreciate prin noţiuni ca: fermitate (fragil, masticabil, moale, tare etc), gumozitate etc.;
• conţinutul de apă din produs se apreciază prin: uscat, umed, apos etc;
• conţinutul de grăsimi se apreciază ca: uleios, unsuros etc.

Sensibilitatea tactilă se perfecţionează prin exersare repetată, ajungîndu-se la aprecierea cu o anumită aproximaţie, a densităţii siropurilor, uleiurilor sau fineţii făinii etc.

Datorită importanţei fiziologice şi comerciale a acestor caracteristici, tehnicile de analiză senzorială a calităţii produselor s-au dezvoltat foarte mult, tinzînd a se constitui într-o disciplină de sine stătătoare, numită "senzorica".

Proprietăţi fizice

Forma şi dimensiunea

Forma şi dimensiunea produselor alimentare, ca şi defectele şi culoarea sunt factori legaţi de aspectul acestora şi care au o mare influenţă asupra primei impresii a consumatorului. Consideraţiile care ţin de aspect au utilitate şi în operaţiunile de calibrare şi clasare a unor produse (ouă, cereale, fructe etc.), contribuind la asigurarea uniformităţii şi facilitînd operaţiunile de vânzare-cumpărare.

În cazul produselor vegetale, forma produselor este caracteristică speciei şi soiului şi se apreciază prin măsurători sau vizual prin comparare cu elementul de referinţă. Prin intermediul formei ambalajelor pot fi transmise consumatorului anumite mesaje referitoare la caracteristicile produselor (ex: sticla de formă paralelipipedică utilizată pentru îmbutelierea apei plate).

Mărimea produselor se exprimă prin lungime, lăţime, diametru etc., în funcţie de specie, soi etc.; în mod uzual, după mărime, se deosebesc trei grupe de produse: mari, mijlocii şi mici.

De exemplu, merele din soiuri indigene au diametrul de 40-93 mm şi înălţimea de 40-80 mm, caisele au diametrul de 35-65 mm, morcovul 20-60 mm etc. De menţionat că mărimea nu este întotdeauna un indiciu de calitatea a produselor alimentare. Astfel, la castraveţi, morcovi, sfeclă, ridichi se apreciază exemplarele cu dimensiuni mijlocii.

Forma şi dimensiunile diferitelor produse sunt luate în considerare la calcularea spaţiului pentru transport şi depozitare.

Masa

Masa este una dintre cele mai importante caracteristici ale mărfurilor. În vorbirea curentă se utilizează frecvent expresia greutate, în locul noţiunii fizice de masă.

La mărfuri, semnificaţia masei variază în funcţie de context, şi anume:

Cantitatea de materie încorporată într-o anumită marfă, situaţie în care, masa are statut de factor cantitativ. Se exprimă în unităţi de masă (kg) şi se determină cu balanţa. Se înscrie în toate documentele care însoţesc marfa. Unele dintre aceste documente cuprind nu numai masa propriu-zisă a mărfii, respectiv masa netă, ci şi masa brută, adică marfa şi ambalajul.

Diferenţa dintre masa brută şi masa netă o reprezintă tara (daraua), adică masa ambalajului, recipientului, cutiei, vehiculului etc. în care se află marfa. Masa netă trebuie verificată de mai multe ori pe parcursul circulaţiei mărfurilor, deoarece, ca urmare a acţiunii anumitor factori, poate suferi modificări ce antrenează şi o serie de efecte economice.

În cazul produselor alimentare, masa este strîns corelată cu mărimea şi volumul spaţiilor lacunare (goale sau pline cu sucuri), conţinutul în apă, substanţă uscată etc. În cazul produselor vegetale de exemplu, ea depinde de specie, soi, condiţiile de vegetaţie etc. Astfel, la mere masa unui fruct este cuprinsă de regulă între 50-300 g, la caise între 15-56 g, la vinete 150-300 g, sfecla roşie 300-1000 g etc.

În cazul raportării la unitatea de volum, caracteristica se numeşte masă specifică sau densitate.

Capacitatea de sorbţie

Capacitatea de sorbţie reprezintă însuşirea unor produse alimentare (ex: fructe, seminţe etc.) de înglobare a vaporilor de apă, a gazelor şi a substanţelor dizolvate în masa lor. De aceea, la transportul produselor alimentare trebuie acordată o foarte mare atenţie evitării contactului cu gaze care pot imprima un miros neplăcut (carburant etc.).

Formele sorbţiei sunt :

• Absorbţia este proprietatea unui produs aflat în stare solidă sau lichidă (numit absorbant) de a reţine un fluid (numit absorbit) care a pătruns în toată masa sa.
• Adsorbţia este proprietatea unui produs aflat în stare solidă (numit adsorbant), de a reţine şi fixa o substanţă lichidă sau gazoasă (numită adsorbat) la suprafaţa sa; inversul adsorbţiei este desorbţia.
• Chemosorbţia este fenomenul de interacţiune chimică dintre vaporii şi gazele sorbite cu unele componente ale produselor; în cele mai multe cazuri fenomenul este ireversibil.

Capacitatea de sorbţie se exprimă prin higroscopicitate, umiditate, capacitatea de cedare a apei, capacitatea de îmbibare.

Higroscopicitatea este proprietatea mărfurilor de a face schimb de vapori de apă cu mediul înconjurător. Când aerul este umed şi fructele sau seminţele conţin puţină apă, acestea reţin vaporii de apă din aer pînă se ajunge la un echilibru de higroscopicitate (ex: seminţele cerealelor reţin mai multă apă decât cele ale plantelor oleaginoase).

Umiditatea exprimă conţinutul total de apă (în orice formă) al unui produs higroscopic, fiind o caracteristică definitorie pentru foarte multe mărfuri alimentare. Cunoaşterea acestui indice prezintă mare importanţă pentru produsele alimentare deoarece influenţează masa comercială, determină condiţiile de păstrare, influenţează determinările de laborator etc. Produsele higroscopice conţin în mod natural apă, motiv pentru care, în circulaţia mărfurilor s-a stabilit prin convenţie, o anumită cantitate de apă admisă, menţionată în standardele de produs şi denumită umiditate legală (ex. grîu 14%).

Valoarea umidităţii legale este avută în vedere în cazul tranzacţiilor comerciale, unde, după cum s-a menţionat anterior, este utilizată la corectarea masei comerciale.

Umiditatea produselor higroscopice este influenţată de temperatura şi umiditatea relativă a aerului.

Culoarea

Culoarea este o proprietate fizică importantă a produselor alimentare, fiind însă în acelaşi timp, în corelaţie şi cu caracteristicile estetice şi psihosenzoriale ale acestora.

În colorarea diferitelor produse vegetale sunt implicaţi pigmenţi clorofilieni (pentru culoarea verde), carotenoidici (galben portocaliu sau roşu), flavonici (culoarea galbenă), antocianici (violet, albastru, roşu). În general, culoarea produselor vegetale prezintă mare importanţă din punct de vedere tehnologic şi comercial, remarcându-se preferinţe pentru anumite culori.

Reacţiile diferite ale persoanei care percepe culoarea mărfurilor se explică printre altele, prin asociaţiile pe care omul în cauză, le face cu anumite stări, însuşiri, fenomene naturale etc. Aceste asociaţii sunt foarte importante în procesul de realizare a produselor, a ambalajelor, a materialelor de prezentare, deoarece, culoarea trebuie să se constituie într-un mesaj pe care produsul îl transmite cumpărătorului.

Mizînd pe acest aspect, specialiştii au convenit asupra unei cromatici a ambalajelor pentru fiecare categorie de produs. Aşa se face că de exemplu, albul este culoarea universală adoptată de către industria laptelui şi a produselor lactate. În limbaj cromatic, albul semnifică prospeţime, puritate, igienă iar asocierea lui cu roşu, care semnifică forţă şi dinamism, sugerează că laptele este un produs hrănitor, fortifiant.

Culoarea albastră, asociată culorii albe pe ambalajul produselor lactate transmite ideea de proaspăt, uşor, dietetic la care se asociază şi cea de siguranţă, încredere în produs şi implicit în firma producătoare. Culoarea galbenă simbolizează căldura soarelui, lanurile de grâu, motiv pentru care este frecvent folosită pe ambalajele destinate produselor de patiserie, panificaţie, cerealelor pentru micul dejun etc.

Culoarea maro un aliment bogat în elemente nutritive, un produs nerafinat. Roşul asociat cu galben-auriu, o combinaţie des întâlnită pe pachetele de cafea, sugerează un produs energizant, revitalizant. Galben auriu şi negru, folosite împreună, sugerează eleganţă şi rafinament, utilizarea lor fiind recomandată de regulă pentru ambalajul unui produs de lux.

Păstrarea caracteristicilor naturale ale produselor conservate este sugerată prin prezenţa pe ambalaj a culorii verzi, care evocă natura, vitalitatea. Efectul psihologic al verdelui este şi acela de încredere, satisfacţie, mulţumire.

Violet este considerată culoarea luxului, a misterului şi cu excepţia iaurturilor sau băuturilor cu fructe sau arome de fructe de pădure, se foloseşte mai rar pe ambalajele destinate produselor alimentare.

Din punct de vedere pur merceologic, cercetarea culorii urmăreşte:

• identificarea produselor alimentare
• stabilirea gradului de conformitate cu prevederile standardelor
• stabilirea gradului de impurificare
• stabilirea respectării procedurilor tehnologice (ex. coacere, prăjire etc.)
• stabilirea gradului de prospeţime, degradarea calitativă a produselor alimentare etc.

Indicele de refracţie

Indicele de refracţie este o constantă fizică proprie unor substanţe pure, în condiţii specifice de temperatură şi presiune. Această proprietate reflectă puritatea precum şi concentraţia. Acest indice este determinat de raportul dintre viteza luminii în primul mediu (vi) şi viteza luminii în al doilea mediu (v₂).

În merceologia produselor alimentare, determinarea indicelui de refracţie are drept scop aprecierea unor caracteristici de calitate cum sunt puritatea (pentru grăsimi, ulei, lapte, băuturi alcoolice etc.), concentraţia în zahăr (la sucuri, siropuri, marmelade etc.). Determinările de laborator se fac cu instrumente precise numite refractometre.

Căldura specifică

Căldura specifică reprezintă căldura absorbită sau cedată de unitatea de masă a unui produs (corp). Se exprimă prin cantitatea de căldură necesară unui gram dintr-un produs, pentru a-şi ridica temperatura cu 1^oC, fără a-şi modifica starea fizică sau chimică; unitatea de masură a căldurii este caloria.

Cunoaşterea acestei proprietăţi este foarte importantă pentru unele produse alimentare la operaţiunile de transport, păstrare, prerăcire, congelare, cunoscut fiind faptul că la temperatură ridicată activitatea metabolică este intensă şi deprecierea calităţii rapidă.

Punctul de congelare

Punctul de congelare este temperatura la care începe formarea cristalelor de gheaţă într-o soluţie apoasă. Produsele vegetale cu conţinut ridicat de apă (fructe, legume) au componentele chimice în stare de soluţie de diferite concentraţii sau în stare de geluri cu diferite structuri. La scăderea temperaturii aceste produse îşi pierd elasticitatea şi apare o stare pronunţată de rigiditate caracteristică stării de îngheţ sau congelare. La fructe punctul de congelare variază între -0,7-6,9^oC, iar la legume între -0,3-3,6^oC .

Pentru produsele alimentare se mai apreciază şi alte prorprietăţi fizice precum duritatea (pentru aprecierea consistenţei legumelor şi fructelor), vâscozitatea produselor alimentare lichide (ex: pentru ulei) etc.

Proprietăţi chimice

Proprietăţile chimice exprimă compoziţia şi structura chimică a mărfurilor precum şi comportarea acestora la acţiunea diferiţilor agenţi chimici. Cele mai importante aspecte vizează compoziţia chimică şi stabilitatea faţă de acţiunea agenţilor chimici.

Compoziţia chimică este o proprietate de bază a produselor alimentare. Studierea compoziţiei chimice presupune determinarea proporţiilor principalelor categorii de substanţe ce intră în alcătuirea unui produs: substanţe de bază, substanţe adăugate, impurităţi şi corpuri străine. Proporţiile acestora determină destinaţia produsului şi modul de comportare faţă de anumiţi factori ce acţionează asupra acestuia în timpul transportului, utilizării sau păstrării.

Datele referitoare la compoziţia chimică sunt prezentate de regulă pe etichetele ambalajelor.

Proprietăţile chimice se determină pe baza standardelor, prin metode de laborator.

Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici este proprietatea mărfurilor de a rezista sau nu la contactul cu diferite substanţe (acizi, săruri, oxigenul din aer etc.).

Un exemplu în acest sens îl constituie oxidarea, care apare în urma reacţiei chimice de combinare a oxigenului cu un element sau o substanţă din compoziţia produsului, sau prin legarea oxigenului de molecula acelei substanţe.

Lipidele (grăsimile) din produsele alimentare oxidează (râncezesc) foarte uşor în prezenţa oxigenului, dacă nu sunt respectate condiţiile de conservare, ambalare, transport şi depozitare specifice. În acest sens, umplerea completă a butoaielor cu ulei, ambalarea în vid sau în gaz inert (azot, bioxid de carbon) a produselor ce conţin grăsimi, dezaerarea conţinutului conservelor sterilizate, utilizarea substanţelor antioxidante (care fixează oxigenul rezidual) asigură o stabilitate mai mare unor grupe largi de mărfuri alimentare.

Proprietăţi tehnologice

Principalele proprietăţi tehnologice sunt:

• fermitatea structotexturală
• stabilitatea, starea de prospeţime şi sănătate
• gradul de maturare.

Stabilitatea produselor alimentare se referă la capacitatea acestora de păstrare în timp a caracteristicilor iniţiale (calitative şi cantitative) şi la rezistenţa lor la manipulare şi transport; deoarece toate produsele alimentare îşi modifică în timp caracteristicile iniţiale, în mod curent această proprietate este asociată noţiunii de perisabilitate. De exemplu, din acest punct de vedere legumele şi fructele se grupează în patru categorii:

• excesiv de perisabile: legumele cultivate pentru partea vegetativă (salată, pătrunjel frunze, mărar, leuştean etc.) şi fructe cu epiderma subţire şi intensitatea respiraţiei foarte ridicată (căpşuni, dude, zmeură, coacăze etc.);
• foarte perisabile: legume şi fructe cu epiderma subţire (ciuperci, castraveţi, ceapă verde, dovlecei, cireşe, vişine, caise, piersici etc.):
• perisabile: legume şi fructe rezistente la păstrare şi transport (conopidă, pepeni, vinete, mere, pere, struguri etc.);
• mai puţin perisabile: legume şi fructe cu o bună capacitate de menţinere a calităţii şi care de regulă se consumă mai mult iarna (ceapă, morcov, ridiche de iarnă, sfecla roşie, usturoi, unele soiuri de mere, pere, gutui etc.

Starea de prospeţime şi sănătate. În cazul produselor vegetale, prospeţimea se apreciază după turgescenţa produselor şi depinde de momentul recoltării şi de condiţiile de păstrare. Prezenţa pedunculului la unele fructe şi legume (căpşuni, vinete, pere, ardei etc.) constituie un indiciu de calitate, deoarece îndepărtarea lui cauzează lezarea pulpei.

Starea de sănătate se apreciază vizual sau cu aparatură de laborator urmărindu-se frecvenţa impurităţilor sau intensitatea atacului unor boli sau dăunători.

Gradul de maturitate la recoltarea produselor vegetale se apreciază după culoarea şi consistenţa pulpei, gustul şi aroma produsului, formă, mărime, greutate, pigmentaţie etc.

Proprietăţi biologice

Proprietăţile biologice se referă la conţinutul microbiologic al produselor alimentare şi la valoarea nutritivă a acestora.

Microbiologia materiilor prime principale are o influenţă determinantă asupra calităţii produselor finite. Un număr excesiv de micelii de mucegaiuri în fructele şi legumele destinate conservării sau congelării conduce la o calitate inferioară care se va regăsi în produsul finit.

De asemenea, prezenţa unui număr mare de microorganisme termorezistente în laptele crud conduce la obţinerea unui lapte pasteurizat neconform normelor bacteriene.

În marile întreprinderi producătoare de alimente se efectuează în mod curent examene microbiologice în laboratoare, iar calitatea materiei prime, a echipamentului şi a materialelor de ambalat este sistematic inspectată.

Pentru majoritatea produselor alimentare criteriile microbiologice sunt prevăzute în standardele specifice.

Valoarea nutritivă a produselor alimentare se apreciază din punctul de vedere al conţinutului în substanţe necesare organismului (substanţe nutritive sau trofice, trofine). După rolul lor metabolic acestea se împart în trei grupe:

• substanţe cu rol plastic, regeneratoare de celule şi ţesuturi (în special protidele);
• substanţe cu rol energetic, care prin oxidare în organism furnizează energia calorică necesară desfăşurării proceselor vitale şi cheltuielilor energetice ale organismului datorate prestării diverselor activităţi (în principal glucidele şi lipidele);
• substanţe cu rol catalitic, cum sunt vitaminele şi elementele minerale.

Prezentarea detaliată a acestor aspecte este făcută în capitolul destinat prezentării compoziţiei chimice a produselor alimentare.

Proprietăţi estetice

Proprietăţile estetice ale produselor alimentare vizează în mod special aspectul acestora, ca factor important în conturarea primei impresii a consumatorului faţă de produs. Mesajul estetic poate fi transmis cumpărătorului în mod direct de către produs (ex. secţiunea salamului cu şuncă, cu masline, brânza împletită etc.) sau indirect prin intermediul ambalajului. O contribuţie deosebită la conturarea aspectului estetic, atrăgător este conferită de către elemente estetice precum culoarea, forma, armonia produsului sau ambalajului etc.

Determinarea calităţii mărfurilor alimentare

În industria alimentară, cuantificarea caracteristicilor de calitate ale alimentelor este indispensabilă în aplicarea unui program de control a calităţii. Rezultatele evaluării senzoriale sunt corelate cu datele furnizate de către laboratoare şi obţinute în urma testelor de natură fizică, chimică, fizico-chimică, microanalitică şi histologică.

Metode fizice şi fizico-chimice

Examenele fizice măsoară anumite proprietăţi de natură fizică ale alimentelor precum: volumul, culoarea, temperatura, lungimea, capacitatea de reţinere a apei, textura, rezistenţa la tracţiune etc.

În practică pot fi întîlnite diverse alte metode fizice sau fizico-chimice utilizate pentru controlul calităţii produselor alimentare.

Progresele tehnologice permit cuantificarea proprietăţilor de textură ale alimentelor cu ajutorul texturometrului care este un dispozitiv ce simulează mişcarea dinţilor în timpul masticaţiei, furnizând astfel informaţii privind duritatea, consistenţa, elasticitatea etc.

Vâscozitatea unui lichid poate fi măsurată cu ajutorul vâscozimetrului prin determinarea vitezei de cădere a unei sfere de metal într-un lichid (ex. ulei).

Aciditatea activă se determină prin măsurarea pH-ului, prin metode colorimetrice şi electrometrice.

Comparatorul Lovibond are ca principiu de lucru compararea culorii sau nuanţelor acesteia pentru miere, bere sau extract de vanilie.

Spectrometrele se utilizează pentru dozarea nitriţilor reziduali în produse uscate, a concentraţiei de sare din alimente sau a cantităţilor de acid ascorbic sau de caroten din anumite produse alimentare.

Analiza fluorescentă este o metodă fizico-chimică utilizată pe scară tot mai largă. Astfel, în cazul determinărilor calitative, carnea şi extractele din carne capătă proprietăţi fluorescente în funcţie de specia de animale de la care provin (ţesutul muscular proaspăt de la bovine este roşu închis, catifelat; la ovine, cafeniu închis; la porcine, cafeniu deschis).

Metoda fluorescenţei este folosită şi pentru determinarea gradului de prospeţime a produselor alimentare. Astfel, pe parcursul perioadei de păstrare, peştele, ouăle, lactatele, cerealele şi produsele cerealiere îşi schimbă fluorescenţa. O altă aplicare a metodei este determinarea cantitativă a vitaminei E, a proteinelor.

Fotometria cu flacără este în mod curent folosită pentru dozarea potasiului (K) şi a sodiului (Na).

Cromatografia pe hârtie este utilizată pentru determinarea substanţelor complexe cum sunt: aminoacizii, acizii organici, vitamine, glucide, substanţe de adaos, precum şi pentru identificarea falsificărilor. Cromatografia în fază gazoasă se aplică în analizele de aromă şi în determinările de pesticide.

Metode chimice

Analizele chimice permit stabilirea naturii şi cantităţii diferitelor substanţe chimice prezente într-un aliment. Metodele utilizate în industria alimentară îşi găsesc utilitatea în situaţii precum:

• elaborarea şi aplicarea normelor de identitate şi de puritate
• identificarea anumitor substanţe din alimente
• constatarea modificărilor calitative survenite în tipul depozitării produselor
• ameliorarea sau controlul calităţii alimentelor brute sau prelucrate
• determinarea valorii nutritive a alimentelor în scopuri ştiinţifice, dietetice, tehnologice sau comerciale

Metode microbiologice

Examenele microbiologice reflectă "recensămintele" microbiologice, definite ca numărul de microorganisme viabile dintr-un eşantion dat. Prin standarde sunt fixate criterii microbiologice pentru unele produse:

• numărul total de spori termofili
• numărul de spori în caz de alterare fără bombaj
• bacterii producătoare de hidrogen sulfurat etc.

Alte determinări microbiologice cercetează prezenţa bacteriilor coliforme în laptele pasteurizat, verifică drojdiile şi mucegaiurile din unt, ouă, zahăr, siropuri etc.

Organizaţia Internaţioanlă de Standardizare (ISO) publică metodele internaţionale de analiză aprobate de către membrii în vederea asigurării calităţii produselor alimentare.

Metodele adoptate de către Comisia Codex Alimentarius (CCA) iau în considerare recomandările ISO precum şi altele dezvoltate de către Asociaţia Chimiştilor Analitici Oficiali (AOAC), Uniunea Internaţională a Chimiştilor din Chimia Pură şi Aplicată, Comisia Internaţioanlă a Specificaţiilor Microbiologice pentru Alimente (ICMSF) etc.