Creditul public şi datoria publică

Creditul public reprezintă suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un agent economic oarecare. Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau lung şi este purtător de dobândă. Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un an).

După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă.

Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public

Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa resurselor financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu cheltuielile acesteia. Scopul creditului public este de a complini resursele publice ale unei autorităţi date. Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii executive sau, cel mai adesea, statul. Întrucât practica financiară este dominată de creditul preluat de stat, ne vom referi în continuare la acest credit, ca formă tipică a creditului public, formă care este denumită împrumut de stat.

Împrumutul de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe perioade subanuale (zile sau luni) sau pe total an, poate suferi de insuficienţa veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua. De aici necesitatea unui împrumut, fie din nevoia de trezorerie (acoperirea unor cheltuieli pe termen scurt), fie din nevoia de echilibrare a bugetului (acoperirea deficitului anual).

Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale altor agenţi economici. Contractarea se poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituţii financiare care gestionează plasarea împrumutului.

Principalele condiţii pentru acordarea creditului sunt:

• garanţia
• rata dobânzii
• termenul de rambursare

În cazul în care creditul este acordat din surse ale populaţiei sau ale altor agenţi economici, cu excepţia Băncii Centrale, masa monetară nu creşte, deoarece sursa de finanţare o reprezintă disponibilităţile băneşti ale acestora. În cazul în care creditorul este Banca Centrală, este posibilă creşterea masei monetare pe seama emisiunii suplimentare de monedă.

Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu statut de titluri financiare:

• poliţe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri de impozite şi certificate de trezorerie în cazul creditelor din nevoi de trezorerie sau obligaţiuni de stat, titluri de rentă sau titluri de rentă perpetuă în cazul creditelor de echilibrare a bugetului;
• primele trei sunt înscrisuri privind creditul pe termen scurt şi atestă, de regulă, un credit pe piaţa internă;
• ultimele sunt înscrisuri privind credite pe termen lung şi atestă un credit ce poate fi preluat fie pe piaţa internă, fie pe piaţa externă.

Toate aceste titluri pot fi sau nu tranzacţionabile pe piaţa de capital, în raport cu faptul că preluarea creditului s-a făcut dintr-un cerc larg, respectiv restrâns de creditori, sau că piaţa de capital iniţiază sau nu tranzacţii cu astfel de titluri. Uneori, bonurile de tazaur pot fi cu putere circulatorie, adică pot participa la circuitul obişnuit al numerarului; în acest caz ele funcţionează ca bani de hârtie.

Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului bugetar anual prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele avantaje: operativitatea (deoarece evită un proces legislativ de regulă de lungă durată, strict obligatoriu în cazul impozitelor), evitarea nemulţumirii sociale (deoarece, fără excepţie, creşterea fiscalităţii este o decizie guvernamentală total neagreată nici de populaţie, nici de întreprinzători) şi diminuarea relativă în timp a efortului fiscal (deoarece acţionează efectele inflaţiei, în măsura în care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai acopere integral rata inflaţiei).

Aceste avantaje au însă un cost reprezentând dezavantajul apelului la împrumut, cost format din cheltuielile de lansare (publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda, prima de rambursare ş.a. În cazul în care împrumutul (include şi cheltuielile aferente lui) are ca destinaţie acţiuni de tip investiţii economice, rambursarea se poate face din venitul net adus de acestea, ceea ce nu generează cheltuieli bugetare suplimentare la datele de scadenţă. De obicei, însă, destinaţia împrumutului nu este de natura investiţiilor, aşa încât rambursarea lui determină cheltuieli care sunt acoperite din sursele fiscale curente ale anilor de rambursare; or, aceasta înseamnă că, de fapt, împrumuturile bugetare de echilibrare sunt impozite anticipate.

În calitatea lor de impozite anticipate, împrumuturile de stat se deosebesc de impozitele curente prin următoarele caracteristici:

• au caracter contractual, similar oricărui împrumut, adică reprezintă din punct de vedere juridic o înţelegere între două părţi (stat şi creditorii săi); aceasta exclude caracterul obligatoriu al impozitelor curente, înlocuit cu alternativa facultativităţii, întrucât posibilii creditori pot să nu accepte (individual sau toţi) condiţiile de preluare a împrumutului, aşa cum au fost ele anunţate de Ministerul Finanţelor; practica financiară a înregistrat însă şi cazuri de împrumuturi de stat obligatorii; pe de altă parte, statul, spre deosebire de alţi debitori, nu acordă garanţii materiale, adică împrumuturile de stat, faţă de celelalte categorii de împrumuturi, nu au clauză de ipotecă, gaj etc.;
• au caracter rambursabil, similar oricărui împrumut, dar total nespecific pentru impozite; acest caracter se păstrează inclusiv în cazul împrumuturilor zise perpetue (rente viagere), deoarece rambursarea acestora se face totuşi, chiar dacă discret şi fără o scadenţă anterior anunţată;
• asigură contraprestaţie, lucru total nespecific impozitelor; această contraprestaţie ia, cel mai frecvent, forma dobânzii, a primei de rambursare şi a emiterii sub valoarea nominală (sub pari); unele din aceste avantaje materiale, pe care statul le anunţă creditorilor la lansarea împrumutului, pot fi retrase pe parcurs, ca de exemplu diminuarea dobânzii prin conversiunea datoriei publice.

Elementele tehnice ale împrumutului de stat

Împrumuturile de stat prezintă mai multe elemente tehnice, din care unele sunt de identificare, altele de caracterizare valorică şi temporală, altele privesc rambursarea, diferite avantaje ş.a.

Unele dintre aceste elemente interesează mai ales pe emitent, în vederea ţinerii evidenţei împrumutului (numărul de titluri emise, înscrierea lor, seriile rămase pe piaţă, seriile retrase prin trageri la sorţi periodice) sau a evaluării eficienţei împrumutului (suma mobilizată în urma emisiunii, cheltuielile de emisiune - tipărire, publicitate, plasare -, costul total al împrumutului, cheltuielile de rambursare ş.a.).

Alte elemente interesează nu numai pe emitent, ci şi, în mare măsură, pe eventualii creditori şi la acestea ne vom referi în continuare.

Înscrisul, adică actul/documentul ce atestă că posesorul său este creditor pentru emitent, se prezintă ca o hârtie tipărită faţă-verso, având menţionate denumirea împrumutului, valoarea nominală, seria, emitentul şi diferite semne (culori, arabescuri, figuri, desene etc.) cu rol de securizare, pentru evitarea/îngreunarea comiterii de falsuri. Pe verso sunt, de obicei, menţionate extrase din regulamentul emisiunii, avantajele conferite debitorilor, scadenţa ş.a.

Înscrisul are un „corp” (cel descris mai sus) şi un „carnet de cupoane”. Cupoanele reprezintă mici piese de hârtie, cam de mărimea unor mărci poştale, legate între ele şi de corpul înscrisului în maniera în care sunt prinse timbrele într-o coală filatelică.

Cuponul este un înscris cu elemente de securizare, pe care este menţionată scadenţa la care este încasabilă dobânda aferentă titlului respectiv pentru o perioadă determinată. Dacă dobânda este plătită anual, atunci în carnetul de cupoane va exista câte un cupon pentru fiecare an din durata împrumutului. Dobânda anuală poate fi plătită semestrial sau trimestrial, în care caz numărul cupoanelor este câte două, respectiv câte patru pentru fiecare an din durata împrumutului. La fiecare scadenţă de dobândă, posesorul detaşează cuponul din „carnet”, îl prezintă casieriei plătitoare şi încasează în schimbul său dobânda aferentă. Având valoare, reprezentată prin dobânda de încasat, cuponul este şi el un titlu de valoare şi poate circula separat de titlul de care a fost ataşat.

Un împrumut poate fi lansat fără sau cu emitere de înscrisuri. În primul caz cercul creditorilor este foarte limitat, iar raportul de creditare este atestat prin creanţe de cont. În al doilea caz cercul creditorilor este foarte larg şi înscrisul are rolul unui contract de creditare: posesorul lui este creditor, iar emitentul menţionat pe înscris este debitor pentru valoarea nominală a înscrisului.

Cele mai uzuale înscrisuri sunt prezentate în continuare

Bonurile de tezaur pot avea sau nu putere circulatorie. În primul caz ele circulă ca şi banii de hârtie. În al doilea caz pot fi negociabile la bursă, în măsura în care piaţa este suficient de susţinută; de asemenea, pot fi lombardate (în toate cazurile în care nu se pot negocia la bursă), adică vândute înainte de termen acelor bănci care fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă respectivelor bonuri de tezaur sub forma taxei de lombard (similară taxei de scont).

Poliţele de tezaur sunt supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate înainte de termen acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă poliţelor de tezaur sub forma taxei de scont.

Certificatele de trezorerie nu au putere circulatorie şi, de regulă, nici piaţă secundară. Ele sunt preschimbate în numerar la scadenţă, plus dobânda aferentă.

Certificatele sau bonurile de impozite sunt înscrisuri cu care statul îşi plăteşte furnizorii, nu sunt purtătoare de dobândă şi pot fi utilizate de posesori pentru plata impozitelor către stat.

Obligaţiunile sunt înscrisuri cu piaţă secundară, adică negociabile la bursă. Similar, titlurile cu rentă perpetuă, care, de altfel, sunt retrase din circuitul economic de către stat prin achiziţionarea lor la bursă, la preţul pieţei.

Denumirea împrumutului este un element de identificare ce permite individualizarea titlurilor pe pieţele financiare primară şi secundară. Identificarea se face de regulă fie prin destinaţia împrumutului, fie prin anul emisiunii, fie prin rata dobânzii, fie prin forma pe care o îmbracă venitul conferit cumpărătorilor de titluri, fie prin denumirea autorităţii locale emitente sau printr-o combinare a unor astfel de elemente de identificare.

Valoarea nominală reprezintă suma care este înscrisă pe titlul aparţinător unei emisiuni şi care se exprimă în unităţi monetare naţionale (în cazul unor emisiuni lansate pe piaţa internă) sau într-o unitate monetară străină (în cazul emisiunilor lansate pe piaţa internaţională de capital). Valoarea nominală este standardizată în cupiuri, adică un număr standard de unităţi monetare. De pildă, la împrumuturile pe termen scurt practicate de Ministerul Finanţelor al României, pe piaţa internă, în anii 1998-2003, s-a folosit la început o cupiură mică de 1 000 000 lei, apoi s-au mai introdus cupiuri de 5 000 000 lei şi de 10 000 000 lei, apoi cupiuri de 50 000 000 lei.

Valoarea nominală este valoarea de referinţă la care se calculează dobânda anuală ce îi revine posesorului unui titlu, după relaţia:

D = dn ∗VN (1.3)

unde:

D = dobânda anuală aferentă unui titlu

dn = rata nominală a dobânzii

VN = valoarea nominală a titlului.

De multe ori emitentul nu comunică rata dobânzii cu care este lansat împrumutul, ci cuantumul anual al acesteia, caz în care rata dobânzii se calculează pe baza relaţiei (113).

Valoarea nominală este, totodată, valoarea de referinţă pentru rambursarea împrumutului. Dacă nu există nici o altă specificaţie, la scadenţă emitentul răscumpără titlurile la valoarea lor nominală. De asemenea, este valoarea de referinţă pentru calculul cursului de bursă.

Valoarea efectivă sau valoarea de piaţă este suma de bani cu care se poate procura de pe piaţă, la un moment dat, un titlu aparţinător unei emisiuni. În cazul în care momentul ales este chiar cel al lansării pe piaţă, valoarea efectivă se numeşte valoare de emisiune sau preţ de emisiune.

Valoarea de piaţă, precum şi forma ei particulară de preţ de emisiune, poate fi peste, la sau sub valoarea nominală. În funcţie de acest raport de ordine între valoarea nominală şi preţul de emisiune, se numeşte emisiunea lansată supra, al sau sub pari. Aceste calificative se păstrează şi în legătură cu nivelul înregistrat la un moment dat de curs, spunându-se despre titluri că sunt supra, al sau sub pari.

Cursul este numărul de unităţi monetare cu care se pot cumpăra la un moment dat o sută de unităţi monetare din valoarea nominală a unui titlu aparţinător unei emisiuni, aşa încât:

c = (VP/VN) * 100 (2.4)

unde:

c = cursul curent al unui titlu,

VP = valoarea de piaţă a titlului.

Pentru a crea o atractivitate mai mare unui împrumut preconizat a se lansa, de regulă, emitentul stabileşte un curs sub pari la lansare şi al pari la rambursare sau al pari la lansare şi supra pari la rambursare.

Evoluţia cursului este în funcţie de un complex de factori conjuncturali sau nu, interni şi externi, obiectivi şi subiectivi, economici, politici şi sociali etc. Factorii cu impact direct sunt raportul cerere/ofertă pe piaţa de capital, rata dobânzii pe piaţa monetară şi avantajele oferite de debitor (peste rata dobânzii).

Cursul obligaţiunii se stabileşte pentru titlul „nud”, adică distinct de valoarea la zi a cuponului de la proxima scadenţă. Acest procedeu este determinat tocmai de faptul că şi cuponul poate fi negociat separat, adică la fel ca un titlu de valoare distinct. Valoarea la zi a cuponului (vzc) se determină pe baza duratei posesiei lui de către vânzător (t) şi a lungimii scadenţei (z):

vzc = D * (t/z)(3.1)

Durata t reprezintă numărul de zile scurse de la ultima scadenţă până la data vânzării cuponului, iar z reprezintă numărul de zile între ultima scadenţă şi proxima: 181 sau 182 de zile (scadenţa de 30 iunie, după cum anul este bisect sau nu), 184 de zile (scadenţa semestrială de la 31 decembrie) şi 365 de zile sau 366 de zile (scadenţa anuală la 31 decembrie).

Această valoare se poate exprima procentual în raport cu valoarea nominală a obligaţiunii:

vzc% = (vzc/VN) *100 (3.2)

În cazul în care, între două scadenţe, se vinde o obligaţiune inclusiv cuponul de la proxima scadenţă, cursul de vânzare se determină după relaţia:

c′ = c + vzc% (3.3)

Termenul de rambursare este scadenţa, data la care împrumutul trebuie rambursat. Termenul poate fi precizat (sub un an - termen scurt, de regulă 3 sau 6 luni; între unul şi cinci ani - termen mediu; peste cinci ani - termen lung) sau neprecizat (cazul titlurilor cu rentă perpetuă).

Termenele medii şi lungi sunt folosite, de regulă, pentru acoperirea deficitelor bugetare cronice sau pentru finanţarea unor investiţii. Termenele scurte sunt folosite pentru acoperirea unor „goluri de casă” temporare sau a unor cheltuieli neprevăzute.Venitul asigurat de titlu este venitul ce revine posesorului unui titlu pe perioada deţinerii acestuia. Din punct de vedere al sursei acestuia, venitul poate fi intrinsec şi conjunctural.

Venitul intrinsec este cel pe care îl produce împrumutul sub forma dobânzii şi a primei de rambursare, considerate la rândul lor, distinct, ca elemente tehnice ale împrumutului.

În forma la care ne-am referit mai sus (relaţia (1)) dobânda este nominală şi este legată de sau defineşte rata nominală a dobânzii. Posesorul de titlu referă însă dobânda pe care o încasează nu la valoarea nominală a titlului, ci la efortul efectiv pe care l-a făcut el pentru a cumpăra titlul, adică la valoarea de achiziţie, la valoarea de piaţă a titlului în momentul cumpărării lui. Apare astfel rata efectivă a dobânzilor:

de = D/VP (4.1)

din care, dacă ţinem seama de relaţiile (113) şi (114), obţinem:

de = dn/c (4.2)

In legătură cu rata dobanzii, posesorul poate calcula şi o rată reală a dobanzii, adică o rată a dobanzii corelată cu deflatorul (indicele) preţurilor:

Venitul sub forma dobânzii poate fi distribuit în trei modalităţi:

• plata în numerar la scadenţă, pe baza detaşării din „carnete” a cupoanelor aferente respectivei scadenţe;
• atribuirea dobânzii doar unora din obligaţiunile emise, prin tragerea la sorţi a seriilor obligaţiunilor câştigătoare;
• în acest caz, dobânda aferentă împrumutului, la data unei scadenţe de plată a acesteia, se partiţionează într-un număr de câştiguri; obligaţiunile câştigătoare sunt retrase din circulaţie odată cu înmânarea câştigului;
• mixt, când o parte din dobândă se plăteşte în numerar, iar o altă parte sub formă de câştiguri.

Venitul conjunctural este rezultatul obţinut de posesorul unui titlu din variaţia cursului acestuia între momentul achiziţiei şi un moment ulterior, arbitrar ales, de regulă momentul în care se decide vânzarea titlului. Acest rezultat poate fi pozitiv sau negativ, după cum cursul a urcat sau a scăzut. Posesorul titlului poate calcula astfel produsul anual efectiv al investiţiei (plasamentului său), corectând dobânda încasată pe cupon cu acest venit conjunctural:

sau, ţinând seama de (113) şi (114):

unde:

cv = cursul titlului în momentul vânzării,

ca = cursul titlului în momentul achiziţiei.

Observaţie: În calculul produsului anual efectiv se presupune că posesia obligaţiunii a încetat în chiar ziua următoare celei de scadenţă anuală. În cazul altor zile de vânzare, în calculul dobânzii se ţine seama de relaţia (3).

Prima de rambursare este plusul de valoare oferit creditorului de către debitor la momentul rambursării împrumutului şi care, de regulă, este anunţat încă din perioada campaniei publicitare anterioare lansării împrumutului (vezi şi observaţiile făcute mai sus, la „curs”, în legătură cu creşterea atractivităţii împrumutului):

pr = VR −VE , cu VR > VE, (7)

unde:

pr = prima de răscumpărare,

VR = valoarea de răscumpărare,

VE = valoarea de emisiune.

Emitentul-stat conferă şi alte avantaje plasatorilor în împrumuturile sale,

cum sunt:

• scutirea de taxe şi impozite a veniturilor realizate din împrumuturile publice;
• scutirea de taxe şi impozite a tranzacţiilor la bursă cu efecte ale acestor împrumuturi ;
• plata impozitelor cu titluri de stat evaluate la valoarea nominală şi nu mai târziu de scadenţa finală a împrumutului;
• exonerarea efectelor publice de la execuţia financiară silită;
• garantarea împotriva variaţiilor puterii de cumpărare a monedei naţionale prin: stabililrea unei dobânzi nominale care să fie real pozitivă pe tot parcursul împrumutului, exprimarea împrumutului într-o unitate monetară mai stabilă sau într-o unitate de calcul (de exemplu, dreptul special de tragere calculat de FMI sau Banca Mondială pe baza unui „Coş” valutar reprezentativ şi stabil) indexarea împrumutului pe baza unui indice de preţ.

Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat

Aceste operaţiuni sunt legate de plasare, de modificarea unora din elementele tehnice ale împrumutului ulterior lansării lui şi de rambursare.

Plasarea împrumutului presupune vânzarea titlurilor şi încasarea contravalorii vânzării, care va reprezenta suma colectată ca împrumut de către emitent. Aceasta nu coincide, de regulă, cu valoarea nominală totală a emisiunii, fie din cauza preţului de emisiune sub pari, fie datorită cheltuielilor legate de emisiune (tipărire, publicitate, plata intermediarilor etc.). Cum, de regulă, emitentul urmăreşte colectarea unei anumite valori, el va lansa un împrumut mai mare, suficient pentru ca suma netă colectată să fie, minimum, la nivelul celei avute în vedere.

Subscripţia publică este forma de plasare organizată şi gestionată de Ministerul Finanţelor sau de către o instituţie publică autorizată în acest sens, de guvern sau de însuşi Ministerul Finanţelor. Acoperirea cheltuielilor ocazionate de vânzarea titlurilor şi colectarea sumelor se face printr-un comision acordat instituţiei organizatoare a plasării. Plasatorii de capital subscriu la insituţia organizatoare, respectiv la agenţii ei colectori. Plata valorii titlurilor subscrise şi intrarea în posesia lor se face ulterior, cu un decalaj în timp, necesar pentru corelarea volumului subscrierii cu volumul împrumutului lansat.

În cazul în care subscrierea depăşeşte volumul împrumutului, se calculează un coeficient de vărsământ:

cv = VTE/VS (8)

unde:

cv = cota de vărsământ,

VTE = valoarea totală de emisiune a împrumutului,

VS = valoarea subscrierilor.

Valoarea subscrierii fiecărui plasator de capital se va corecta cu coeficientul de vărsământ, astfel încât el va cumpăra obligaţiuni la nivelul valorii VS * cv, rotunjită eventual conform cupiurilor practicate în respectivul împrumut.

Există şi practica atribuirii către fiecare agent plasator al instituţiei organizatoare a unui anumit plafon de împrumut (un anumit număr de obligaţiuni), urmând ca el să le vândă după regula „primul venit - primul servit”.

Plasarea prin consorţii (sindicate) bancare presupune organizarea şi gestionarea plasării de către un grup de bănci. Aceasta se poate face:

• în comision, similară subscripţiei publice, care nu angajează răspunderea băncilor pentru obligaţiunile nevândute;
• prin cumpărare, în care grupul de bănci cumpără întreaga emisiune la un curs convenabil emitentului şi o plasează la cursuri formate pe piaţă; acoperirea cheltuielilor făcute de bănci pentru plasare, ca şi câştigul lor, provine din diferenţa de curs între cursul pieţei şi cel de preluare de la emitent.

Plasarea prin bursă este adecvată situaţiilor în care bursa este activă şi se vădeşte cel mai puţin costisitor. Emisiunea este înregistrată la bursă, similar emisiunilor oricăror altor titluri de valoare şi se negociază prin agenţii de bursă în sesiuni speciale dedicate efectelor financiare generale.

Conversiunea este o operaţiune vizând modificarea ratei dobânzii la un împrumut public, datorată diminuării dobânzii curente sub nivelul celei practicate la respectivul împrumut. Aceasta înseamnă că statul găseşte acum pe piaţă surse de creditare mai ieftine decât cele pe care le-a găsit la momentul plasării împrumutului. Conversiunea presupune înlocuirea titlurilor emise în trecut (titluri vechi) cu alte tiluri pentru care dobânda este corelată cu cea a pieţei, adică mai mică (titluri noi).

Conversiunea forţată presupune înlocuirea titlurilor vechi cu altele noi, într-un interval de timp anunţat. După încheierea acestuia, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea. Acest lucru este posibil deoarece statul nu este un agent economic oarecare, ci unul care are şi putere politică şi forţă de coerciţiune.

Conversiunea facultativă presupune înlocuirea titlurilor vechi cu altele noi prin preschimbare benevolă de către posesorii celor vechi; titlurile vechi nu-şi pierd valabilitatea; titlurile noi pot fi procurate fie la schimb cu cele vechi, fie prin cumpărare.

Conversiunea prin rambursare anticipată presupune înlocuirea titlurilor vechi cu unele noi cu opţiunea pentru posesorii de titluri vechi de a şi le preschimba sau de a solicita răscumpărarea lor.

De regulă, conversiunea afectează negativ imaginea de debitor a statului şi îi înrăutăţeşte piaţa pentru eventuale lansări de împrumuturi.

Arozarea este o operaţiune inversă conversiunii şi este practicată atunci când, datorită creşterii ratei dobânzii pe pieţele monetară şi de capital sau altor fenomene conjuncturale, cursul bursier al obligaţiunilor de stat scade dramatic, generând repercusiuni negative pentru debitorul-stat. Pentru a reface această imagine se pot lansa noi înscrisuri cu dobânda majorată, care să le înlocuiască pe cele vechi. În măsura în care statul dispune de resurse financiare, poate proceda la retragerea împrumutului vechi prin cumpărarea la bursă a titlurilor acestuia (operaţiune avantajoasă, având în vedere cursul lor scăzut) şi lansarea unui nou împrumut cu condiţii atractive.

Consolidarea este o operaţiune vizând modificarea termenului de rambursare a unui împrumut şi se practică în legătură cu împrumuturile pe termen scurt sau mediu care sunt transformate în împrumuturi pe termen lung sau fără termen. Procedeul este aplicat în cazul în care titlurile pe termen scurt se apropie de scadenţă, iar statul nu dispune de resurse financiare pentru a răscumpăra respectivele titluri. La scadenţă statul va oferi titluri de rentă sau titluri de rentă perpetuă cu aceeaşi valoare ca şi cele pe termen scurt, dar cu o majorare de dobândă, majorare determinată de faptul că, pentru termene mai lungi, dobânda este mai mare, fenomen normal al pieţelor monetare şi de capital.

Rambursarea împrumuturilor de stat este operaţiunea de răscumpărare a titlurilor emise anterior pentru un astfel de împrumut. Sursele de rambursare sunt: cheltuielile anume prevăzute în buget pentru aceasta, respectiv veniturile bugetare ale anilor din perioada de scadenţă; excedentele bugetare; fondurile speciale de amortizare constituite în mod expres în gestiunea instituţiei specializate pentru rambursarea unor împrumuturi publice (casa de amortizare a împrumuturilor publice).

Rambursarea prin bursă se poate practica pentru orice fel de împrumut ale cărui titluri sunt cotate la bursă. Decizia este luată de către guvern, care stabileşte şi sursa din care se va face răscumpărarea. Pentru împrumuturile cu termen, acesta trebuie respectat, astfel că răscumpărările se fac anticipat scadenţei, cu excepţia cazurilor în care se optează pentru consolidare sau pentru alte soluţii mai dure (arierate financiare, reeşalonare, repudiere). Pentru împrumuturile fără termen, răscumpărarea este facultativă, obligatorie fiind doar plata dobânzilor la scadenţe.

Rambursarea cu scadenţă unică se practică pentru împrumuturile pe termen scurt şi presupune răscumpărarea tuturor titlurilor la scadenţa menţionată, cu plata inclusiv a dobînzii. Are dezavantajul că pune în circulaţie, „instantaneu”, o mare masă de numerar care poate afecta stabilitatea pieţei.

Rambursarea prin anuităţi se practică în cazul unor împrumuturi cu sferă limitată de creditori şi constă în calculul sumei anuale de plată în contul împrumutului pe baza procedeelor de actualizare. Anuitatea este suma reprezentând amortizarea împrumutului (plata unei rate din creditul preluat) plus dobânda aferentă. Anuitatea se poate calcula ca plată eşalonată imediată sau amânată (există o „perioadă de graţie” în care nu se fac rambursări în contul datoriei, dar dobânda se acumulează), anticipată (plata la începutul anului) sau posticipată (plata la finele anului), în tranşe egale (anuitate constantă pe toată perioada împrumutului) sau crescătoare sau descrescătoare.

Rambursarea prin tragere la sorţi se practică în cazul unor împrumuturi cu sferă largă de creditori şi constă în răscumpărarea periodică a unor titluri prin tragerea la sorţi a seriilor acestora. Numărul de titluri trase la sorţi se stabileşte la o valoare însumată a lor, concurentă cu amortizarea anuală, de regulă stabilită anterior, prin regulamentul împrumutului în cauză. Amortizarea poate fi egală pe tot parcursul împrumutului sau crescătoare (în cazul anuităţilor constante) sau de altă natură stabilită prin menţionatul regulament.

În cazuri de excepţie, statul nu mai are în vedere rambursarea datoriei, ci amânarea sau stingerea ei fortuită sau forţată. Sunt cunoscute în acest sens următoarele formule:

• arieratele financiare, adică amânarea sine die a rambursării datorită unor împrejurări excepţionale (conflict armat, criză economică prelungită, catastrofe naturale);
• reeşalonarea, adică reaşezarea termenelor de plată şi a cuantumului rambursărilor, uneori inclusiv a dobânzilor, ca rezultat al consecinţelor unor împrejurări excepţionale;
• stingerea prin inflaţie, adică diminuarea relativă a plăţilor angajate anterior unui proces inflaţionist puternic şi de durată sau unei hiperinflaţii; diminuarea ar putea fi atât de puternică, în contextul unei masive creşteri a masei monetare, încât plata datoriei să se poată face în termenii ei nominali fără nici un fel de efort;
• repudierea, adică negarea/nerecunoaşterea unui împrumut angajat de stat anterior şi care intervine în cazul schimbărilor de regim politic.

Datoria publică

Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează totalitatea obligaţiilor financiare asumate de stat faţă de creditorii interni şi externi.

Cuantificarea îndatorării statului pe piaţa internă sau externă se realizează prin indicatorul grad de îndatorare care se calculează ca raport între soldul datoriei publice (SDP) şi produsul intern brut (PIB) = (SDP/ PIB)*100

Acesta este un indicator important în funcţie de care se realizează analizele financiare pe categorii de state ţinând seama de gradul de dezvoltare economică.

Plăţile efectuate de un stat într-un an privind rambursarea datoriei publice, reprezentând ratele scadente, dobânzile, comisioanele şi celelalte cheltuieli aferente constituie serviciul datoriei externe(SDE).

Principalii indicatori de evaluare a efortului financiar realizat de stat privind datoria publică sunt:

• mărimea absolută a datoriei publice(DP) exprimată fie în monedă naţională, fie într-o valută de circulaţie internaţională;
• serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe locuitor = SDP/Nr loc * 100
• raportul dintre serviciul datoriei externe şi totalul cheltuielilor publice(CP)= (SDP/CP)*100;
• ponderea datoriei externe în produsul intern brut = (SDP/ PIB)*100;
• ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în produsul intern brut = (dobandă/ PIB)*100
• raportul dintre dobânzile şi totalul cheltuielilor publice = (dobandă /CP)*100

Datoria publică se structurează şi se gestionează în funcţie de cele două componenete ale sale:

• datoria publică internă( DPI )
• datoria publică externă(DPE )

DP = DPI + DPE

În funcţie de gradul de dezvoltare economică a statelor structura datoriei publice diferă de la o ţară la alta astfel:

• în ţările dezvoltate ponderea datoriei publice interne în totalul datorieie publice este mai mare decât ponderea datoriei publice externe;
• în ţările în curs de dezvoltare situaţia este inversă, aceste ţări împrumutându-se într-o măsură mai mare din exterior.

Datoria externă totală are următoarele componente:

• datorie pe termen scurt;
• datorie pe termen lung;
• credite de la FMI.

Din punct de vedere al debitorului, datoria pe termen lung se clasifică astfel:

• datorie privată negarantată;
• datorie publică;
• datorie garantată de stat.

Un prim indicator utilizat în analiza datoriei externe este datoria externă totală exprimată într-o valută de largă circulaţie. Ceilalţi indicatori semnificativi utilizaţi în practica financiară internaţională sunt următorii:

• ponderea datoriei externe în produsul intern brut = (DPE/PIB)*100
• ponderea datoriei externe în exporturile de bunuri şi servicii (VE) =(DPE/ VE)*100
• aportul dintre datoria externă şi cheltuielile publice (CP)= (DPE/ CP))*100

Povara datoriei externe precum şi efortul financiar reclamat de aceasta se poate exprima pe baza indicatorilor:

• serviciul datoriei externe(SDE) format din ratele scadente precum şi cheltuielile aferente împrumuturilor externe;
• ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut = (SDE/ PIB)*100
• raportul dintre serviciul datoriei externe şi volumul exporturilor de SDE bunuri şi servicii == (SDE/ VE)*100
• ponderea serviciului datoriei externe în cheltuieli publice: = (SDE/ CP)*100
• ponderea dobânzilor aferente datoriei externe în produsul intern brut: =(dobandă/ PIB)*100
• ponderea dobânzilor în volumul exporturilor de bunuri şi servicii: dobândă = (dobandă/ VE)*100