Relaţii financiare

Activitatea societăţii omeneşti se infăţişează ca un complex de acţiuni şi relaţii pe care le promovează participanţii, adică subiecţii acestei activităţi, respectiv indivizii, grupurile de indivizi sau instituţiile ce-i reprezintă in ansamblul lor sau pe comunităţi definite după diferite criterii.

Această activitate se concretizează in procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de artă sau ştiinţifice etc.) şi in fluxuri de transfer exprimand, in general, dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface nevoile de consum, de a-şi asigura şi imbunătăţi existenţa.

Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace pe care iniţiatorul acestui proces le foloseşte in scopul elaborării, construirii obiectului (bun, serviciu, informaţie) pe care el şi-a propus să-l obţină. Mijloacele se pot afla in patrimoniul subiectului sau, de cele mai multe ori, trebuie constituite pe seama unui flux de transfer. Obiectul fluxului de transfer il formează chiar bunurile, serviciile, informaţiile etc. pe care le-au construit subiecţii activităţii sociale.

Atat aceste obiecte, cat şi mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atat fizic, material, cat şi valoric, băneşte. Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a „emancipat”, s-a individualizat pe măsura evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţii de un anumit tip, numite relaţii băneşti, in sfera cărora se includ şi relaţiile financiare. Procesul de „emancipare” a acţionat şi in legătură cu relaţiile financiare, care au devenit obiect de studiu distinct, concretizat in ştiinţa finanţelor, componentă a grupului de ştiinţe cunoscute sub numele de ştiinţe economice.

Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic pentru indeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.

Relaţii financiare

Iniţiatorul unui proces formativ dispune, numai ca excepţie, in forma lor fizică, materială, de toate mijloacele necesare derulării respectivului proces. Cel mai adesea dispune doar parţial sau deloc de mijloacele necesare in chiar forma fizică, materială cerută in mod expres de procesul respectiv. De pildă, un fermiernu dispune, cel mai adesea, de graul necesar pentru sămanţă, chiar dacă el a produs grau şi inainte.

Boabele pentru sămanţă trebuie să aibă anumite calităţi şi să fie tratate intr-un anumit fel pentru a răspunde exigenţelor unei anumite utilizări. De aceea, fermierul trebuie să-şi procure astfel de boabe, trebuie să-şi constituie acest mijloc necesar derulării activităţii sale.

In relativ numeroase cazuri, iniţiatorul dispune doar de mijloace băneşti sau (li se mai spune in mod curent) financiare, cu care el işi poate constitui, in baza unui flux de transfer, mijloacele in forma fizică de care are nevoie. O astfel de constituire de mijloace generează intre parteneri relaţii băneşti.

In majoritatea cazurilor, iniţiatorul dispune doar parţial de mijloace, atat in forma lor materială expres necesară, cat şi băneşti. El are insă o experienţă şi are voinţa de a incepe un proces formativ. In astfel de cazuri, parteneriatul său cu alţi agenţi economici include şi completarea mijloacelor băneşti insuficiente. O astfel de constituire de mijloace generează intre parteneri relaţii financiare, in sfera cărora se includ şi cele generate de raporturile cu statul.

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, relaţii reprezentand transferuri monetare, in dublu sens, intre buget şi firme sau intre firme.

Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare, deoarece relaţiile băneşti presupun contraprestaţia, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare sau o bază legală generatoare şi nu au neapărat sau de regulă un caracter de continuitate. De exemplu, achiziţionarea de către o antrepriză de construcţii a unei cantităţi de ciment contra cost plătibil pe loc arată existenţa contraprestaţiei (care in acest caz este directă şi imediată), considerată de ambii parteneri echivalentă, deoarece „afacerea” nu s-ar mai fi făcut dacă unul din ei avea rezerve.

Vanzarea se poate face sau nu pe baza unui contract („instrumental legal”), dar este prea puţin probabil ca ea să fi fost generată de legislaţia curentă: constituţie, cod civil, o lege ordinară, o hotărare de guvern etc. De asemenea, nimic nu indreptăţeşte vreuna din părţi (cumpărător, vanzător) să pretindă sau să spere ca un astfel de aranjament să devină perpetuu sau măcar să se repete.

Caracteristicile relaţiilor financiare sunt:

Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice.

Apartenenţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este determinată de faptul că sunt suportul bănesc al unor raporturi intre proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura acestuia. De exemplu, firma A achită la finele lunii consumul de energie electrică. O astfel de relaţie are de regulă caracter de continuitate. Consumul s-a făcut treptat, dar permanent, iar achitarea contravalorii sale se face ulterior, ceea ce presupune generarea unei obligaţii a firmei A către furnizorul de energie, adică o obligaţie care nu se stinge imediat.

Pe de altă parte, cei doi parteneri sunt subiecţi de drept distincţi, in baza autonomiei lor economice, exprimată prin proprietatea fiecăruia asupra propriului patrimoniu, proprietate recunoscută şi garantată de către stat.

In sfarşit, plata efectuată de firma A modifică volumul şi/sau structura patrimoniului fiecăruia dintre parteneri. In ce-l priveşte pe A, se produce o modificare de structură a patrimoniului: se reduc mijloacele băneşti disponibile, dar se măreşte corespunzător valoarea produselor finite sau a producţiei in curs de fabricaţie; adică in componenţa activelor circulante, rămase la acelaşi volum, se micşorează componenta „mijloace băneşti” şi se măreşte componenta „stocuri”.

In ce-l priveşte pe furnizorul de energie, patrimoniul său creşte cu profitul inclus in tariful energiei şi se produce şi o modificare de structură deoarece componenta „rezultate” se măreşte, crescand ponderea ei in total patrimoniu (volumul celorlalte componente ale patrimoniului nu s-a modificat).

Relaţiile financiare au loc organizat

Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate.

Cand bugetul de stat este parte, atunci legea stabileşte: obligativitatea, cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie. De exemplu, legea privind impozitul pe profil stabileşte că toţi agenţii economici care obţin profit din activitatea pe care o desfăşoară sunt obligaţi să plătească un impozit de 25%, efectuand vărsăminte lunare cu regularizări trimestriale şi anuale.

Cand bugetul de stat nu este parte, atunci legea precizează doar cadrul şi condiţiile creerii obligaţiei, urmand ca partenerii să stabilească cuantumul şi termenul, in acest context definit de lege. De exemplu, Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi reglementările Băncii Naţionale a Romaniei privind instrumentele de credit stabilesc posibilitatea creditului intre parteneri de afaceri cu specific nonfinanciar (creditul comercial) şi instrumentul legal care il consfinţeşte (cambia); rămane insă la latitudinea celor doi parteneri folosirea sau nu a acestei posibilităţi şi, in caz că da, condiţiile exprese specifice care vor fi menţionate in cambie.

Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv.

Această caracteristică exprimă faptul că, odată transferul financiar efectuat, modificarea de structură a patrimoniului este, in principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma transferată nu se mai poate reintoarce la partea care a efectuat transferul. De exemplu, dacă se măreşte capitalul social al unei firme pe seama fondului său de rezervă, noua structură a capitalului propriu nu se va mai reface, decat ca excepţie, şi numai in timp, prin vărsăminte periodice din profit in fondul de rezervă, care, treptat, va putea ajunge din nou la ponderea pe care o avea in momentul transferului presupus mai sus.

Pe de altă parte, plata de către un contribuabil a impozitului prevăzut de lege este definitivă, in sensul că respectiva sumă nu mai poate fi returnată plătitorului. Legea prevede excepţiile şi modalităţile de returnare. De pildă, Legea nr. 130/1992 privind taxa pe valoarea adăugată stabileşte in ce condiţii aceasta poate fi returnată sau recuperată parţial, cand şi cum se face returnarea/recuperarea in numerar sau in contul unei obligaţii de plată viitoare.

Relaţiile financiare presupun, in principiu, transferuri băneşti fără contraprestaţie directă şi imediată şi fără titlu rambursabil.

Această caracteristică presupune că cel ce transferă nu poate pretinde contraprestaţii directe şi imediate şi nici restituirea sumelor. In exemplul despre creditul comercial este evident că firma A nu poate pretinde restituirea contravalorii energiei electrice consumate, dar nici furnizorul de energie nu poate pretinde contraprestaţie (plată) imediată. Legea prevede unele excepţii legate in principal de nerespectarea condiţiilor convenite in contractul (efectiv sau virtual) de livrare, de exemplu „viciile ascunse” ş.a. In mod similar, firma A nu poate pretinde nici restituirea dobanzii presupuse, eventual, de creditul comercial in cauză.

In cazul plăţii impozitelor, ca şi in cazul operaţiunilor de asigurare există contraprestaţii cu caracter indirect şi mijlocit (condiţionat), prevăzute fie intr-un context legal mai general, fie printr-un contract expres intervenit intre părţi.

Plătitorii de impozite creează statului resurse financiare cu care acesta işi indeplineşte funcţiile sale. In virtutea acestui fapt, ca şi a inţelesului şi obiectivului funcţiei sociale a statului, de exemplu, ei pot pretinde, in măsura in care indeplinesc unele condiţii, să beneficieze de invăţămant general gratuit pentru copiii lor sau de alte servicii sociale gratuite presupuse de funcţiile statului.

In cazul operaţiunilor de asigurare, intre părţi se incheie un contract care prevede obligaţiile acestora, iar pentru asigurator condiţiile in care se naşte obligaţia lui de a plăti asiguratului anumite sume de bani. Contraprestaţia plătibilă de asigurator este condiţionată de producerea riscului menţionat in contractul de asigurare, dar nu este condiţionată de numărul de rate de asigurare plătite sau de ponderea sumei acestora in valoarea estimată a riscului produs.

Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare in cadrul lor ca autoritate publică sau nu. De pildă, o societate comercială cu capital de stat este parte intr-un credit comercial şi intr-un contract de asigurare. Relaţiile financiare născute in acest caz fac obiectul finanţelor private, intrucat statul apare aici ca un agent economic oarecare. In acelaşi mod sunt tratate şi relaţiile financiare ce apar in legătură cu proprietatea publică a statului şi cu proprietatea sa privată.

Finanţele publice

Componenta publică a finanţelor are in vedere:

• procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, in calitatea sa de autoritate publică;
• folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (parghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-sociale.

Finanţele publice sunt definite in legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale centrale şi locale, adică in legătură cu existenţa şi funcţionarea instituţiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub forma resurselor care generează creanţe (drepturi de incasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligaţii (datorii care trebuie plătite).

Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect al dreptului constituţional şi al dreptului administrativ.

Legea stabileşte:

• caracterul obligatoriu al resurselor şi cheltuielilor;
• caracterul nerambursabil al constituirii resurselor;
• că vărsămintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip contraprestaţie directă şi imediată;
• metodologia derulării relaţiilor intre buget şi particulari, intre entităţi publice sau intre acestea şi cele private;
• atribuţiile şi obligaţiile celor ce manuiesc bani publici;
• caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform acestor relaţii;
• obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de către administraţia de stat (centrală şi locală);
• metodologia gestiunii fondurilor publice.

Finanţele publice indeplinesc trei funcţii principale, şi anume: funcţia de alocare (fiscală), funcţia de stabilizare (extrafiscală) şi funcţia de redistribuire (socială).

Funcţia de alocare, numită şi funcţie fiscală sau funcţie de repartiţie, are ca obiect formarea şi mişcarea fluxurilor financiare, adică formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute in acesta.

Formarea veniturilor se face, potrivit legii, prin contribuţia asociaţiilor cu scop lucrativ, ca şi a persoanelor fizice sau juridice, chiar dacă ele nu desfăşoară activitate cu un astfel de scop. Obligaţiile contribuabililor sunt stabilite prin legi specifice (legea impozitului pe profit, legea privind taxa pe valoarea adăugată, legea impozitelor şi taxelor locale etc.).

Totodată, legea bugetului, adoptată anual de parlament, menţionează in detaliu baza legală ce fundamentează veniturile publice incluse in buget in anul respectiv. In veniturile bugetului figurează atat venituri fiscale (impozite, taxe, taxe vamale şi alte venituri aferente), cat şi venituri nefiscale (amenzi, penalizări, dobanzi, chirii, venituri din concesiuni şi vanzări, venituri din activităţile economice ale sectorului de stat etc.).

Utilizarea veniturilor, respectiv efectuarea cheltuielilor, se bazează pe norme de cheltuieli şi pe proceduri (metodologii) de cheltuială, toate stabilite prin lege, care, de asemenea, stipulează responsabilităţi, atribuţii şi competenţe legate de acestea. Utilizarea veniturilor şi, implicit, efectuarea cheltuielilor presupun: inventarierea nevoilor, cuantificarea lor, ierarhizarea, eşalonarea in timp.

Inventarierea nevoilor se face pornind de la funcţiile statului (internă, externă, de apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului in activitatea socială in general. Gradualitatea intervenţiei este deosebit de nuanţată in spaţiu (spaţiu geografic şi spaţiu economic) şi in timp.

Extremele sunt cunoscute ca liberalism (intervenţie redusă şi strict limitată) şi centralism (intervenţie amplă şi masivă). In societatea modernă (şi nu numai) nu se mai poate vorbi in nici un caz de nonintervenţie. Impunerea veniturilor şi a proprietăţii (quasigeneralizate geografic, adică pe mulţimea statelor lumii), generalizarea sistemului vamal, extinderea şi diversificarea conţinutului funcţiilor statului sunt doar cateva motive care dau consistenţă şi perenitate intervenţiei.

Inventarierea nevoilor conduce la formularea catorva categorii majore, printre care: invăţămantul, sănătatea, cultura, protecţia socială, acţiunile economice, ordinea publică, apărarea, administraţia, justiţia ş.a.

Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atat caracter prospectiv, cat şi normativ. Pentru cuantificare este esenţial să fie definite pentru fiecare nevoie in parte caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură. Este o activitate de mare complexitate, de natură ştiinţifică şi care determină in mod esenţial eficienţa alocărilor, dar şi efectele obţinute. Cuantificarea prospectivă este importantă pentru determinarea cat mai aproape de realitate a nevoii in cauză, lucru ce permite luarea unor decizii in cunoştinţă de cauză.

Cuantificarea normativă reflectă opţiunea politică referitoare la intervenţia (asistenţa) statului, dar şi opţiunea economică referitoare la capacitatea financiară de intervenţie a statului. De aceea, normele de cheltuieli se stabilesc prin lege şi sunt obligatorii.

Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt importanţa, urgenţa şi disponibilităţile existente. Realizată in termenii stricţi ai nevoii sociale, ierarhizarea are un caracter obiectiv. O astfel de condiţie este insă mai mult teoretică, intrucat aprecierea şi selecţia aparţine in practică factorului politic ce determină fără doar şi poate subiectivismul pragmatic.

Nu de puţine ori, nevoi precum ordinea publică, administraţia, apărarea, acţiunile economice primează in decizia politică in detrimentul altor nevoi, chiar dacă, teoretic şi declarativ, nevoi precum educaţia, ştiinţa, protecţia mediului, cultura, sănătatea sunt numite „majore”, „capitale”, „determinante”.

Eşalonarea in timp este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi, respectiv din faptul că dinamica nevoilor (dar şi dimensiunea lor) o devansează intotdeauna pe cea a resurselor (implicit a dimensiunilor lor): practic nevoile sunt nelimitate şi in continuă creştere şi diversificare, in timp ce resursele sunt limitate, iar dinamica lor, nu de puţine ori, chiar stagnantă sau in scădere.

Unele acţiuni susţinute din resurse publice sunt de mare amploare sau de mare complexitate (creşterea nivelului general de pregătire, imbunătăţirea stării de sănătate, reformarea administraţiei publice, dotarea modernă a armatei ş.a.) şi nu pot fi soluţionate decat prin eforturi succesive de-a lungul multor ani. Ca urmare, din punct de vedere metodologic, realizarea lor se face prin programe multianuale cu defalcări pe etape, pe ani.

Funcţia de stabilizare , numită şi funcţie extrafiscală, are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune intervenţia statului in activitatea socială in general, in cea economică in particular.

Prin această funcţie se urmăreşte incasarea ritmică şi in cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea (mai realist diminuarea şi limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnării. In realizarea acestei funcţii sunt avute in vedere mijloace, operaţiuni şi procedee precum disciplina financiară, legalitatea, oportunitatea şi caracterul economicos al fluxurilor.

Funcţia de redistribuire , numită şi funcţie socială, are ca obiect transferul de putere de cumpărare intre diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau intre diferite categorii socio-profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire intrucat, cel puţin intr-o primă fază, resursele statului se formează pe baza veniturilor primare, adică a veniturilor obţinute de factorii de producţie pe seama contribuţiei lor la rezultatele activităţii economice: producerea de bunuri materiale, servicii şi informaţii, inclusiv cele de natură social-culturală, cum sunt educaţia, sănătatea, asigurările sociale etc.

Pe seama acestor venituri, statul intreprinde activităţi de susţinere fie cu caracter general (pregătirea şcolară obligatorie, asistenţa categoriilor sau persoanelor defavorizate, apărarea etc.), fie cu caracter punctual (incurajarea unui anumit gen de activitate, susţinerea unor zone defavorizate etc.).

Finanţele private

Componenta privată a finanţelor are in vedere constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate in condiţii normale de profitabilitate. Caracteristica de normalitate este efectul acceptării de către agentul economic a unui caştig pe care el il consideră satisfăcător pentru a-şi continua activitatea.

In teoria modernă a finanţelor, acest caştig este interpretat şi ca o recompensă destinată agentului economic pentru asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele in activitatea pe care o desfăşoară. In acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii intre variante. Problema este definită, in contextul menţionat, ca o alegere intre variante caştig – risc, referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare disponibile la un moment dat.

Teoria finanţelor a dezvoltat după 1950 o mulţime de probleme de mare interes pentru participarea eficientă a agenţilor economici pe piaţa financiară, multe din acestea fiind azi numite (definite ca) teorii. Dintre acestea, menţionăm pe cele mai renumite prin contribuţia la dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit in fundamentarea deciziei şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.

a) Teoria portofoliului , creată de Henry Marcovitz in anii '50 şi publicată in articolul „Portofolio Selection” (Journal of Finance, vol. 7, nr. 1, martie 1952) şi in lucrarea „Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments”, New York, Willey, 1959 Contribuţia majoră a acestei teorii la dezvoltarea de fond şi pragmatică a finanţelor constă in aceea că in decizia financiară se ia in considerare in mod sistematic covarianţa preţurilor marii majorităţi a activelor financiare.

Un operator raţional, atunci cand constituie un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra optimalităţii portofoliului, diversificandu-l pe acesta din urmă pe seama unui arbitraj intre risc şi rentabilitate, astfel incat portofoliul format să răspundă cel mai bine situaţiei concrete de pe piaţă, ca şi obiectivelor investitorului.

b) Modelul preţului de echilibru pe piaţa financiară, elaborat de William Sharpe şi publicat in articolul „A Simplified Model for Portofolio Analysis” (Management Science, vol. 9, nr. 1, ianuarie 1963) şi in lucrarea „Portofolio Theory and Capital Markets”, New York, McGraw Hill, 1970 Modelul lui Sharpe este cunoscut sub numele de modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model) sau MEDAF (Modele d’evaluation des actifs financiers) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza valorilor mobilare şi evaluarea performanţelor administrării averii.

Concluzia teoriei dezvoltate de Sharpe este că, pe o piaţă concurenţială, riscul este cel ce se remunerează şi că acesta nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor, adică a structurării diversificate a portofoliilor de active. Acest risc nediversificabil este măsurabil prin procedee statistice (varianţă, dispersie) şi este intrat in limbajul curent sub numele de coeficientul beta.

Chiar dacă uzul acestui coeficient nu reprezintă soluţia infailibilă a caştigului pe piaţa financiară, modelul CAPM rămane totuşi pană azi abordarea fundamentală cea mai convingătoare in problema portofoliilor şi a pieţei financiare. Ipoteza eficienţei acestei pieţe, pe care de altfel este fondat modelul, continuă să nu fie unanim acceptată, fiind obiect de controversă intre susţinătorii analizei financiare fundamentale şi adepţii analizei tehnice.

c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului , elaborată de Merton Miller şi Franco Modigliani (laureaţi Nobel pentru economie, 1987) şi publicată in articolele „The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments” (American Economic Review, vol. 48, nr. 3, iunie, 1958) şi „Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction” (American Economic Review, vol. 53, nr. 3, iunie, 1963)

Pană la apariţia acestei teorii, abordările şi regulile in materie de teorie financiară erau bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără nici o incercare fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al preţului de echilibru.

Teoria lui Miller şi Modigliani arată că pe o piaţă financiară eficientă nu există rată de indatorare sau rată de distribuţie optime. S-a incercat o atenuare a caracterului tranşant al acestei afirmaţii prin aşa numita „ teorie a compromisului” (Stewart Myers, „Determinants of Corporate Borrowing” in Journal of Financial Economics; vol. 5, nr. 2, noiembrie 1977). Merton Miller a combătut această teorie intr-o notă prezidenţială (1977) către Asociaţia Americană de Finanţe, arătand că ceea ce este caracteristic practicii financiare este:

• grija managerilor de a menţine o rată de indatorare rezonabilă şi
• tendinţa manifestată in cazul unui mare număr de societăţi comerciale de a promova o rată de distribuţie a profitului mai mare decat ar justifica-o interesul fiscal al acţionarilor.

d) In anii '70 au inceput să se dezvolte şi alte probleme (teorii), pornind mai ales de la inovaţiile in materie de active financiare şi piaţă financiară. Este vorba, in primul rand, de apariţia activelor de tipopţiuni (1973), pentru care s-a incercat formularea unor principii de evaluare.

De asemenea, este vorba de incercările de aplicare a teoriei semnalelor la problemele financiare, pornind de la asimetria informaţiei intre participanţii la piaţă, precum şi de formularea teoriei agenţiei care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) intre acţionari şi manageri.

Această din urmă abordare ridică noi probleme in teoria firmei: firma nu mai este privită ca o entitate compactă ce ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate definită univoc, ci ca un organism complex al cărui comportament este rezultanta unui proces de echilibru şi arbitraj intre interese adesea divergente ale diferitelor grupuri, categorii, indivizi care o formează.

O astfel de abordare permite un demers de integrare mai profundă a teoriei financiare a firmei in teoria controlului managerial formulată in anii '30 de Berle şi Means şi reactivată la inceputul anilor '80 de John Kenneth Galbraith („Ştiinţa economică şi interesul public”).

Obiectul finanţelor private include:

• constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;
• repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);
• plasarea eventualelor disponibilităţi;
• obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii lucrative;
• mobilizarea creanţelor;
• lichidarea obligaţiilor.

Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi sunt obiect al dreptului comercial. Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse de obiectul finanţelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni. Tot prin lege sunt stabilite instituţiile, atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni in soluţionarea eventualelor neinţelegeri, deficienţe, conflicte pendinte, prin arbitraj sau judecată.

In cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare decurgand din obiectul finanţelor private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie/managerului firmei in cauză, dar şi potrivit prevederilor contractelor economice sau financiare incheiate cu terţii.

Relaţii de credit

In legătură cu constituirea mijloacelor de care un intreprinzător are nevoie pentru a incepe sau derula o activitate am arătat (in debutul capitolului 1) că cel mai adesea acesta dispune doar parţial, iar uneori chiar deloc, de mijloace băneşti. Pentru a şi le procura el intră in relaţie cu anumiţi parteneri, cel mai adesea specializaţi, care au posibilitatea să-i pună la dispoziţie astfel de mijloace.

Ca excepţie, un astfel de partener poate fi oricare agent economic, dar, de regulă, el este o instituţie specializată care are ca obiect chiar acest gen de servicii. Acest gen de raporturi intre agenţii economici se include in sfera relaţiilor de credit, componentă a relaţiilor financiare in sensul cel mai larg de cuprindere a lor.

Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, relaţii reprezentand mobilizarea unor disponibilităţi băneşti in vederea acoperirii unor nevoi temporare.

Relaţiile de credit se includ in sfera relaţiilor băneşti, iar disponibilităţile ce formează obiectul lor pot apărea fie ca numerar, fie ca scriptural.

Caracteristicile relaţiilor de credit sunt:

• Au caracter rambursabil , adică transferul bănesc este temporar. Partea, agentul către care este direcţionat transferul, numit debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a procurat. Partea, agentul dinspre care este direcţionat transferul, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al respectivelor mijloace.
• Sunt purtătoare de dobandă , adică serviciul, constand in a dispune, temporar, de mijloacele băneşti ce fac obiectul relaţiilor de credit, este remunerat. Dobanda apare ca o remunerare a celui ce dă cu imprumut, reprezintă o cheltuială pentru cel ce ia cu imprumut şi este considerată de aceea ca un cost al capitalului bănesc. Pentru necesităţi de ordin practic, dar şi pentru surplusul de expresivitate, acest cost se exprimă de regulă sub formă procentuală. De asemenea, tot ca regulă, există uzanţa ca, in lipsa unei alte precizări, durata de referinţă a acestui cost să fie considerată anul (365 de zile).

Relaţiile de credit generează creditarea ca mod de finanţare a necesarului de resurse. Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare in completarea celor proprii, dar, de multe ori, creditul reprezintă singura sursă de finanţare a unei afaceri sau a unei operaţiuni. De pildă, pentru finanţarea unei investiţii se apelează in mod frecvent la credit.

Există in practica bancară prevederea participării şi a investitorului cu resurse financiare proprii, dar cota de participare este de multe ori simbolică sau mică, la nivelul 5-10-20%. Această practică este benefică pentru stimularea unui climat investiţional, deoarece conferă investitorilor două avantaje importante:

• evită imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade indelungate, oferind alternativa fructificării lor in susţinerea şi derularea activităţilor care se preconizează a se efectua cu obiectul investiţiei;
• deplasează, intr-o anumită măsură, riscul spre creditor, producandu-se o partajare a acestui risc intre investitor şi creditorul lui.

Tot in calitate de unică sursă de finanţare apare creditul şi in cazul constituirii mijloacelor băneşti pentru acoperirea nevoilor de finanţare in perioadele de varf de peste an. Volumul unei activităţi de producţie, de exemplu, inregistrează pe parcursul unui an variaţii lunare, cu nivele intermediare, un nivel minim şi un nivel maxim. Activele circulante necesare reflectă fidel aceste nivele de activitate, generand nevoi de resurse financiare de mărime corespunzătoare.

Angajarea singulară a resurselor financiare proprii pentru acoperirea acestor nevoi este contraproductivă tocmai datorită variabilităţii accentuate a acestora. Resursele proprii disponibile, adică neangajate in finanţarea utilizărilor permanente, ar fi folosite in cuantum variabil de la o lună la alta, creandu-le astfel o anumită

instabilitate. Pe de altă parte, caracterul lor permanent nu le recomandă, potrivit „regulii de aur” (vezi 1.5), să fie antrenate in utilizări temporare. De aceea, in practică agenţii economici angajează mai degrabă resursele financiare proprii la nivelul mediu sau la nivelul minim de activitate şi apelează la credite, ca sursă alternativă de finanţare, pentru nevoile ce depăşesc nivelul de autofinanţare ales.

Condiţia esenţială pentru apelarea şi utilizarea creditării, ca mijloc de completare a resurselor financiare proprii, este eficienţa utilizării acestor mijloace, astfel incat la momentul rambursării sumele imprumutate să poată fi inapoiate şi să se poată achita in plus dobanda aferentă.

Se poate formula astfel, pentru activitatea financiară o regulă de aur:

Produsul generat de uzul unor resurse financiare neproprii (luate cu imprumut) trebuie să fie mai mare decat costul acestora.

Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relaţiilor de credit.

In raport cu durata relaţiilor de credit, creditele se clasifică in trei categorii: pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. Duratele de timp ce identifică aceste termene sunt diferenţiate in funcţie de alte caracteristici ale respectivelor relaţii.

Astfel, in cazul creditului bancar pentru nevoi curente, termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu prin durate intre 90 şi 365 de zile, iar termenul lung prin durate de peste 1 an. In cazul creditului de investiţii, insă, duratele sunt pană la 1 an pentru termenul scurt, intre 1 şi 3-5 ani pentru termenul mediu şi peste 5 ani pentru termenul lung. Această variabilitate a duratei apare in mod specific şi la alte categorii de credite.

In raport cu calitatea partenerilor ce intră in relaţii de credit, creditele se clasifică in trei mari categorii:

• credit bancar , in care creditor este o instituţie bancară, iar condiţiile de creditare le fixează creditorul, negocierea lor fiind o excepţie;
• credit public , in care debitor este statul, care de regulă fixează condiţiile de creditare;
• credit comercial , acordat intre partenerii de afaceri, in care condiţiile de creditare le propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate intre părţi; un agent economic poate acorda credit comercial in dubla sa calitate:
• in calitate de furnizor, in care caz el işi generează o creanţă, adică o sumă de bani pe care o va incasa ulterior de la clientul său;
• in calitate de client, in care caz se generează, de asemenea, o creanţă, reprezentand, de data aceasta, un avans pe care el l-a acordat unuia din furnizori de la care aşteaptă un flux material viitor (un lot de piese de schimb, o partidă de mărfuri, o livrare de materii prime etc.).

Un agent economic poate primi credit comercial in dubla sa calitate:

• in calitate de furnizor, cand primeşte un avans de la un client in contul unei livrări ulterioare, astfel incat el işi creează o obligaţie;
• in calitate de client, cand un furnizor al său acceptă să primească plata ulterior livrării efectuate, generandu-se astfel pentru agentul economic de referinţă o obligaţie de plată viitoare.

Relaţii de asigurari şi reasigurări

Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se stabilesc intre asiguraţi şi asigurători. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care in schimbul primei de asigurare işi asigură bunurile sau se asigură impotriva unor evenimente. Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preia riscurile asiguraţilor, iar in cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele asigurate.

Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare, iar in cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe personae, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.

Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele caracteristici:

• Este un contract sinalagmatic: părţile işi asumă obligaţii reciproce şi interdependente
• Este un contract oneros
• Are un caracter aleatoriu
• Este un contract de bună credinţă
• Este un contract de adeziune
• Este un contract succesiv – se execută eşalonat
• Este un contract consensual – devine valabil prin acordul de voinţă exprimat de cele două părţi.

Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea unui fond de asigurare la nivelul societăţii de asigurări. Acesta se formează in mod descentralizat pe baza primelor de asigurare achitate de asiguraţi şi se utilizează in mod centralizat pentru:

• Acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit
• Acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate
• Constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii

Fondul de asigurare imbracă in mod necesar formă bănească şi se constituie pe baza principiului mutualităţii care presupune participarea tuturor membrilor comunităţii de risc la formarea sa, dar repartizarea acestuia numai către acei asiguraţi care suferă prejudicii in urma producerii riscurilor asigurate.

Fluxurile băneşti ce se stabilesc intre asiguraţi şi asiguratori imbracă două forme şi se desfăşoară in dublu sens astfel:

• Un flux se manifestă sub forma primelor de asigurare iar sensul acestuia este de la asiguraţi la asigurători
• Cel de-al doilea flux ia naştere in momentul producerii riscurilor sau evenimentelor asigurate cand societăţile de asigurări sunt obligate să achite despăguburile sau sumele asigurate, iar sensul este invers, de la asigurători la asiguraţi.

Figura 1 Fluxuri financiare in relaţiile de asigurări

Astfel relaţiile de asigurări sunt relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate care iau naştere in procesul constiuirii şi repartizării fondului de asigurare gestionat de societatea de asigurări.

Funcţiiile indeplinite de relaţiile de asigurare sunt:

a) funcţia de repartiţie cu cele două componente ale sale:

• de formare a fondului de asigurare pe baza primelor
• de utilizare a acestuia pentru achitarea despăgubirilor sau a sumelor asigurate;

b) funcţia de control care urmăreşte modul de constituire şi de repartizare a fondului de asigurare;

c) funcţia de compensare a pagubelor prezintă interes pentru asigurat intrucat conferă siguranţă cu privire la protecţia vieţii şi a bunurilor iar pentru economia naţională asigurarea contribuie prin despăgubirile acordate la refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive;

d) funţia de prevenire a producerii pagubelor se manifestă prin finanţarea activităţilor de prevenire a riscurilor de la fondul de asigurare;

e) funcţia financiară este rezultat al tuturor fluxurilor financiare care se formează in cazul relaţiilor de asigurări şi anume:

• de plată a primelor de asigurare
• de plată a despăgubirilor
• de economisire in cazul asigurărilor de viaţă
• de creditare datorită diferenţelor dintre incasări şi plăţi.

Clasificarea asigurărilor

După forma pe care o imbracă asigurările se clasifică in două mari grupe:

• asigurări obligatorii (prin efectul legii) sunt acele tipuri de asigurări care sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu;
• asigurări facultative – relaţiile de asigurare se intemeiază pe baza unui contract, din această cauză acestea se mai numesc şi contractuale.

După obiectul asigurării, clasificarea asigurărilor se realizează astfel:

• asigurări de bunuri – au ca obiect bunuri materiale;
• asigurări de persoane – au ca obiect evenimente din viaţa
• persoanelor fizice;
• asigurări de răspundere civila – au ca obiect raspunderea faţă de terţi.

După natura relaţiilor dintre asigurat şi asigurator avem următoarele tipuri:

• asigurări directe – raportul se stabileşte in mod unic intre asigurat şi asigurator;
• coasigurări – in care există mai multi asiguratori şi un singur asigurat;
• reasigurări – sau asigurări indirecte in care asiguratorul se asigură la altă societate.

După cadrul in care se operează, asigurările se clasifică astfel:

• asigurări interne – care operează pe plan naţional;
• asigurări externe – care operează pe plan internaţional.

Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebiri

Intre cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc următoarle deosebiri şi asemănări:

• Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt generate de existenţa intreprinderii ca celulă economică producătoare de profit.

• Astfel finanţle publice se manifestă la nivel macroeconomic pe cand sfera de manifestare a finanţelor private este de nivel microeconomic.

• Scopul principal urmărit de finanţele publice constă in satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice iar in situaţia finanaţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor intreprinderii in vederea obţinerii profitului.

• Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de dreptul comercial.

• La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai intai a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli.

• La nivel microeconomic bugetul intreprinderilor se formează prin stabilirea in primă fază a veniturilor pe care intreprinderea le poate obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe careaceasta şi le poate permite.

• Atat finanţele publice cat şi finanţele intreprinderii se confruntă cu probleme de echilibru financiar.