Echilibrul monetar şi inflaţia

În condiţiile cînd legătura între semnele valorice şi aur practic nu există, devine inevitabilă apariţia dereglărilor în funcţionarea legilor circulaţiei monetare. Devalorizarea banilor de hîrtie, datorată unei emisii băneşti excesive (drept urmare a ignorării legităţilor circulaţiei monetare), poartă denumirea de inflaţie. Provenienţa latină – inflaţio (umflare).

Drept simplificare este considerarea de inflaţie a orice creştere a preţurilor. În baza acestei simplificări se afla teoria cantitativă a banilor. Însă, inflaţia e un proces mult mai complicat, care implică nu numai schimbarea raportului între marfă şi preţuri. Nu fiecare ieftinire a banilor de hîrtie poartă caracter inflaţionist.

Ea poate fi determinată şi de alţi factori, cum ar fi, de exemplu - faza ciclică de creştere a economiei. În acest caz tot apare creşterea preţurilor. Însă ea este determinată de creşterea dimensiunilor de reproducere, reînnoirea capitalurilor productive şi nu de inflaţie.

Inflaţia – creşterea nivelului general al preţurilor, însoţită de reducerea puterii de cumpărare a banilor, care duce la supraîncarcarea canalelor de circulaţie cu sume excesive de bani de hîrtie neacoperiţi cu creşterea respectivă a masei mărfare. Cele din urmă duc la redistribuirea produsului intern brut.

Cazuri multiple de inflaţie au avut loc în secolele XVIII – XIX. În aceste cazuri inflaţia era periodică, fiind provocată de emisii excesive de bani de hîrtie pentru finanţarea războaielor. Inflaţie puternică a însoţit războiul de independenţă a SUA în anii 1775–1783; războiul civil în Franţa în anii 1861–1865; în Marea Britanie în anul 1797 în timpul războiului cu Franţa ş.a.m.d. În perioade scurte preţurile au crescut sute şi mii de ori, atingînd rate majore în Germania interbelică.

Pînă la prima criză mondială din anii 1929-1933 inflaţia se finaliza prin restabilirea standardului metalic, ce asigura stabilitatea relativă a preţurilor. Standardul aur–monedă, dominant în secolul XIX asigura stabilitatea preţurilor şi a circulaţiei monetare. În perioada interbelică el este înlocuit de circulaţia banilor de hîrtie. Au apărut premise pentru dezechilibrarea circulaţiei monetare, ieftinirii permanente a puterii de cumpărare a banilor. Pînă acest moment inflaţia avea un caracter provizoriu şi local; mai tîrziu – permanent şi global; devine cronică, dependentă de mai mulţi factori, inclusiv nemonetari.

Apare noţiunea de inflaţie nemascată (se manifestă prin creşterea preţurilor) şi de inflaţie mascată, care se manifestă prin reducerea ofertei de mărfuri sau/şi pierderea calităţii lor. În cazul inflaţiei mascate statul î-şi asumă controlul preţurilor. De aceea cererea ridicată determină apariţia decalajului între cerere şi ofertă; între preţul de echilibru şi cel administrativ. Preţul administrativ se plasează mai jos de preţul de echilibru, dispar stimulentele pentru sporirea calităţii şi ofertei mărfurilor. Drept consecinţă, apare deficitul relativ şi absolut.

Dinamica proceselor inflaţioniste parcurge cîteva etape, care diferă prin gradul manifestării inflaţiei:

1)  în prima etapă a inflaţiei rata ieftinirii banilor rămîne în urmă de rata creşterii masei monetare. Creşte cererea pentru mărfuri şi servicii. Cererea excesivă se manifestă prin creşterea preţurilor, care creează posibilităţi pentru obţinerea profiturilor exagerate. Producerea şi comerţul î-şi iau proporţii crescînde, dar concomitent descreşte cererea pentru credit şi se micşorează viteza de rotaţie a banilor. Creşterea masei monetare este economic justificată. Puterea banilor de cumpărare î-şi păstrează tendinţa de creştere. Emisiile suplimentare complet sau parţial sunt însuşite de sfera comercială, saturînd necesităţile pieţei în bani;

2) în a doua etapă rata inflaţiei depăşeşte rata creşterii masei monetare. Surplusul banilor emişi deja nu stimulează extinderea producerii şi a comerţului. Căderea puterii de cumpărare a banilor iniţiază o neîncredere faţa lor. Populaţia “fuge de bani”. “Banii ard mîinile”. Frica ieftinirii continuă a banilor impune posesorii de bani să le transforme cît mai repede în diferite bunuri materiale. Viteza rotaţiei banilor se măreşte; volumul producţiei descreşte, fapt ce determină diminuarea cererii pentru mijloacele de plată. Drept consecinţă rata devalorizării banilor depăşeşte viteza emisiei. Altă cauză a inflaţiei – creşterea cheltuielilor de producţiei în rezultatul creşterii salariilor, costului materiei prime, precum şi indicelui preţurilor în segmentele separate ale pieţei. În acest caz procesul inflaţionist poate fi lansat fără excesul cererii.

Indicile preţurilor şi rata ieftinirii banilor determină diferite tipuri ale inflaţiei.

În teoria monetară se determină:

• Inflaţia înceată (tîrîtă), indicele preţurilor nu depăşeşte 5-10% pe an;
• Inflaţia galopantă, indicile preţurilor constituie de la 10 pînă la 100% pe an;
• Hiperiflaţia, rata creşterii preţurilor depăşeşte 100% pe an;
•  Superhiperinflaţia, rata creşterii preţurilor depăşeşte 50% pe lună.

Menirea metodelor statistice de analiză nu se limitează numai la determinarea tipului inflaţiei. Mult mai important este determinarea factorilor determinanţi a inflaţiei şi pîrghiilor de stăpînire a ei.

Ţările dezvoltate consideră că inflaţia înceată nu numai nu este periculoasă, dar şi este o condiţie obligatorie, premisa extinderii producţiei.

Inflaţia poate să dăuneze orice ţară unde există relaţii marfă – bani. Profunzimea şi longitudinea proceselor inflaţioniste, efectul urmărilor sociale şi economice depind de starea economiei, nivelul de dezvoltare a relaţiilor marfă – bani.

Teoria inflaţiei

Republica Moldova, mergînd pe calea reformelor, a întîmpinat greutăţi de ordin economic şi tensiune socială şi politică. Criza economică s-a evidenţiat prin căderea bruscă a producţiei, rate înalte a şomajului şi ca urmare căderea nivelului de trai a păturilor largi a societăţii. În sfera relaţiilor creditar-băneşti el s-a manifestat într-o inflaţie profundă şi îndelungată.

Inflaţia ca proces social şi economic se manifestă prin supraîncărcare a canalelor de circulaţie monetară de bani devalorizaţi, creşterea preţurilor şi redistribuirea produsului naţional în favoarea statului, grupelor separate a populaţiei, care se îmbogăţesc din contul operaţiilor speculative pe pieţele mărfare şi băneşti.

Apariţia şi dezvoltarea proceselor inflaţioniste în economia naţională poate fi determinată precum de încălcarea legităţilor circulaţiei monetare, creşterea nejustificată a masei monetare în circulaţie(inflaţia cererii), aşa şi de creşterea preţurilor din cauza creşterii cheltuielilor de producţie.

Creşterea deficitului bugetar, datoriilor statului, expansiunea creditară a băncilor şi finanţarea forţată a investiţiilor în industria grea provoacă încălcarea legităţilor circulaţiei monetare şi inflaţiei cererii. Este posibilă şi apariţia inflaţiei prin import, cînd se procedează la emisia expansivă pentru cumpărarea valutelor străine.

Inflaţia cheltuielilor este determinată nu atît de factori băneşti, cît de cei de producţie, care determină creşterea preţurilor. De exemplu, căderea productivităţii muncii, producţiei, creşterea cheltuielilor pentru producţie fără creşterea concomitentă a productivităţii muncii.

În condiţiile inflaţiei banii se ieftinesc în raport cu marfă, aur, valută străină. Aşadar inflaţia se manifestă în domeniul circulaţiei marfar-băneşti. Însă cauzele ei primordiale se află în domeniul proceselor de reproducere. Starea circulaţiei monetare într-o economie poate fi considerată drept criteriu a eficienţei vieţii economice sociale şi politice. Din aceste motive economiştii demonstrează un interes sporit faţa problemelor circulaţiei monetare.

Actualmente există trei direcţii în teoria inflaţiei:

• teoria inflaţiei lui Keynes, determinată de cererea excesivă;
• monetaristă, teoria cantitativă;
• teoria cheltuielilor extraordinare.

Teoria inflaţiei lui Keynes, determinată de cererea excesivă. Adepţii acestei teorii (J.M.Keynes, B.Hunson) reiese din analiza veniturilor şi cheltuielilor ale agenţilor economici şi influenţei lor asupra creşterii cererii. Ei consideră, că mărirea cererii din partea statului şi oamenilor de afaceri aduce la creşterea producţiei şi ocupaţiei. În acelaşi timp creşterea cererii din partea populaţiei, în cazul cînd ea are un caracter neproductiv, conduce la inflaţie.

Ei recomandă să fie stimulate investiţiile statului şi cele private, concomitent limitînd fondurile de salarizare. În această concepţie, în conformitate cu Keynes, rolul activ îl are cererea “eficientă” de bani, care e capabilă să formeze masa monetară.

Keynes evidenţiază două tipuri de inflaţie:

• inflaţia parţială (moderată sau înceată), creşterea masei monetare în condiţiile şomajului, care nu prezintă pericol precum contribuie la atragerea şomerilor în cîmpul muncii şi puţin se reflectă în creşterea preţurilor;
• inflaţia reală (galopantă) – are loc cînd rata şomajului este egală cu zero. În acest caz creşterea masei monetare în întregime se reflectă în creşterea preţurilor de marfă şi servicii.

Reieşind din cele expuse în lucrarea sa “Teoria generală a şomajului, procentului şi banilor” (1936) Keynes recomanda evitarea reducerii salariilor “băneşti”, lezînd drepturile angajaţilor. Soluţia, în conformitate cu Keynes, constă în efectuarea unei “politici inflaţioniste monetare flexibile”, chemată să diminueze salariile reale.

În baza teoriei inflaţioniste lui Keynes a apărut aşa numita “curba lui Philips”, care reflecta relaţia inversă în formarea preţurilor şi a şomajului în Marea Britanie. Cercetătorul din Noua Zelandă, Philips, în baza analizei tendinţelor în economia Marei Britanii între 1861-1957 a ajuns la concluzia că cu ajutorul inflaţiei aproape 100 de ani s-a reuşit să confrunte căderea producţiei şi stimularea ocupaţiei forţei de muncă; iar stabilizarea preţurilor era însoţită de reducerea ratei ocupaţiei forţei de muncă şi activităţii economice.

În conformitate cu “curba lui Philips” au fost elaborate propuneri pentru stăpînirea inflaţiei, menţinînd-o la un nivel moderat. Însă crizele economice în anii 1974-1975 şi 1980-1982 au evidenţiat un fenomen nou – stagflaţia, care neagă “curba lui Philips”, precum în aceste perioade, perioadele de stagnare sau criză, ratele inflaţiei nu se micşorau, dar se măreau.

Concepţia monetaristă a inflaţiei

Adepţii acestei teorii (M.Fridmen) analizează inflaţia drept un fenomen monetar, rezultatul excesului banilor în circulaţie. Ei analizează corelarea indicilor masei monetare şi volumului real al PNB. Monetariştii contrează metodele de reglare aciclice, propagate de noii Keynesişti. Ei analizează ciclele industriale ca schimb al diferitor faze – inflaţie(creştere) şi deflaţie(criză). Concluzia generală fiind: precum inflaţia susţine creşterea producţiei, ea trebuieşte menţinută la rate moderate.

Teoria inflaţiei, iniţiate de cheltuieli excesive de producţie (J.M.Keynes, W.Thorry, P.Kuen). Această teorie explică creşterea preţurilor prin creşterea cheltuielilor de producţiei. Ea este strîns legată cu concepţia lui Keynes, care considera că dacă prima fază a inflaţiei(parţială) reprezintă inflaţia cererii, atunci faza a doua inflaţia(reală) – rezultatul inflaţiei cheltuielilor de producţie. Conform acestei teorii inflaţia este sensibilă doar la mărirea cheltuielilor ce ţin de salarizare.

Ea serveşte drept baza teoriei spiralei inflaţioniste “salariile – preţurile”, care este susţinută de majoritatea economiştilor contemporani. Teoria menţionată este drept bază a politicilor antiinflaţioniste ce promovează “stabilizarea” salariilor şi restricţionarea veniturilor populaţiei. Concluzia finală constă în afirmaţia că rata creşterii salariilor nu trebuie să depăşească rata productivităţii muncii. În caz contrar va fi iniţiată lansarea spiralei inflaţioniste.

Experienţele istorice ne demonstrează că statul poate să emite şi să lanseze în circulaţie orice cantitate a banilor e hîrtie. Însă din acest moment influenţa statului asupra circuitului bănesc se termină. Puterea reală de cumpărare a banilor de hîrtie se determină de condiţiile economice a pieţei şi legităţile economice. Dacă nu se ţine cont de menţionatele legităţi banii se devalorizează în raport cu marfă, aur şi valută străină.

În ţările dezvoltate, datorînd luptei concurenţiale între producători de mărfuri – inflaţia cheltuielilor creează condiţii pentru combaterea ei însuşi. Subaprecierea acestui fapt în Moldova a subminat eficienţa politicii antiinflaţioniste statale, limitînd ultima la reducerea cererii, ce este factorul monetar al inflaţiei.

Inflaţia se reflectă în toate domeniile activităţii sociale şi economice ale societăţii. Aşa cum moneda naţională nu-şi execută, sau nu pe deplin î-şi execută funcţiile ea este substituită de valuta străină, marfă, diferite surogate monetare – fapt ce dăunează economia naţională:

• Este frînată dezvoltarea relaţiilor financiare şi de credit;
• Capitalul părăseşte sfera producerii şi se plasează preponderent în circulaţia (comercializarea) mărfurilor;
• Statul pierde eficienţa controlului asupra fluxurilor monetare;
• Povara principală cazînd pe umerii păturilor largi a populaţiei, – creşte tensiunea socială.

Reducerea cererii din partea populaţiei induce căderea continuă a producerii, urmată de toate consecinţele sociale şi economice. Aşadar, sarcina primordială în politica economică a guvernului Republicii Moldova este nu numai restabilirea veniturilor populaţiei, dar şi depăşirea nivelului lor din perioada anticipată a crizei – ce-i posibil de obţinut numai prin creştere economică.

Metoda radicală de stabilizare a circulaţiei monetare este reforma monetară. Însă efectuare unei reforme eficiente necesită crearea unor condiţii de ordin economic şi social. Programul reformei monetare, esenţa ei este determinată de specificul procesului inflaţionist şi condiţiile concrete de delimitare a circulaţiei băneşti în ţară.

Sunt cunoscute cîteva tipuri de reformă monetară:

• Nulificare – presupune introducerea unei unităţi noi de monedă, care va înlocui complect moneda veche puternic devalorizată;
• Restaurare – restabilirea standardului de aur a valorii monedei;
• Devalvare – reducere oficială a standardului de aur a valorii monedei sau a ratei de schimb valutar;
• Denominare – mărirea proporţională a scalei preţurilor prin “radierea zerurilor”.

 

Pentru stabilizarea circulaţiei băneşti, reducerea nivelului tensiunii sociale şi economice sunt posibile întreprinderea diferitor acţiuni. Republica Moldova, în primul rînd, sa promovat politica monetară şi creditară deflaţionistă axată pe reducerea relativă a masei monetare în circulaţie. Consecinţele aferente acestei politici sunt – căderea drastică a producerii şi creşterea ratei şomajului.

Mai putem menţiona următoarele politici:

• Politica veniturilor – controlul concomitent al nivelului preţurilor şi salariilor. Limitarea ratei de creştere a salariilor cu rata de creştere a productivităţii muncii.
• Politica indexării – compensarea pierderilor populaţiei în urma devalorizării banilor. Pentru a avea efect trebuie coordonată în timp cu creşterea respectivă a preţurilor.
• Politica stimulării extinderii producerii şi creşterii economiilor populaţiei.

Inflaţia la etapa contemporană este un proces polifactorial. Apariţia şi dezvoltarea ei este determinată de intercalarea şi interacţiunea a diferitori factori, care acţionează cum în sfera producerii şi comercializării aşa şi în circulatia monetara. În dependenţă de natura şi caracterul lor factorii inflaţionişti se divizează în monetare şi nemonetare.

Printre cei mai importanţi factori nemonetari putem menţiona factorii structurali şi formarea preţurilor de către stat şi în condiţiile de monopol.

Printre factorii structurali ai inflaţiei putem menţiona:

• Discordanţa între structura investiţiilor şi cererii solvabile, ce creează în consecinţă depăşirea cererii asupra ofertei, dezechilibrării circulaţiei băneşti ca urmare a creşterii preţurilor;
• Folosirea parţială a potenţialului de producere, insuficienţa resurselor de investiţie şi termenul mare de implementare a investiţiilor capitale;
• Dezechilibrarea cererii şi ofertei drept consecinţă a susţinerii cererii prin mărirea masei monetare în circulaţie.

Metodele principale de formare a preţurilor în condiţii de monopol sunt:

• Coordonare a preţurilor între monopoliile de frunte. Principiul “liderismul în formarea preţului” constă în faptul, că antreprenorii se orientează la preţurile stabilite de monopolul-lider. Convenţiile de cartel, negocierile deschise sau voalate vizavi de strategia preţurilor între monopoluri creează fundamentul pentru majorarea preţului. Corporaţiile transnaţionale ce promovează politica unică în formarea preţului la nivelul economiei mondiale, agravează procesele inflaţioniste, încercînd concomitent să niveleze preţurile mondiale orientîndu-se spre limita de sus;
• Concurenţa ce nu ţine de formare a preţurilor. Ca consecinţă schimbării asortimentului şi calităţii producţiei, condiţiilor comercializării, influenţei cererii prin intermediul publicităţii induce la creşterea cheltuielilor ce sunt incluse în preţ. Monopolurile creează condiţii suplimentare pentru majorarea preţurilor datorită metodelor defalcărilor accelerate de amortisment, cheltuielilor pentru majorarea remunerării muncii, reducerea producerii în serii, etc.

Un rol important în dezvoltarea proceselor inflaţioniste, în paralel cu monopolurile îi aparţine statului. Reglementarea economiei de către stat are drept scop diminuarea crizelor ciclice ale supraproducerii şi asigurarea creşterii economice. Prin implicarea sa în procesele economice statul tinde să înlăture disproporţiile create de situaţiile de crize. Emisia banilor era stopată în perioadele de criză de băncile centrale din motivul evitării intensificării excesive a proceselor de creditare.

În continuare, dificultăţile economice erau depăşite prin intermediul finanţării din contul deficitului bugetar. Deficitul bugetului de stat se măreşte proporţional cu nivelul implicării statului în procesele economice.

Reglementarea de stat a economiei, deseori, iniţiază activizarea factorilor băneşti a inflaţiei, şi anume:

• Criza sistemei finanţelor publice. Deficitul bugetar apare cînd necesarul cheltuielilor depăşeşte veniturile acumulate. Sumele prevalării cheltuielilor asupra veniturilor (deficitul bugetar) sunt finanţate din împrumuturile băncii centrale. Utilizarea acestor împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar duce la mărirea masei monetare în circulaţie şi, respectiv, la creşterea preşurilor;
• Expansia creditară – mărirea volumului creditării în forma bănească scriptuală, ce creează baza creşterii emisiei banilor creditări şi cererii solvabile;

Influenţa inflaţiei asupra economiei naţionale poartă un caracter contradictoriu. Pe de o parte, inflaţia moderată duce la creşterea cererii solvabilă, ce la rîndul său stimulează dezvoltarea proceselor de producere. Pe de altă parte, inflaţia în creştere duce la micşorarea consumului şi a economiilor, reducerea investiţiilor şi exporturilor, mărirea importurilor, creşterea deficitului balanţei de plăţi.

În rezultatul inflaţiei se redistribue venitul naţional în favoarea păturilor cu veniturile înalte şi în detrementul restului populaţiei. Cel mai mare pericol inflaţia prezintă pentru persoanele cu veniturile fixe, creditorilor şi populaţiei, ce deţine economiile (primordial în cash).